Transformare în tradiţia creştină

crestinEste un fapt incontestabil  că oamenii de acest gen se înmulţesc continuu cu trecerea secolelor şi că, în timp ce numărul lor se măreşte, se micşorează numărul acelora care au o mult mai intensă orientare isihastă. Pe cât raportul dintre aceste două partide se modifică în detrimentul ultimilor, pe atât prăpastia devine din ce în ce mai de netrecut şi cu atât mai multă condescendenţă pare să arate Biserica primilor. Ioan Italos continuă tradiţia profesorului său Psellos, şi Eustratie al Niceii îi succede lui Italos. Odată cu Ioan Italos este introdus deja un nou element în istoria celor două curente ale Bisericii Răsăritului, cu alte cuvinte curentul raţionalist începe să fie amplificat din Apus şi să găsească răspuns în Apus. Comentariile lui Eustratie al Niceii la Aristotel au fost apreciate în mod special în Apus şi au fost utilizate de către Albert cel Mare şi Toma de Aquino.

În secolul al Xl-lea începe în Apus dezvoltarea scolasticismului care, fundamentat pe filosofia lui Aristotel, a dezvoltat metoda ştiinţifico-dialectică şi şi-a fixat ca scop învăţarea credinţei şi demonstrarea adevărurilor creştine cu ajutorul raţiunii. Teologia scolastică a evoluat în scurt timp pentru a sfârşi într-un raţionalism pur, iar în încercarea ei de a explica tainele lui Dumnezeu a propus scheme şi silogisme care sunt cel puţin comice, precum deplorabilele argumente ale existentei lui Dumnezeu. Astfel că teologia scolastică s-a impus cu celebra-i metodă care se bazează pe gândirea lui Aristotel şi foloseşte silogismele raţionale şi categoriile de care Aristotel s-a slujit pentru înţelegerea lumii fizice.

Totuşi, teologia scolastică a forţat propoziţiile lui Aristotel şi s-a folosit de sistemul lui nu spre înţelegerea şi explicitarea lumii fizice, ci pentru înţelegerea şi explicitarea lumii transcendente.

Deja din secolul al XlV-lea, în Apus, Occam demonstrează arbitrarul concluziilor teologiei scolastice şi aduce în discuţie valabilitatea impre-siilor despre lumea materială de care s-au ocupat şi Democrit şi epicureicii. Este foarte interesantă această evoluţie istorică a secolului al XlV-lea în Apus, deoarece chestiunea exactităţii informaţi-ilor pe care simţurile le transmit despre lumea exterioară a devenit obiectul cercetărilor contemporane, care au arătat că simţurile nu numai că nu descriu fenomenele exterioare cu acribie, ci, din contra, le falsifică sistematic.

Partidul zeloţilor, care acţiona din epoca lui Ignatie şi era alcătuit din monahi şi din clasa laicilor, a continuat să lupte, pe de o parte, împotri-va influenţelor apusene şi, pe de alta, împotriva aristocraţiei. Zeloţii şi arseniţii s-au zbătut şi au reuşit să impună declaraţia de la Lyon, iar această izbândă a adus noi forţe partidului lor. Manifestaţiile rebele ale zeloţilor au apărut la începutul secolului al XlII-lea în diferite provincii şi oraşe ale imperiului şi, în special, în Constantinopol, Adrianopol şi Tesalonic. În 1342 zeloţii i-au alun-gat pe nobili din Tesalonic, le-au jefuit casele lor bogate şi au instituit un guvern democratic alcă-tuit din membrii partidului lor. Democraţia din Tesalonic s-a menţinut până în 1349. Aproximativ în aceeaşi perioadă, zeloţii i-au sprijinit pe isi-haşti în decursul disputelor isihaste.

Disputele isihaste constituie o altă etapă importantă în dezvoltarea celor două curente în viaţa Bisericii. Disputele isihaste au început cu tentativa monahului grec apusean Varlaam de a latiniza Răsăritul ortodox prin atacuri raţionaliste şi sarcastice, care loveau în prestigiul monahilor din Răsărit.

Liderul isihaştilor, Arhiepiscopul Tesalonicu-lui Grigorie Palama, dobândise o bogată educaţie în Constantinopol, a fost un scriitor capabil, dar s-a ocupat de foarte tânăr cu studiul monahismului. A devenit monah în Sfântul Munte şi i-a depăşit în nevoinţa ascetică pe toţi monahii de acolo, consacrându-şi toate forţele încercării de a ajunge la „liniştirea” (hesychia) absolută. Deşi devotamentul Sfântului Grigorie Palama faţă de tradiţia isihastă a fost total, totuşi a folosit cu mult succes bogata sa educaţie şi aptitudinile lui filosofice în scopul lămuririi idealurilor ascetice. În mod incontestabil, aceste capaci tăţi ale lui Palama au contribuit decisiv la reuşita luptei sale împotriva lui Varlaam şi a adepţilor acestuia. Disputele isihaste au condus la triumful deplin al tradiţiei isihaste, care a fost recunoscută sinodal ca adevărata expresie a credinţei ortodoxe. Poate aceasta a fost ultima dată când Biserica de Răsărit a proclamat atât de solemn că expresia teologică isihastă este singura expresie teologică autentică şi ortodoxă.

