Tinerii, ca şi cei fără experienţă, tind să subevalueze ceea ce este vechi şi să creadă că înţelepciunea s-a născut odată cu ei. Un cleric american, totodată teolog, a scris într-una din cărţile sale: „Când privesc în urmă viaţa mea şi îmi amintesc de lucrurile pe care le-am spus la începutul diaconiei mele, mă ruşinez” şi, continuând, povesteşte cum a devenit un extremist celebru şi a ajuns centrul atenţiei, când la o întâlnire a tinerilor a declarat că învăţătura despre nemurire este probabil eronată. „Dacă ar fi cu putinţă, spune, aş şterge acest capitol din viaţa mea.”
Un incident care s-a întâmplat mai târziu în viaţa sa 1-a ajutat să înţeleagă nebunia tinereţii sale şi să înfrunte dureroasele-i consecinţe. A aflat că unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, care era un cleric foarte vrednic, suferea de o formă de cancer catalectic şi i-a telefonat ca să-i spună două cuvinte de mângâiere. Când prietenul i-a răspuns la telefon, a amuţit şi n-a putut decât să întrebe: „Ce faci?„ Celălalt, fără nici cea mai mică urmă de nelinişte, a răspuns cu o suficient de bună dispoziţie: „Sunt bine. Sunt în această slujbă de mai bine de douăzeci de ani şi vorbesc oamenilor despre viaţă; Dumnezeu îmi dă acum Şansa să arăt câte ceva şi despre moarte.” Această dureroasă experienţă este preţul pe care l-a plătit pentru aroganţa tinereţilor lui.
Înţelegerea şi aprecierea tradiţiei bisericeşti sunt un lucru anevoios, al unei vieţi de om, şi cer multă maturitate, pregătire şi smerenie. Este esenţial ca şi clericii, în încercarea lor de a face lucrurile într-un mod lipsit de complicaţii, să nu le facă simplist. Dacă încercăm să raţionalizăm ceea ce se întâmplă în Biserică, atunci vom deveni raţionalişti într-un chip odios şi, în cele din urmă, însăşi Biserica nu va mai avea sens pentru noi.
Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin
Jurnal Spiritual
