Teologia iubirii din Predica de pe munte ca orientare pe drumul creştin al integrării în comuniunea cu Dumnezeu  

0
326
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

HristosNumaiIubire3Evanghelia de la Sf. Evanghelist Luca VI, 31-36

  1. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
  2. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
  3. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
  4. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
  5. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
  6. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

Evanghelia de astăzi ne pune în faţa ochilor cuvintele cheie ale Mântuitorului Iisus Hristos din Predica de pe Munte, aşa cum ne este istorisită ea la Sf. Evanghelist Luca în capitolul al şaselea în versetele 31 până la 36:

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”. Aceasta este aşa numita „goldene Regel” – „regula de aur” a creştinismului. Identitatea creştină nu este fară lucrarea creştină. Ce dorim să ne facă nouă oamenii aceasta să le facem noi lor: „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii” (Matei 7,12). Regula de aur ne arată criteriul moral de acţiune în viaţa de zi cu zi, în familie şi în societate. într-o formă negativă găsim această idee şi în Vechiul Testament la Tobit

 4,15: „Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci” – „Was du nicht willst, dass man dir tu, das füg auch keinem andern zu”. Credinţa creştină nu este numai contemplativă ci priveşte şi cotidianul, existenţa noastră reală în lume. Iată că Mântuitorul Iisus Hristos ne dă un ajutor pentru modul în care trebuie să ne structurăm viaţa socială, viaţă de relaţii cu ceilalţi oameni.

 În cuvântul Mântuitorului Hristos nu citim:

„Şi precum voiţi să vă facă vouă ceilalţi creştini, faceţi-le şi voi asemenea”, ci „precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”. Relaţia creştină de iubire, frăţietate şi deschidere optimistă în faţa celuilalt om ca chip al lui Dumnezeu se reflectă şi în cuvântul lui Hristos. Creştinismul în general şi credinţa ortodoxă în special ne deschide ochii de la particular la universal, de la îngustarea orizontului prin păcat la lărgirea orizontului prin iubire. Regula de aur se referă deci la întreaga umanitate.

Iubirea este de fapt „regula de aur” a Creştinismului. Ce fel de iubire însă este menţionată prin aceste cuvinte?

Iubirea noastră faţă de ceilalţi oameni trebuie să aibă o intensitate şi o profunzime asemănătoare cu modul în care am dori noi să fim iubiţi de ceilalţi oameni. Creştinul este chemat nu numai să se salveze pe sine însuşi din lumea în care trăieşte, o lume afectată de păcatul egoismului, al ateismului şi al violenţei. Predica de pe munte este mesajul plin de optimism şi de încurajare a creştinului. Acest mesaj este optimist pentru că presupune nu numai că fiecare om este responsabil de mediul în care trăieşte, ci şi că fiecare om îşi poate schimba viaţa şi poate transforma mediul său înconjurător.

Atunci când iubim pe ceilalţi aşa cum ne-am dori să fim noi iubiţi – atunci vom transforma lumea. Predica de pe munte este un cuvânt vindecător. Ea pleacă de la natura omului, care este de la căderea în păcat o natură afectată de păcatul egoismului adică al iubirii de sine. Iubirea aceasta de sine – filautia – este transformată de Mântuitorul Hristos în motorul comportamentului şi existenţei morale creştine. Această iubire de sine devine mijlocul de transformare şi transfigurare a lumii atunci când acţionăm creştineşte prin depăşirea ei. Să iubim pe ceilalţi după cum am dori să ne iubească ei.

În acest cuvânt al Mântuitorului descoperim încă un sens adânc al teologiei despre originea şi destinul omului: omul este fiinţa însetată de iubire. Creat din iubirea Sfintei Treimi spre comuniunea cu Sfânta Treime, omul este produsul iubirii dumnezeieşti. Omul este fiinţa cea mai firavă şi mai sensibilă –“o trestie gânditoare” cum spunea B. Pascal care se naşte, creşte şi trăieşte în modul cel mai minunat atunci când este însoţită de iubire. Dacă omun nu este iubit el se usucă şi veştejeşte precum copacii sau plantele lipsite de apă. Fără iubire omul nu este om întreg. Iubirea sau recunoaşterea socială sunt la fel de necesare ca aerul şi apa pentru organismul biologic.