De atunci, punctele de vedere apusene şi raţi-onaliste ale lui Varlaam au fost exprimate cu mai multă sau mai puţină emfază, fără ca Biserica să recurgă la o clară şi integră condamnare a lor. Poate, de asemenea, Sfântul Grigorie Palama să fi fost ultimul teolog ortodox care a reuşit îmbinarea experienţei isihaste cu remarcabila formare după modelul marilor Părinţi. După Sfântul Grigorie Palama pare să devină evident, chiar dacă nu întotdeauna deplin, divorţul dintre aceste direcţii în tradiţia teologică ortodoxă.

După disputele isihaste, sinodul de la Florenţa este următorul eveniment important în evoluţia celor două curente. Reprezentaţii Bisericii de Răsărit la acest sinod sunt separaţi de fapt în raţionalişti şi occidentalizanţi, pe de o parte, şi în aceia care sunt următorii tradiţiei isihaste, pe de alta.

Mişcarea Kollivazilor, care a avut loc în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, este încă una dintre cele mai recente confruntări dintre raţionalism şi isihasm în viaţa Bisericii.

 Kollivazii au fost acuzaţi la rândul lor de obscurantism de către adversarii lor, însă con-ducătorii mişcării, precum Nicodim Aghioritul şi Macarie Nottara, au fost dintre cele mai luminate spirite ale epocii lor.

Kollivazii au dat încă o importantă bătălie împo-triva acelora care încercau să pervertească caracterul isihast al tradiţiei noastre teologice şi culturale, introducând în spaţiul nostru raţionalismul apusean şi concepţia apuseană despre cunoaştere.

Kollivazii, ca şi toţi aceia care înaintea lor au dus aceeaşi luptă, au dat şi sfinţi şi au îmbogăţit tradiţia culturală a romeităţii cu remarcabile expresii culturale, precum creaţiile lui Papadiamandis.

Fotie Kontoglou, care este un inspirat profet al epocii noastre, a ţinut ştafeta tradiţiei isihas-te în zilele noastre, iar contribuţia lui în cadrul cugetării teologice şi tradiţiei noastre culturale este nepreţuită şi poate cea mai adevărată.

Ciocnirea dintre aceste două curente, care a culminat în disputele isihaste, are o importanţă uriaşă pentru contemporanul romeu, deoarece rezultatul ei a determinat atmosfera culturală în care trăieşte.

În măsura în care curentul raţionalist a dominat asupra celui isihast, tradiţia culturală autentică a fost pervertită prin impunerea acelor elemente ale culturii apusene ce conduc lumea întreagă la faliment şi la pierzanie.

Antidotul acestui dezastruos pentru om parcurs cultural al lumii este atitudinea isihastă în faţa vieţii, care inspiră o ierarhizare a valorilor cu totul diferită şi care, în locul compartimentării, îi oferă omului o dezvoltare completă şi integrantă.

În clipa de faţă, ciocnirea a luat o turnură ciu-dată, deoarece, pe de o parte, dascălii academici, precum şi raţionaliştii continuă să lâncezească, tânjind necontenit după cultura apuseană, iar, pe de altă parte, acolo unde altădată se aflau oamenii simpli, laici şi monahi, care conştient sau nu apărau tradiţia isihastă, astăzi oamenii simpli sau laici sunt în întregime înstrăinaţi cultural, dedaţi unei afazii eudemoniste şi consumiste; şi, deşi se prezintă ca apărători ai tradiţiei isihaste, contemporanii origenişti, cvietişti, puritani, dualişti şi raţionalişti încearcă cu argumente logice îmbrăcate în mantia sfinţeniei să demonstreze şi să impună credinţa lor celorlalţi. Nu ar fi putut sa existe o mai exagerată contrafacere a isihasmului decât identificarea lui cu cvietismul, puritanismul, dualismul şi cu raţionalismul misticoide, cu care unii încearcă să-I cnvingă pe ceilalţi, prin intermediul argumentelor ce nu încetează să fie logice, oricât ar încerca să pară misticoide, de realităţile transcendente care nu pot fi trăite şi gustate de nimeni, întrucât aceasta este natura lor.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here