Trecerea prin viață și împătimirea

0
240
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

viataÎntr-o întâlnire cu Constantin Noica la o discuție de seară, a dus la concluzia filozofului, că dacă întâlnești în cale un bătrân cuminte, se cade să-ți ridici pălăria. Era conştient filozoful ce greu e să străbați pe cărările vieții acesteia cu atâtea valuri de ispite și să ajungi cu bine la limanul veșniciei. De ce?

Pentru că după o copilărie curată, deși plină de fantezii, urmează o tinerețe plină de idealuri și după acestea primii pași la întâlnire cu realitatea crudă uneori, simțind cum se taie aripile idealurilor tinereții ca și lui Icar cel mitologia greacă și începi întâlnirea cu nereușitele. Iată una din înclinările spre coborâre pe treptele de unde s-ar putea începe împătimirea. O întâlnire a tânărului cu oameni cu experiență duhovnicească poate l-ar scoate pe tânăr din acest impas. Dar pentru tânărul uneori plin de sine, ascultarea de duhovnic devine tot o problemă. Aceste nereușite pe cărările vieții ar putea fi spre zidire sau spre pieire. Așa se explică faptul că nu puțini tineri idealiști în întâlnirea cu realitatea ajung prea devreme în prăpastia unor vicii primejdioase sau și mai rău, vorba lui Cioran, ”pe culmile disperării”. Că așa stau lucrurile avem destule exemple biblice, din literatura universală sau chiar din viața de toate zilele. S-ar părea că în lumea noastră cazurile nu ar fi deloc puține, mai ales în ceea ce privește drogurile.

Este semnificativ faptul relatat de cărțile bisericești, când un tânăr curat la suflet, ucenic al Sf. Ioan Evanghelistul, după un timp oarecare ajunsese șeful unei bande de tâlhari, salvat fiind de întâlnirea lui cu ucenicul iubirii.

Sau cazul unei persoane care a fost pictat ca model pentru Sf. Ioan Evanghelistul și apoi în urma unei împătimiri în fărădelegi aceeași persoană a fost modelul pentru Iuda Iscarioteanul. Expresia mereu întâlnită la adresa unor tineri, ”lumini stinse”, este semnificativă.

Ce s-ar putea face în astfel de cazuri e greu de spus. Cărțile filocalice ne spun că descurajarea și disperarea sunt cele mai chinuitoare poveri. Ori acești idealiști cu aripile tăiate intră în rândul unor astfel de nefericiți. Totuși nu deznădăjduim.

Pe cărările vieții, Dumnezeu în providenţa Sa divină, le va scoate în cale omul salvării lor. Avem destule cazuri de astfel de salvări, de astfel de convertiri.

Socotim că idealurile tinereții de multe ori nu sunt bazate pe idealuri reale, adică pe realitatea frumuseților dumnezeiești. Dacă s-ar baza pe astfel de realităţi nu am rămâne dezamăgiți și chiar dacă ne întâlnim cu realități uneori crude. Exemplele martirilor și Sfinților Bisericii care au cunoscut aceste realități frumoase sunt exemple peste veacuri. Ei nu s-au amăgit și și-au continuat sfințenia fără dezamăgiri, fără căderi în deznădejde, fără împătimiri.

Tânărul din Sf. Evanghelie având idealurile legate de lucruri vremelnice s-a întristat foarte când i s-a cerut să se lepede de ele. Ca o meditație la Evanghelia cu tânărul bogat, ne întrebăm: ”Idealurile noastre sunt adevărate sau înșelătoare?” Nu poți ajunge la deznădejde când ai idealuri bazate pe iubirea comuniunii cu Dumnezeu. Tăria acestei comuniuni rezistă oricărei realități întâlnite pe cărările vieții.

Pașii făcuți după vârsta plină de idealuri a tinereții, sunt pași cu o înclinare din ce în ce mai mare spre preocupări și planuri vremelnice în care idealurile se anihilează, tulburările sufletești cred, după cuvântul Sfintei Scripturi care zice că, ”cei ce vor să se îmbogățească trec prin mari neliniști sufletești”, pentru că nu caută să se îmbogățească în Dumnezeu.

