Tubul cu aerosoli (spray-ul) (1944)

0
499
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

downloadAjungem acum la două dintre cele mai distructive invenţii ale secolului al XX-lea. Prima este o adevărată lecţie despre responsabilitatea enormă pe care o au inventatorii, demonstrând cum se poate transforma o invenţie într-o cutie a Pandorei, părând nevinovată la început, dar producând în final consecinţe teribile, la care nimeni nu s-a gândit. Spray-ul a fost inventat în 1944 de Lyle David Goodloe şi W. N. Sullivan. Angajaţi ai Departamentului American al Agriculturii, aceştia aveau sarcina de a căuta o metodă de a ucide ţânţarii cu care se confruntau militarii americani cantonaţi în străinătate. Ţânţarii tropicali erau frecvent purtători de malarie, şi menţinerea sănătăţii trupelor era vitală.

Un tub cu aerosoli relativ primitiv fusese inventat în 1927 de norvegianul Erik Rotheim. Acesta inventase un tub prevăzut cu o valvă şi un sistem propulsor, care de-abia în forma sa perfecţionată din 1944 a funcţionat bine. Valva spray-ului modern, care are o autoprotecţic împotriva înfundării, a fost adăugată în 1953 de Robert H. Abplanal.
Tubul de spray a avut multe aplicaţii. A continuat să fie folosit pentru pulverizarea insecticidelor. A fost utilizat pentru a aplica vopseaua uniform în straturi foarte subţiri. Primul spray cu vopsea a fost creat de Edward Seymour, în 1949; ideea de a utiliza un tub cu aerosoli pentru a aplica vopseaua i-a fost sugerată de soţia lui. A testat-o cu o vopsea cu aluminiu şi apoi şi-a pus-o în practică la scară industrială, înfiinţând Seymour of Sycamore Inc., care există şi astăzi. Nu este nicio îndoială că tuburile cu aerosoli sunt dispozitive utile. Problema este că gazele lor propulsoare, clorofluorocarburile (CFC), ajung în stratosferă, stratul atmosferei situat deasupra înălţimii muntelui Everest, şi distrug moleculele de ozon. Stratul de ozon din stratosferă acţionează ca un scut invizibil, filtrând multe dintre razele ultraviolete vătămătoare ale Soarelui înainte de a ajunge la nivelul solului. Subţierea stratului de ozon a avut drept consecinţă expunerea oamenilor la un nivel mai mare al radiaţiilor ultraviolete, sporind riscul dezvoltării cancerului de piele. Problema a fost observată pentru prima oară în Antarctica de către savanţii care lucrau la Studiul Antarctic Britanic în anii 1970. În 1985, oamenii de ştiinţă britanici Joe Farman, Brian Gardiner şi Jonathan Shanklin au avut certitudinea că stratul de ozon de deasupra Antarcticii se deteriorase semnificativ şi că situaţia se înrăutăţea de la an la an. Începea să se formeze o gaură de ozon, iar pe parcursul următorilor 15 ani aceasta s-a lărgit din ce în ce mai mult. Gaura de ozon a ajuns să fie la fel de mare ca Antarctica însăşi.
Piaţa produselor comerciale cu aerosoli a fost deliberat eliminată din America la sfârşitul anilor 1970. În 1987, s-a ajuns la încheierea unui acord internaţional: Protocolul de la Montreal asupra substanţelor care sărăcesc stratul de ozon. Utilizarea CFC ca gaze propulsoare pentru aerosoli a fost oprită, dar pentru repararea stricăciunilor va fi nevoie de vreme îndelungată. Clorofluorocarburile au o durată de viaţă de 50 până la 100 de ani, după cum au arătat măsurătorile efectuate atât în laborator, cât şi în atmosferă, drept care vor trece 100 de ani până ce atmosfera se va putea reface.
Astăzi putem utiliza din nou tuburile cu aerosol, întrucât nu mai conţin substanţe chimice care sărăcesc ozonul.

Invenţii care au schimbat lumea, Rodney Castleden

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here