”Ține mintea în iad şi nu deznădăjdui”

0
338
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

222– Părinte arhimandrit, cum să înţelegem cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: ”Ține mintea în iad şi nu deznădăjdui”?

– Sfântul Siluan a scris o carte care i s-a comandat de sus; i s-a poruncit să scrie ceva despre viaţa duhovnicească. În ea vorbeşte despre har, despre rugăciune, despre smerenie, despre Maica Domnului… Sunt nişte lucruri extraordinar de frumoase. Mi se pare că este o carte cu adevărat inspirată, de o înălţime spirituală aproape egală cu Sfânta Scriptură.

Aici găsim şi acest cuvânt despre care aţi întrebat. E un cuvânt mai greu. Eu am aflat – şi nu e deloc o noutate – că iadul nu este undeva în afară de pământ, ci este undeva chiar în pământ. Şi aceasta am aflat-o din catavasia a şasea a Învierii care spune aşa: ”Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului”.

Mântuitorul, după ce trupul Său a fost răstignit pe cruce, a coborât sufletul Său în iad şi i-a scos pe toţi drepţii care erau acolo, undeva în pământ. Trupul Său a fost prohodit şi îngropat, pus sub peceţi, iar sufletul Lui a coborât în iad. Există o rugăciune care explică foarte frumos ce s-a întâmplat atunci: ”În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”. Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa de pe cruce.

Iadul este însă şi pe pământ. Deci, există în pământ dar şi pe pământ, încât noi suntem obişnuiţi cu el. Iadul şi-l fac mulţi dintre trăitorii acestei lumi atunci când duc o viaţă fără frică de Dumnezeu, el devine astfel descurajant, devine nimicitor. Dar a suporta iadul pe pământ cu această încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viaţa noastră.

Trăim cu această încredere că iadul va avea un sfârşit (şi astfel vom fi cu adevărat liberi şi vom putea cu adevărat să ne ocupăm de viaţa noastră lăuntrică), în ciuda descurajării pe care ne-o aduce diavolul – pentru că el este în iad, dar este şi în lume. Este prinţul lumii care a câştigat foarte mulţi pământeni pentru frăţia lui.

Pe toţi cei care suntem încă în lume, diavolul ne vânează şi încearcă să ne acapareze şi să ne atragă în împărăţia lui, împărăţia întunericului şi a morţii, pentru a se distra cu noi chinuindu-ne. Însă, cerând ajutorul lui Dumnezeu, rezistăm şi învingem această tendinţă lacomă a diavolului de a cuceri făptura lui Dumnezeu.

– Părinte Sofian, pentru un tânăr care doreşte să se apropie de Biserică pot apărea diferite capcane spirituale şi am dori să ne spuneţi câteva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstiţii şi de exagerări ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteţi spune despre pietism şi cum să ne ferim de el?

– Noi urmărim în viaţă să ne menţinem pe calea ortodoxiei care este lumina credinţei noastre, lumina lui Hristos şi care ştim sigur că ne conduce către Împărăţia lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale ortodoxiei nu le luăm în seamă şi de aceea le recomand tinerilor să nu alunece în superstiţii şi în astfel de mişcări cum este pietismul. Pietate, evlavie adevărată, aceasta e cu totul altceva, este calea pe care trebuie să o urmeze un tânăr ce-şi doreşte mântuirea. Nu ne interesează pietismul, de aceea nici nu vorbesc despre el.

– O altă ispită ar fi intelectualismul în care credinţa apare mai mult ca o problemă interesantă de cultură şi nu, în primul rând, ca un act de trăire.

– Şi cultura aceasta, oricât ar fi ea de înaltă, este amestecată cu mândrie; iar mândria este aruncată în lume de duhul minciunii, adică de diavol. El este foarte savant. Diavolul ştie foarte multă filosofie, foarte multă teologie şi impresionează cu ştiinţa lui, însă această ştiinţă îl ţine mereu rece față de Dumnezeu. Mintea lui este încremenită în cunoaşterea pe care o are; tot la fel se întâmplă şi cu prietenii săi, intelectualii orgolioşi, mai ales ateii. Ştiu de toate şi rămân mai departe închişi în ştiinţa lor, fără nici o deschidere către Dumnezeul cel adevărat, cel viu. Sunt morţi pentru Dumnezeu şi pentru ei înşişi. Rămân închişi în această ştiinţă şi impresionează pe cei care au aceleaşi preocupări.

