Trebuie să postim pentru suflet, nu pentru laudă

0
168

postPrima regulă a soldatului care se află pe câmpul de luptă, este să nu se predea duşmanului. Comandantul dă comanda dinainte, ca fiecare soldat să se ferească de capcana inamicului, pentru a nu fi înşelat şi prins. Soldatul cel singuratic, flămând, înfrigurat şi dezbrăcat, va fi mai ispitit să se predea duşmanului. Potrivnicul înşelător se va folosi de strâmtorările sale prin toate căile cu putinţă. Vrăjmaşul poate fi flămând, dar va arunca soldatului o bucată de pâine, pentru a-i arăta acestuia îndestularea sa. Vrăjmaşul poate fi înfrigurat, zdrenţuit şi dezbrăcat, dar va arunca soldatului o hăinuţă, ca şi cum el ar fi îndestulat şi bine îmbrăcat. El va trimite soldatului ziceri, în care se laudă că este în întregime sigur de biruinţa sa, şi îl va minţi pe sărmanul soldat, ca şi cum ar avea regimente de prieteni de-ai soldatului la stânga şi la dreapta lui, care s-au predat, ori generalul aceluia fusese ucis în chip dovedit, ori împăratul aceluia ceruse încheierea armistiţiului! El va făgădui soldatului întoarcerea grabnică la vatră şi o slujbă bună şi bani şi tot ceea ce omul poate doar să viseze, atunci când se află în mare strâmtorare. Generalul arată toate aceste curse şi capcane ale vrăjmaşului, încă dinainte, şi atenţionează soldaţii să nu aibă încredere în ei cu nici un preţ, ci să se păzească pe ei, să nu se predea, ci să-şi păstreze steagul cu credinţă, chiar cu preţul vieţii.

Pentru soldaţii lui Hristos este o regulă de însemnătate întreagă, ca să nu se dea pe ei vrăjmaşului, în lupta cu duhul cel rău, al acestei lumi. Şi Hristos, ca Împărat şi Căpetenie a noastră în această luptă, ne arată aceasta şi ne atenţionează despre aceasta. “Iată, v-am spus de mai înainte” (Matei 24:25; cf. Ioan 14:29), spune El ucenicilor Săi. Primejdia este mare şi vrăjmaşul oamenilor este mai cumplit şi mai înşelător decât oricare alt vrăjmaş pe care vi-l puteţi închipui. Domnul a grăit despre aceasta şi în alt loc: “iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22:31). Satan cercetează oamenii fără încetare, chiar din ziua în care l-a înşelat pe omul cel dintâi – din ziua în care a pus stăpânire pe libertatea oamenilor, şi i-a îndepărtat de Dumnezeu, punându-i în slujba lui. El îl atrage la sine pe soldatul lui Hristos, prin oricare înşelare cu putinţă, ademenindu-l cu făgăduieli mincinoase şi arătându-i o bogăţie care nu există. Nimeni nu este mai flămând decât el, dar el le arată pâine celor flămânzi, chemându-i să se predea. Nimeni nu este mai dezbrăcat decât el, dar el îi atrage pe oameni spre culorile îmbrăcăminţii sale mincinoase şi închipuite. Nimeni nu este mai sărac decât el, dar el, ca un vrăjitor de bâlci, freacă două monede una de cealaltă şi arată privitorilor că el pare să aibă milioane. Nimeni nu a căzut mai jos decât el, dar el nu se opreşte niciodată din spusul minciunilor, ca să pară că este biruitor şi că soldaţii lui Hristos sunt învinşi, ca şi cum Hristos a fugit de pe câmpul de luptă şi se ascunde. “El este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44), şi toată puterea lui şi toate averile lui nu există cu adevărat. Lămurindu-i pe următorii Lui, de toate înşelările şi de armele diavolului, Domnul Iisus le-a arătat, prin cuvânt şi prin faptă, cum să reziste şi cu care arme să lupte.

Însuşi Hristos este cea mai însemnată armă a noastră, a celor care Îi urmăm Lui: venirea Lui printre noi şi puterea Lui din noi, sunt armele noastre cele mai tari. Ultimele Sale cuvinte pe care ni le arată Evanghelia sunt: “Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). Şi El s-a arătat cu adevărat de-a lungul veacurilor,  în milioanele de luptători neînfricaţi – apostoli, mucenici, mărturisitori, Părinţi purtători-de-Dumnezeu, fecioare evlavioase şi sfinţi bărbaţi şi femei; şi toate astea nu s-au arătat numai în vremurile trecute, ci în chip lămurit şi sigur şi în zilele noastre, pentru toţi cei care nu s-au supus duhului celui rău. El nu numai că Se arată astăzi, dar Se va arăta şi la sfârşitul veacurilor, pentru că El a proorocit că la sfârşitul veacurilor se vor arăta martori însemnaţi (Apocalipsa 11:3). Mai este şi puterea, care se vede limpede şi neîndoios, a Trupului şi Sângelui Său, Patima Lui, Cuvintele Lui, Crucea Sa mult iubită şi dătătoare-de-viaţă, Învierea Sa şi slava Sa fără de moarte. Voi, cei care sunteţi lămuriţi de puterea cea de nebiruit a lui Hristos, care curge neîncetat (precum curentul electric) prin credincioşii Săi, arătaţi aceasta şi altora! Şi voi, cei care nu sunteţi lămuriţi, dar doriţi să vă lămuriţi, faceţi tot ceea ce vă cere Evanghelia şi vă veţi lămuri. Lăsaţi-i pe cei care se îndoiesc cu răutate, să rămână în îndoiala lor. Ei nu-L lovesc pe Dumnezeu, ci pe ei înşişi; ei nu pun la îndoială pierzarea Lui Dumnezeu, ci chiar a lor. Va veni îndată vremea când nu se vor mai putea îndoi, dar credinţa nu li se va da lor.