Această ispită ce te îndeamnă să renunți la ceea ce este mai bun pentru ceea ce este mai rău, este una dintre cele mai înșelătoare ispite, prin care diavolul reușește să răstoarne scara valorilor. A fost această ispitire pentru sfinții Bisericii, nu ușoară. În cântările cultului nostru s-a păstrat această zicere privitoare la luptele lor zicând: ”cuvioase părinte, ai ales ceea ce este mai bun față de ceea este mai rău, reușind să faci să asculte cel mai rău față de cel mai bun”. Este vorba de cele ale trupului, față de cele ale Duhului. Și lupta cu aceste falsificări și amăgiri deşarte ține o viață întreagă. Mereu ajungem la surogate,  plinindu-se mereu zisa Sf. Augustin: ”Neliniștit este sufletul meu până nu se va odihni întru Tine Doamne”.

Nici un sfânt nu a îndrumat pe nimeni să se lepede de toate cele trecătoare, bine înțelegând că noi cei de rând avem familii, copii, etc. ci ca să fim stăpâniți de înaltele realități dumnezeiești și din înălțimea acestora realități să trudim pentru pâinea noastră cea de toate zilele și să nu ajungem să facem din plăceri un Dumnezeu. Sfinții Părinți țin să facă o comparație între plăcere și iubire, asemănând iubirea cu stăpâna casei, iar plăcerea cu servitoarea. Normal ar fi ca servitoarea să stea sub ascultarea stăpânei, dar din nefericire mereu servitoarea vrea să devină stăpână. Ce bine ar fi dacă fiecare ar sta la locul ei. Dar…

Așa se ajunge unui neastâmpăr al duhurilor înșelătoare, ca lucrurile să se complice cu vârsta și cu vremea și diavolul să reușească uneori să-i lege pe oameni cu lanțul diferitelor împătimiri spre a noastră nefericire și să împiedice descătușarea noastră de aceste lanțuri, ca să rămânem în cercul îngust al patimilor și să nu putem urca în sus spre lumina și bucuria cea cerească. Aș dori să vă relatez o observație din viața mea, care m-a dus la o meditație semnificativă. O gâză destul de mare mereu era cercetată de un mic păianjen. Citeam în coridorul casei. Deodată mi-a oprit privirea asupra acestei încercări. Ce va să fie? Fără să pot observa, am constatat apoi că păianjenul la orice prezență a sa lăsa din pânza lui un fir pentru anulare mersului  respectivei gâze. Nu s-a oprit aici și după imobilizarea picioarelor, a început înfășurarea întregului corp al gâzei cu pânza sa albă. Toată lucrarea a durat mult timp. Când a fost sigur păianjenul că gâza nu mai are nici o putere asupra lui, atunci a început a-i suge seva sângelui gâzei până a omorât-o. Am meditat mult asupra părutei neînsemnate întâmplări și mi-am zis: Așa lucrează și diavolul cu noi oamenii. Aruncă în noi întâi un firicel de gând, apoi un sentiment amăgitor mai puternic, apoi o obișnuință pătimașă și astfel se materializează întreaga noastră viață spirituală, neastâmpărându-se până nu ne duce la acea moarte sufletească în urma împătimirilor. Ce nenorocire!

De la o vârstă aproape de mormânt depănându-se trecutul prin intervenția pedagogiei divine să ajungem la o dreaptă judecată a valorilor cu convingerea că ne-am înșelat așa cum de înțelept ne relatează cântările de la slujba înmormântării.

Prin potolirea unor patimi s-ar putea să apară unele raza de lumină și totodată adânci păreri de rău. În acest caz fericit, bătrânețea poate deveni cea mai înțeleaptă parte a vieții noastre și totodată cea mai folositoare. Totodată, datorită atâtor experiențe, constatări și concluzii asupra vieții, bătrânul poate deveni un bun îndrumător al celor mai tineri.

Nu fără semnificație, duhovnicul ce conduce cu sfaturile sale pe ucenici pe calea virtuților se numește Ava părinte, adică bătrânul. Avem destule cazuri fericite ale acestui fel de bătrâni care și-au adunat în jurul lor cete întregi de ucenici.

În concluzie, fiecare vârstă își are patimile ei: tinerețea pe cele trupești, căsnicia pe cele ale frământărilor lumești și nu rareori bătrânețea, pe cele ale slavei deșarte, când poți auzi din gura bătrânilor, eu am făcut…, eu am dre…, dacă nu eram eu…, etc.

Deci în orice vreme a vârstelor noastre, pentru a nu ne îngloda cu totul în moarte cu păcate, se cade a priveghea mereu, ”a lupta lupta cea bună” și chiar dacă uneori cădem, să nu ne înglodăm.

Doamne miluiește-ne. Amin!

”Îndrumări pentru îndreptarea și maturizarea duhovnicească a persoanei noastre”, Ioan Mihălțan – Episcopul Oradiei

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here