De aceea predica de pe munte ne îndeamnă să iubim pe ceilalţi în mod pasionat, fără deosebirea între prieteni sau duşmani:

„Aţi auzit că s-a zis: ,să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.

Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 4345).  A rămâne în iubire înseamnă a rămâne în Dumnezeu. De ce ni se cere însă să iubim în mod „nebuneşte”, fară distincţie şi retincenţe?

Răspunsul este că iubirea ne înnobilează şi constituie adevărata înţelepciune. Fără iubire nici creaţia, nici timpul, nici spaţiul şi nici materia din univers nu ar exista. Totul este expresia iubirii creatoare a lui Dumnezeu care ne invită la supraplinătatea abundentă a iubirii, a frumuseţii şi a înţelepciunii sale. Iubirea este inima creştinismului pentru ca este inima mişcării creatoare a lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului au o dimensiune creatoare şi vindecătoare în acelaşi timp.

Prin iubire ne însănătoşim duhovniceşte şi ne înţelepţim trupeşte. Iubirea ne sfinţeşte pentru că ea izvorăşte din Dumnezeu. Iubirea ne luminează şi ne transfigurează. Prin ea avem aici, acum, astăzi anticiparea împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţie a păcii şi a sensibilităţii.

Predica de pe munte ne îndeamnă la sensiblitate,  înţelegere a celorlaţi oameni,  indiferent de gen, vârstă, naţionalitate, cultură, identitate religioasă sau politică.

Predica de pe munte ne îndeamnă la schimbarea atitudinii noastre înguste şi îngustate de păcat pentru a deveni o sursă vie de transformare a lumii întregi. Cum putem noi, oameni limitaţi de timp, spaţiu, inteligenţă, sănătate – schimba întreaga lume?

„Lumina luminează în întuneric”… iar iubirea de aproapele, de vrăjmaşi, de Dumnezeu şi de Creaţia lui Dumnezeu ne transformă pe noi şi întreg universul.

Doresc să menţionez câteva idei despre transformarea omului şi a lumii prin iubire:

  1. Iubirea creştină îşi are izvorul în iubirea răstignită a Iui Hristos

Atunci când Sfântul Apostol Pavel spune:

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1,18), el se referă şi la legătura indisolubilă dintre iubire şi cruce. Crucea este nu numai revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16), ci şi al noului mod de existenţă al creştinului. Crucea este drumul învierii. Prin Crucea lui Hristos ni se deschide drumul cel mântuitor către Tatăl: „Căci prin El (Hristos) avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efeseni 2,18).

A fi creştin înseamnă a fi următor al iubirii jertfelnice a lui Hristos. A fi creştin înseamnă a practica aceeiaşi iertare şi milostivire pe care o aflăm în Hristos: „Fiţi buni între voi şi milostivi, Iertând unul altuia precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos” (Efeseni 4,32).

A urma iubirii lui Hristos înseamnă a aduce prinos de jertfă Iui Dumnezeu cu viaţa noastră întreagă:

„Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu ca nişte fii iubiţi, Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi Şi s-a dat pe sine pentru noi, prinos şi jertfa lui Dumnezeu întru miros cu bună mireasmă” (Efeseni 5,1-2).

Dumnezeul creştin este Dumnezeul iubirii desăvârşite, „Dumnezeu, bogat în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit” (Efeseni 1,2) şi ne iubeşte scoţându-ne din moartea păcatului prin Crucea şi învierea lui Hristos.

Predica de pe munte ne arată că identitatea creştină ţine de practicarea iubirii lui Hristos. Prin iubirea de vrăjmaşi se produce o transformare a noastră şi o inhabitare a lui Dumnezeu în noi:

„Hristos să se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire” (Efeseni 3,17). Hristos este modelul suprem al iubirii – „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (Ioan 15,12-14).

  1. Legătura dintre Crucea lui Hristos şi învierea noastră

Crucea lui Hristos este pomul vieţii care ne duce la comuniunea sfântă şi sfinţitoarea a Sfintei Treimi. Hristos devine om pentru a ridica pe om la treapta demnităţii sfinte de participant la viaţa dumnezeiască. întruparea, Moartea pe Cruce, învierea Şţ înălţarea la Cer sunt evenimentele din istoria sfântă a mântuirii prin care istoria şi umanitatea dobândesc pe Duhul lui Hristos.

