Treptele de căpetenie ale suişului minţii spre Dumnezeu

0
164

ScaraLuiIacobPrima treaptă a suişului minţii spre Dumnezeu este întoarcerea de la păcat spre virtute. Omul păcătos nu-şi aminteşte de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului său nu se îngrijeşte, ci trăieşte cum îi vine, satisfacându-şi patimile şi înclinările fară nici o măsură în afară de grija de a nu strica prea mult relaţiile cu ceilalţi. Este limpede unde poate să-l ducă pe om o atare cale. Păcătosul, în nepăsarea sa, nu vede acest lucru, dar Domnul veghează asupra lui – şi se întâmplă ca fie îngerul păzitor în inimă, fie cuvântul lui Dumnezeu prin auz să descopere ochilor lui prăpastia spre care năzuieşte. Când păcătosul va simţi primejdia stării sale şi va dori să se izbăvească de pierzarea ce i se pregăteşte, va pune în inima sa hotărârea nestrămutată de a părăsi lucrurile şi obiceiurile rele de mai înainte şi de a începe să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Tocmai această schimbare în bine a vieţii, altfel spus întoarcere de la păcat la virtute, este prima treaptă a suişului către Dumnezeu. Pe cel ce a păşit pe această treaptă îl veţi vedea îndeletnicindu-se cu încordarea puterilor sale doar spre a săvârşi cele bune. Nu-1 veţi vedea nici la chefuri, nici la teatru, nici la baluri – în nici un loc unde sunt dezmierdate patimile şi se slujeşte nu lui Dumnezeu, ci altcuiva. El este întotdeauna la treabă: fie la serviciu: fie în ostenelile casnice, fie în lucrările bunei credinţe şi facerii de bine, merge la biserică îndată ce are putinţa şi păzeşte toate rânduielile Bisericii, ajută în fel şi chip celor nevoiaşi, îşi face treburile conştiincios, când trebuie să rabde rabdă şi pentru sine, şi pentru alţii, cu toţi este împăcat, ba şi pe alţii îi împacă, se deosebeşte prin statornicie şi seriozitate, nu flecăreşte aiurea, nu se ceartă, doarme puţin, mănâncă puţin şi aşa mai departe. Aceasta e prima treaptă.
Cea de-a doua este întoarcerea de la facerea de bine exterioară la trezirea şi păzirea simţămintelor şi dispoziţiilor sufleteşti bune. Aceste simţăminte nu sunt întotdeauna aşa cum trebuie, chiar şi când din afară par cum trebuie, şi de aceea duc de râpă cea mai mare parte a faptelor noastre bune. De pildă, a merge la biserică este un lucru plăcut lui Dumnezeu, dar aici se poate strecura slava deşartă, facându-1 neplăcut lui Dumnezeu. Putem sta cu plăcere în biserică, dar asta pentru a trage cu ochiul la una sau la alta ori pentru a ne gâdila auzul, cum spune Apostolul. Acelaşi lucru se poate întâmpla cu orice faptă bună. Putem da milostenie şi putem posti ca să fim văzuţi; ne putem osteni mult pentru ceilalţi, dar asta din interes sau pentru a plăcea oamenilor; ne putem însingura sau putem răbda, dar din dispreţ faţă de oameni: „nu vreau să ştiu de nimeni!” Putem fi foarte harnici, dar din invidie; putem fi silitori la serviciu, dar din imbolduri necurate. Aşa încât dacă vom trage linie şi vom verifica suma faptelor noastre bune şi vom judeca cu asprime simţămintele cu care au fost făcute, s-ar putea să iasă la iveală că ele sunt de nimic, fiindcă sunt nimicite de răutatea simţămintelor ascunse îndărătul lor. Şi e păcat de ele… Aşa că trebuie să luăm seama ca nici un fel de simţăminte şi dispoziţii sufleteşti rele să nu spurce faptele noastre bune. La început, omul de-abia s-a întors de la păcat către virtute, se poate spune că încă n-are când să se ocupe de cele lăuntrice ale sale: toată grija lui se îndreaptă spre dezobişnuirea de faptele cele rele şi de obişnuirea cu cele bune. De pildă, nu mergea la biserică, ci îşi petrecea în plăceri răstimpul menit pentru aceasta: trebuie să se dezobişnuiască de acest nărav rău şi să se înveţe cu biserica; milostenie nu dădea, ci cheltuia banii pe cine ştie ce prostii: trebuie să se dezobişnuiască de asta şi să se înveţe cu milostivirea; nu ţinea posturile şi mânca mult, rafinat şi de dulce: trebuie să se dezobişnuiască de asta şi să se înveţe altfel. Şi aşa în toate privinţele. Astfel, repet, când cel ce s-a întors de la păcat de-abia se dezobişnuieşte de faptele şi de năravurile păcătoase şi se obişnuieşte cu facerea de bine, n-are când să-şi urmărească simţămintele. Atunci, lupta lui cu sine însuşi dă mare preţ oricărei fapte a lui, chiar dacă s-ar strecura acolo şi vreun simţământ rău.
