Toamna și primăvara vieții

Pilda smochinului

0
186

iris

Pilda smochinului

Pilda smochinului- Învățați de la smochin pilda: când mlădița lui se face fragedă și odrăslește frunze, cunoașteți că vara e aproape. (Matei 24, 32)

Când vedeți un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceți că vine ploaie mare, și așa este; iar când suflă vântul de la miazăzi ziceți că va fi arșiță, și așa este. (Luca 12, 54-55).

Natura este ca o carte deschisă în faţa noastră

Natura ne învață multe. Ea este ca o carte întotdeauna deschisă în fața noastră, la îndemâna oricui vrea să tragă învățătură din ea. Primăvara, toate se deșteaptă, toate par să respire și să trăiască; fără să vrem, suntem cuprinși de bucuria vieții: ochii ni se odihnesc asupra unei priveliști minunate, și sub razele dătătoare de viață ale soarelui totul pare să se îmblânzească. N-ar trebui, oare, ca și noi înșine, în inimile noastre, în simțămintele noastre, să se deștepte cu puteri noi tot ce este frumos și bun? Văzând frumusețile minunate ale naturii, risipite cu dărnicie în fața noastră, n-ar trebui să ni se încălzească inima și mai tare față de orice nevoie a semenilor, n-ar trebui ca iubirea noastră să se reverse în jur ca un șuvoi mai viu, mai anevoie de stăvilit?

Trebuie să ne deschidem sufletul în faţa Creatorului

Ni se îndreaptă, oare, gândurile spre Făcătorul nostru, simțim, oare, un nou fior de recunoștință pentru tot ce ne-a dăruit și o nevoie aparte de a ne deschide sufletul înaintea Lui rugându-ne cu căldură?

Toamna și iarna sunt mereu comparate cu bătrânețea, și în fața sumbrului tablou al naturii muribunde te cuprind fără să vrei gânduri triste – dar, deși priveliștea arborilor despuiați de frunzișul lor e întunecată, printre crengile uscate se vede albastrul cerului. Cu anii, nu se desprind de noi doar bucuriile – se desprinde totul.

Deşertăciunile lumeşti nu ne mai atrag

Nu ne mai trebuie podoabele tinereții, grijile și neplăcerile mărunte ale vieții încetează să ne mai tulbure, deșertăciunile lumești nu ne mai atrag, toate fleacurile care ne leagă de pământ se desprind de noi singure, ca niște frunze moarte. Ne simțim cumva ușurați atunci când, eliberându-ne de tot ce e de prisos, ne putem dărui deplin vieții duhovnicești.

Călătorul obosit nu se întristează când se apropie de multașteptata țintă – și atunci, de ce să ne întristăm noi, de vreme ce ne apropiem de ținta noastră, de vreme ce suntem deja în pridvorul veșnicei fericiri, de vreme ca presimțim uneori veșnica primăvară, pentru care vom învia și noi atunci când călătoria noastră pământească va lua sfârșit?

„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă

V-ar mai putea interesa şi:

Despre tulburările lumii de astăzi: Simbolul de credinţă

Dacă pierdem sufletul de unde mai găsim altul?

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here