Sfinţii Părinţi spun că Biserica îşi are originea în coasta străpunsă a Mântuitorului care a devenit fons vitae – izvorul vieţii celei noi.

“Din coasta lui Adam este femeia, din coasta cea însuliţată a Domnului s-a plămădit Biserica”, zice Sf. Ioan Gură de Aur. Sfânta Biserică este plămădită din sângele lui Hristos, precum Eva din coasta lui Adam.

La Sf. Ioan Iacob Hozevitul citim următoarea istorioară: „în cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos. Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri. Şarpele a început să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toţi puişorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui, şarpele a părăsit cuibul, fară să guste din pradă. Bietul pelican vede cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate morţi, fiind otrăviţi de vrăjmaşul şarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăşte să-i scape cu orice preţ. Şi iată anume ce face: îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toţi puişorii care sunt ameţiţi de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau vătămaţi de jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu sângele său. Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge până la jertfa.”

Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului, la starea a Il-a se pomeneşte despre pelican şi anume iată cum zice:

„Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, Înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le dintru coasta Ta, izvor mântuitor!” Cuvintele Prohodului aseamănă jertfa cea de pe cruce a domnului cu jertfa pelicanului, care îşi varsă sângele pentru viaţa puilor săi.

Căci după cum şarpele cel firesc otrăveşte puişorii Pelicanului, tot astfel şi vicleanul diavol intrând oarecând în $arpe, a otrăvit pe strămoşii noştri în rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au putut izbăvi strămoşii noştri din osânda cea veşnică, decât numai prin sângele cel scump al Domnului. Toţi cei născuţi din Adam, aveau în firea lor otrava păcatului strămoşesc şi pentru aceasta erau osândiţi la moarte veşnică (ca şi puii pelicanului din istorie).

Domnul nostru Iisus Hristos primeşte de bună voie (ca şi pelicanul) să-i străpungă Sfânta Lui coastă cu suliţa, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele şi apa. Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici, căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, sfânta noastră Biserică este plămădită din Coasta Domnului.

Şi anume, apa care a ieşit din coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele închipuie Taina Sfintei împărtăşiri. Fără aceste două Taine nimeni nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii”.

Este interesantă legătura dintre prezentarea iconografică a Crucii şi a Cinzecimii. Picăturile de sânge de pe Cruce au aceeaşi formă ca şi limbile de foc de la pogorârea Duhului Sfânt.

 Cine urmează lui Hristos prin practicarea iubirii de vrăjmaşi acela rămâne în comuniune cu Hristos şi are parte la Duhul Sfânt al lui Hristos care este Duhul vieţii veşnice. „Această sfinţire prin Cruce, ca răstignire a egoismului din noi şi înviere sau ridicare la o iubire curată, este rodul lepădării de sine şi al purtării Crucii în urmarea lui Hristos. Numai astfel putem spune împreună cu Apostol Pavel: “noi avem gândul lui Hristos” [I Cor. 2,16), adică gândim în comuniune cu Hristos.”

„Cel ce voieşte să vină după Mine – zice Domnul – să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

„Das kosmische Walten des göttlichen Logos vollzieht sich im Zeichen des Kreuzes. Das Kreuz ist die Weltsäule” (so in der zitierten Stelle aus den apokryphen Andreas-Akten in der damals populären Vorstellung des biblischen Weltbildes). Es ist die “Weltachse” (in den Vorstellungen griechisch-hellenistischer Naturphilosophie, in deren Kontext das kosmische X gehört). Immer schon ist das Kreuz Christi im Kosmos wirksam gegenwärtig. Dennoch hat in der Geschichte der Offenbarung mit dem geschichtlichen Kreuz auf Golgota ein neuer Äon begonnen.”

iCrucea lui Hristos are deci nu numai o relevanţă hristologică ci şi antropologică, cosmică. Crucea lui Hristos este poarta spre împărăţia slavei Sfintei Treimi. Fără Crucea lui Hristos, adică fără urmarea lui Hristos în iubire suntem încătuşaţi în legăturile păcatului aducător de izolare şi de moarte.