Dar după aceea, când s-a obişnuit deja cu facerea de bine şi se statorniceşte în rânduiala vieţii îmbunătăţite şi cucernice, este dator neapărat să intre înlăuntrul inimii sale şi să-şi urmărească simţămintele cu stricteţe. Înainte, când năravurile păcătoase erau încă puternice, vrăjmaşul îl trăgea departe de faptele cele bune; acum, când s-a dezobişnuit de acele năravuri şi s-a statornicit în bine, vrăjmaşul va începe să nimicească bunătatea faptelor lui prin simţăminte greşite. Tocmai de aceea trebuie ca omul să se întoarcă înlăuntru şi să-şi urmărească simţămintele. Aceasta se cheamă luare-aminte a minţii, trezvie, deosebire a gândurilor şi curăţire a inimii. Aici, totul este să alungăm simţămintele cele rele şi să le atragem, să le stârnim şi sa le întărim pe cele bune. începând de dimineaţă, zice Sfântul Diadoh, stai la intrarea inimii şi taie capetele gândurilor rele care ies de acolo, pentru că orice lucru am avea de făcut, îndată iese din inimă un gând rău ca să îl spurce.
Datoria noastră este să alungăm gândul cel rău, născând în locul lui un gând bun, şi să săvârşim lucrul bun cu gândul cel bun. Cu cât veţi priveghea mai cu luare-aminte asupra propriei inimi şi cu cât veţi tăia mai nemilos gândurile şi simţămintele cele rele ce ies din ea, cu atât mai repede veţi slăbi, veţi istovi şi veţi nimici aceste gânduri pătimaşe. Ele se vor arăta din ce în ce mai puţin, iar în cele din urmă se vor potoli de tot şi vor înceta să mai pricinuiască tulburare, iar în locul lor vor prinde rădăcină simţăminte bune şi sfinte. În inimă se vor încetăţeni atunci pacea şi odihna netulburată, ca şi cum un pahar cu apă tulbure ar fi pus în aşa fel ca să nu se clatine: atunci necurăţia începe să se sedimenteze, şi cu cât se sedimentează mai mult, cu atât mai curată se face apa, iar până la urmă se curăţă de tot. Aşadar, această curăţire şi curăţie a inimii prin lupta cu gândurile şi cu patimile este cea de-a doua treaptă a suişului minţii spre Dumnezeu.
Cea de-a treia treaptă este întoarcerea de la sine spre Dumnezeu. Primele două trepte sunt numai pregătirea pentru aceasta, dar a treia fară acestea nu poate fi atinsă, după cum nici ele fără cea de-a treia n-au nici un rost. Începutul acestei trepte este întărirea în gândul că Dumnezeu este de faţă. Oriunde ai fi, orice ai face, să îţi dai seama că ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu s-a întărit deasupra inimii tale şi o pătrunde. Această aşezare sufletească vine în noi de la sine după împăcarea gândurilor şi curăţirea inimii, ce au loc pe a doua treaptă. Fericiţi cei curaţi cu inima, zice Domnul, că aceia vor vedea pre Dumnezeu (Mt. 5, 8). Dar nu numai în vedere, nu numai în area „rece” înaintea lui Dumnezeu, constă esenţa acestei stări. Aceasta e numai „anticamera”; treapta a treia, ca atare înseamnă să năzuim cu inima către Dumnezeu, uiând de tot ce este în noi şi în jurul nostru, să fim răpiţi la El.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here