Cu toată această filosofie a lor şi cu toată această intelectualitate înaltă, sunt ca o trâmbiță care sună puternic, dar lumea nu este atrasă de asemenea sunete. Nu este o melodie anume, ceva care să placă, este un strigăt adeseori uscat, încât, de multe ori, acest intelectualism – chiar când vine în contact direct cu credinţa şi trăirea creştină – nu se împacă cu învăţătura lui Hristos, în general, şi cu trăirea creştină, în special; le refuză. Îi convine să rămână într-o uscăciune intelectuală; cei care sunt obişnuiţi cu ea sunt mulţumiţi să asculte această depănare de cunoştinţe şi de probleme ale intelectului, ale minţii, dar rămân mereu uscaţi în această formă de cunoaştere seacă pentru suflet şi pentru viaţa întru Hristos.

Intelectualismul nu are valoare duhovnicească, pentru că cei care suferă de o asemenea insuficiență sunt mereu în afara comuniunii cu Dumnezeu, ca şi diavolul, care este foarte savant, însă nu poate face niciodată parte dintre prietenii lui Hristos. Prietenii lui Hristos sunt sfinţii care aveau foarte multe cunoştinţe duhovniceşti, dar în acelaşi timp le trăiau şi păstrau în suflet bucuria dumnezeiască a harului, care îi făcea fericiţi cu adevărat.

– O altă capcană pentru tinerii care doresc să se apropie de Biserică, o capcană mai nouă, este criticismul. Unii susţin că trebuie să criticăm cât mai mult pentru ca lucrurile să fie mai dinamice, altfel ele pot să înlemnească; dacă vom critica, va apărea ceva nou, ceva viu. Cum vedeţi Sfinţia voastră această problemă?

– Această problemă o văd mai simplu. Pentru mine această critică repetată se confundă adeseori cu judecarea aproapelui. Adică, criticismul este o pornire împotriva poruncii evanghelice de nu a judeca pe aproapele meu.

Între anumite limite poate fi necesară şi această critică, însă ea trebuie să fie obiectivă, să fie cinstită. De obicei, judecarea aproapelui se face în lipsa celui judecat şi de multe ori este greşită, falsă. Se judecă şi se condamnă în lipsă şi pentru asta este un păcat. Pentru că, ni se spune în Scriptură: ”a Mea este judecata”; adică numai Dumnezeu are această putere şi această calitate de a judeca pe fiecare dintre noi, iar judecată Lui este corectă cu adevărat. Dumnezeu este fără greşeală şi este singurul care ştie tot ce se întâmplă cu fiecare persoană şi cu toţi laolaltă.

Când cineva critică pe altul care nu-i de față, îi spune păcatele lui pe care le ştie; dar cel care e socotit vinovat şi păcătos are şi el conştiinţa şi astfel se poate reabilita înaintea lui Dumnezeu prin pocăinţă. Cel care judecă nu poate pătrunde mai mult decât ceea ce vede sau aude şi de aceea el poate să rămână în greşeala aceasta că l-a osândit, iar cel vinovat se poate îndrepta.

Dumnezeu îl primeşte pe acesta din urmă, iar cel care a judecat este osândit pentru călcarea poruncii de a nu judeca pentru a nu fi judecaţi (Matei 7, 1).

Însă critica de care aţi pomenit la început este şi necesară, pentru că un om nu poate mereu să vadă totul în jurul lui. De aceea câteodată sunt necesare mai multe minţi pentru a rezolva o problemă, iar o critică cinstită, făcută cu dragoste şi sinceritate, poate aduce ceva folositor.

Poţi critica ce nu-i bun, dar trebuie să aduci în locul acestui element greşit ceva pozitiv. Şi atunci se poate colabora pentru a se ajunge la un adevăr întreg, nu un adevăr ştirbit sau un adevăr insuficient.

”Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe”, Sofian Boghiu

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here