Moartea prin păcat adică prin refuzul crucii are urmări cosmice. Creştinismul ne atrage atenţia asupra dimensiunii cosmice a păcatului. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin el moartea aşa moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Păcatul distruge, devastează interior şi exterior, atât pe păcătos cât şi pe cei din jurul său.

De multe ori gândim în mod egoist şi credem că fiecare om este responsabil de păcatele sale care vor fi puse la ziua judecăţii pe cântarul ceresc al lui Dumnezeu pentru a vedea dacă omul respectiv va intra pe uşa raiului sau pe uşa iadului. Această gândire este greşită, deoarece fiecare păcat personal este şi rodul unui păcat familiar, şi social. Fiecare păcat al celuilalt este într-o anumită măsură şi păcatul meu. Fiecare pierdere a dinamicii sfinţitoarea a Bisericii în lume este o pierdere a sfinţeniei întregului cosmos. Fiecare viaţă irosită pe drumul egoismului, al păcatului şi al morţii este o încetinire a dinamicii sfinte a lui Hristos în lume. Fiecare păcat înseamnă o răstignire a lui Hristos. De aceea nu putem spune că fiecare păcătos este responsabil de modul în care-l răstigneşte pe Hristos. Cum poate să ne lase suferinţa lui Hristos indiferenţi? Mântuitorul Hristos este cel care ne învaţă lecţia iubirii şi a sensibilităţii, iar noi suntem cu totul indiferenţi la suferinţa lui Hristos în ceilalţi oameni. .

Creştinismul în general şi Ortodoxia în special sunt lecţia dumnezeiască a unei pedagogii şi terapii sfinţitoare. Prin deschiderea ochilor la prezenţa lui Hristos în lume suntem cu o „inimă de carne”, sensibilă mereu la suferinţa lui Hristos. Trebuie deci să păstrăm în gând şi în inimă legătura dintre întruparea, Crucea şi învierea lui Hristos:

– Hristos se întrupează şi devine fratele nostru pentru a ne introduce în comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, adică pentru a ne duce în împărăţia Sfintei Treimi;

– Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre întruparea Hristos în „raţiunile lucrurilor” (logoi), în cuvântul Sfintei  Scripturi şi în lisus din Nazareth; prin Taina Sfântului însă Hristos ia chip în noi. Mântuitorul Hristos doreşte realizeze minunea întrupării şi în viaţa noastră.

lume şi prin el moartea aşa moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Păcatul distruge, devastează interior şi exterior, atât pe păcătos cât şi pe cei dini jurul său.

De multe ori gândim în mod egoist şi credem că fiecare om este responsabil de păcatele sale care vor fi puse la zixxM judecăţii pe cântarul ceresc al lui Dumnezeu pentru a vedea dacă omul respectiv va intra pe uşa raiului sau pe uşa iadului. Această gândire este greşită, deoarece fiecare păcat personaM este şi rodul unui păcat familiar, şi social. Fiecare păcat al celuilalt este într-o anumită măsură şi păcatul meu. Fiecare pierdere a dinamicii sfinţitoarea a Bisericii în lume este o pierdere a sfinţeniei întregului cosmos. Fiecare viaţă irosită pe drumul egoismului, al păcatului şi al morţii este o încetinire a dinamicii sfinte a lui Hristos în lume. Fiecare păcat înseamnă o răstignire a lui Hristos. De aceea nu putem spune că fiecare păcătos este responsabil de modul în care-1 răstigneşte pefl Hristos. Cum poate să ne lase suferinţa lui Hristos indiferenţi? Mântuitorul Hristos este cel care ne învaţă lecţia iubirii şi a sensibilităţii, iar noi suntem cu totul indiferenţi la suferinţa lui Hristos în ceilalţi oameni. .