Dar, pe lângă existenţa şi puterea lui Hristos, care sunt armele noastre de cel mai mare preţ, în lupta împotriva duhului rău, Domnul Iisus ne-a mai dăruit şi alte feluri de arme, pe care să le folosim, cu ajutorul Lui. Aceste arme sunt: pocăinţa neschimbată, milostenia necurmată, rugăciunea neîncetată, bucuria veşnică întru Domnul Iisus şi frica de Judecată şi de moarte a sufletelor noastre, apoi, primind cu răbdare suferinţa pentru Hristos, cu credinţă şi nădejde, şi iertând ocările, apoi privind această lume ca şi cum nici nu s-ar afla, luând parte la Sfintele Sale Taine, la privegheri şi la postiri. Pomenim postirea la sfârşit, nu pentru că postirea este arma cea mai neînsemnată – Doamne, să nu îngădui aceasta! – ci pentru că Evanghelia de astăzi vorbeşte despre postire şi scopul  nostru este să vorbim despre această Evanghelie.

“Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, iarta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.” Acesta este începutul Evangheliei de astăzi. De ce începe astfel? Puteţi spune: ce legătură are aceasta cu postirea? Se leagă foarte strâns, tot aşa cum este o legătură foarte strânsă între postire şi sfârşitul acestei Evanghelii, unde nu se vorbeşte despre postire, ci despre adunarea bogăţiilor, dar nu a celor de pe pământ, ci a celor din ceruri, unde molia şi rugina nu le strică şi unde furii nu le fură. Căci atunci când postirea este înţeleasă cu înţeles adevărat, creştin, şi nu în chipul legii, în chipul fariseilor, atunci iertarea ocărilor şi înfrânarea de la lăcomie înseamnă post şi acesta este postul cel mai însemnat, ori, dacă vreţi, cel mai bogat rod al postirii. Pentru că, într-adevăr, are puţină însemnătate înfrânarea de la mâncare, dacă nu există înfrânare de la întoarcerea ocării pentru ocara primită şi de la înşelarea cu bogăţiile cele pământeşti.

Domnul nu ne porunceşte cu tăria puterii Sale: iertaţi oamenilor păcatele lor! El ne lasă alegerea noastră liberă, ca să iertăm sau nu. El nu va călca peste libertatea noastră, ca să ne forţeze să facem ceva, căci în împrejurarea aceea, fapta noastră nu ar mai fi a noastră, ci a Lui, şi nu ar mai avea aceeaşi însemnătate ca atunci când am fi făcut-o în chip liber şi cu voia noastră. Este adevărat că El nu ne porunceşte cu tăria puterii Lui, dar El ne arată ce ni se va întâmpla dacă nu facem voia Lui: “Nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre.” Şi cine ne va ierta nouă păcatele noastre, dacă nu Dumnezeu? Nimeni, fie în cer sau pe pământ; absolut nimeni. Oamenii nu ne vor ierta, pentru că noi nu îi iertăm pe ei, şi Dumnezeu nu ne va ierta pe noi, pentru că oamenii nu ne iartă pe noi. Atunci, unde ne aflăm şi unde ne vom afla noi? Ne vom sfârşi zilele sub un munte  de păcate şi, în viaţa viitoare, povara greutăţii acelui munte va spori şi mai mult în toată veşnicia. De aceea, să ne obişnuim să nu întoarcem ocara la ocară, răul pentru rău, ori răzbunând păcatul prin păcat. Când vezi un om beat tolănit în noroi, te vei tolăni în noroi lângă el? Sau vei încerca să îl ridici şi să-l scoţi afară din noroi? Fiecare păcat este noroi şi fiecare patimă este beţie. Dacă fratele tău şi-a rostogolit sufletul în noroiul păcatului, de ce să-ţi arunci sufletul tău să zacă în acelaşi noroi? Aşadar, înfrânează-te de la ceea ce face fratele tău şi grăbeşte-te să-l ridici şi să-l curăţi, pentru ca tatăl tău din ceruri să te ridice pe tine şi să te curăţe de toate păcatele tale şi să te aşeze între îngerii Săi la Înfricoşătoarea Judecată.

“Când postiţi”, spune Domnul, “nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: Şi-au luat plata lor.” Făţarnicii sunt cei care postesc, dar nu pentru Dumnezeu, nici pentru sufletele lor, ci din pricina oamenilor, ca oamenii să-i vadă postind şi să-i laude pentru aceasta. Dar, întrucât nu toţi oamenii îi pot vedea în fiecare zi, ce mănâncă şi ce beau, atunci ei se străduiesc să-şi facă feţele lor ca să arate că postesc, ca ceilalţi să poată citi aceasta pe feţele lor. Îşi smolesc feţele, făcându-le să arate palide şi triste, slăbănoage şi adâncite. Ei nu-şi ung feţele lor cu uleiuri înmiresmate şi nu-şi spală feţele lor. Şi oamenii se uită la ei şi se minunează şi îi laudă. Oamenii îi răsplătesc minunându-se; oamenii le dau lor răsplata postirii lor, lăudându-i. Ce mai pot aştepta ei de la Dumnezeu? Ei nu au postit pentru Dumnezeu, ci pentru oameni. Ce fel de plată să mai caute ei pentru sufletele lor? Ei nu au postit pentru sufletele lor. Ei au postit pentru oameni şi oamenii i-au lăudat pentru aceasta. Cu adevărat că ei şi-au primit plata lor. Şi Dumnezeu nu le mai datorează nimic, nici nu le va da nimic pentru postirea lor în viaţa ce va să vină.

Omilii și Predici, Sfântul Nicolae Velimirovici

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here