Creştinismul în general şi Ortodoxia în special sunt lecţia dumnezeiască a unei pedagogii şi terapii sfinţitoare. Prin deschiderea ochilor la prezenţa lui Hristos în lume suntem cu o „inimă de carne”, sensibilă mereu la suferinţa lui Hristos. Trebuie deci să păstrăm în gând şi în inimă legătura dintre întruparea, Crucea şi învierea lui Hristos:

– Hristos se întrupează şi devine fratele nostru pentru a ne introduce în comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, adică pentru a ne duce în împărăţia Sfintei Treimi;

– Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre întruparea ui Hristos în „raţiunile lucrurilor” (logoi), în cuvântul Sfi^ Scripturi şi în Iisus din Nazareth; prin Taina Sfântului

însă Hristos ia chip în noi. Mântuitorul Hristos doreşte realizeze minunea întrupării şi în viaţa noastră.

Subiecte de discuţie despre rolul iubirii în teologia integrării:

  1. Existenţa omului ca chip al lui Dumnezeu înseamnă deja participare la bunătatea Creatorului care ne dă viaţă, timp, precum şi înţelepciunea de a vorbi unii cu alţii. Fiecare om pe care-1 întâlnim este o invitaţie din partea lui Dumnezeu la un dialog mai intensiv cu El şi la dezvoltarea chipului lui Dumnezeu în noi prin comuniune.
  2. Mântuitorul Hristos ne arată în predica de pe munte modul de realizare al integrării noastre în comuniunea Sfintei Treimi. Iubirea este motorul comunicării şi al comuniunii, adică al Participării la energia dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt.
  1. 3. Legătura dintre Crucea lui Hristos, Biserica, Sfintele Taine şi învierea noastră. Integrarea în lume sau în societate este din Punct de vedere creştin o misiune de mărturisire a iubirii fransformatoarea a lui Hristos.
  2. 4. Violenţa, necredinţa şi păcatul celuilalt nu au voie să ne lase mdiferenţi. Fiecare om este într-o anumită măsură responsabil de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Ortodoxia este misionară şi contribuie cu valorile   culturale  ale  spiritualităţii   ei la transformarea omului, a societăţii şi a lumii întregi într-o liturghie care trebuie să devină cosmică.
  3. A fi creştin înseamnă a fi mărinimos, darnic, comunicativ, milostiv, binevoitor, jertfitor de sine, adică al egoismului propriu, mărturisitor al lui Hristos, trăitor în lumina învierii ce va să vie, părtaş la Duhul cel Sfânt spre slava Tatălui.
  4. Identitatea creştină este responsabilă. Dacă suntem de acord să fim creştini, membri ai Trupului cel Tainic al lui Hristos, atunci suntem ambasadori ai păcii, ai împăcării şi lucrători în lume spre slava lui Dumnezeu.
  5. Existenţa liturgică, euharistică este posibilă numai prin Cruce şi prin jertfa. A fi creştin înseamnă a fi gata de jertfă pentru ceilalţi, pentru Hristos cel întrupat în săracii, dispreţuiţii, nedreptăţiţii şi chinuiţii acestei lumi. A fi creştin înseamnă a avea o inimă mare, plină de milostivirea şi înţelepciunea dumnezeiască. A fi creştin înseamnă a fi următor al filantropiei dumnezeieşti, purtător al focului Duhului Sfânt „pogorât în inimile noastre”: „Iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5,5). Iubirea şi Duhul Sfânt nu trebuie să rămână numai în inimile noastre ci să dobândească chip istoric în fiecare faptă şi cuvânt al nostru. Astfel vom fi copiii lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei Sale.
  6. Învierea şi vindecarea lumii de păcatul violenţei, al iubirii de sine, al distrugerii creaţiei, al asupririi celuilalt şi al uitării de Dumnezeu începe mai întâi cu învierea şi jertfa noastră în Hristos.
  7. Creştinismul este social şi universal. Iubirea creştinului nu se limitează doar la ceilalţi creştini ci se realizează în perspectiva cosmică a Creatorului însuţi. A fi creştin înseamnă a vedea lumea cu ochii iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iubirea înseamnă în acelaşi timp şi împreuna-simţire – sensibilitate, transparenţă, gentileţe, nobleţe.

Prin modul nostru de a fi contribuim la răsărirea sau la apunerea soarelui iubirii şi al Dreptăţii lui Dumnezeu atât în viaţa noastră cât şi în lume.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here