Teofanie şi semne – Trecerea de la lumea profană la lumea sacră

0
325

muntePentru a evidenţia lipsa de omogenitate a spaţiului, aşa cum este ea trăită de către omul religios, putem recurge la un exemplu cât se poate de banal, şi anume o biserică dintr‑un oraş modern. Pentru credincios, biserica face parte dintr‑un spaţiu diferit de strada pe care se găseşte. Uşa care se deschide spre interiorul bisericii marchează o ruptură. Pragul care desparte cele două spaţii arată în acelaşi timp distanţa dintre cele două moduri de existenţă, cel profan şi cel religios. Pragul este totodată graniţa care deosebeşte şi desparte două lumi şi locul paradoxal de comunicare dintre ele, punctul în care se face trecerea de la lumea profană la lumea sacră.

Pragul din locuinţele omeneşti îndeplineşte aceeaşi funcţie rituală; aşa se explică şi consideraţia de care se bucură. Trecerea pragului casei este însoţită de numeroase rituri: oamenii se închină ori îngenunchează dinaintea lui, îl ating smerit cu mîna şi aşa mai departe. Pragul are „paznici“: zei şi spirite care apără intrarea atât de răutatea oamenilor, cât şi de puterile diavoleşti ori de boli. Jertfele către „paznici“ sunt făcute pe prag, şi tot aici se făceau şi judecăţile, în unele culturi paleo‑orientale (Babilon, Egipt, Israel). Pragul, uşa arată în chip nemijlocit şi concret continuitatea spaţiului; de aici decurge marea lor importanţă religioasă, care se explică prin faptul că reprezintă simboluri şi vehicule ale trecerii.

Putem înţelege, aşadar, de ce biserica face parte dintr‑un spaţiu deosebit de aglomerările umane care o înconjoară. În interiorul incintei sacre, lumea profană este depăşită. Această posibilitate de transcendenţă este exprimată, la nivelurile de cultură mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei deschideri: aici, în incinta sacră, comunicarea cu zeii devine posibilă; în consecinţă, trebuie să existe o „poartă“ către înalt, pe unde zeii pot coborî pe Pămînt şi pe unde omul poate urca simbolic în cer. Vom vedea în cele ce urmează că aşa s‑a întîmplat în multe religii: templul este de fapt o „deschidere“ spre înalt şi asigură comunicarea cu lumea zeilor.

Orice spaţiu sacru implică o hierofanie, o izbucnire a sacrului, care duce la desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic înconjurător şi la transformarea lui calitativă. „Iacov a visat, la Haran, că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi s‑a arătat Domnul în capul scării şi i‑a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău», s‑a deşteptat din somn şi, spăimîntându‑se, a zis: «Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!» Şi a luat piatra ce şi‑o pusese căpătâi, a pus‑o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu)“ (Facerea, 28, 12–19). Simbolismul cuprins în expresia „Poarta Cerurilor“ este deosebit de bogat şi de complex: teofania consacră un loc prin simplul fapt că‑l face „deschis“ către înalt, adică asigură comunicarea lui cu Cerul, punct paradoxal de trecere de la un mod de existenţă la altul. Vom întâlni exemple şi mai clare în acest sens: sanctuarele, care sunt „Porţi ale Cerurilor“, locuri de trecere între Cer şi Pămînt.

Adesea nu este nici măcar nevoie de o teofanie sau de o hierofanie propriu‑zise: un semn oarecare poate arăta sacralitatea unui loc. „Legenda spune că vrăjitorul care a întemeiat El‑Hemel la sfârşitul veacului al XVI‑lea s‑a oprit să înnopteze lângă izvor şi a înfipt un băţ în pământ. A doua zi a vrut să‑l ia şi să‑şi urmeze calea, dar a văzut că băţul prinsese rădăcini şi înmugurise. Văzînd în aceasta voinţa Domnului, a hotărât să se aşeze în acel loc.“ Semnul purtător de semnificaţie religioasă introduce, aşadar, un element absolut şi pune capăt relativităţii şi confuziei. Ceva ce nu ţine de această lume s‑a manifestat în chip apodictic şi a stabilit astfel o orientare ori o comportare.

Când nu se arată nici un semn în împrejurimi, acesta este provocat. Se practică, de pildă, un soi de evocatio cu ajutorul animalelor, care arată în care loc anume se poate înălţa un sanctuar ori întemeia un sat. Sunt evocate forţe sau figuri sacre, în scopul imediat al orientării în spaţiul omogen. Este cerut un semn care să pună capăt încordării provocate de relativitate şi neliniştii create de dezorientare, pentru a se găsi un punct de sprijin absolut. De exemplu, este urmărită o fiară sălbatică şi, în locul în care aceasta este ucisă, e ridicat sanctuarul; sau i se dă drumul unui animal domestic — de pildă un taur —, apoi este căutat după câteva zile şi sacrificat în locul unde este găsit. Aici va fi ridicat altarul, iar satul va fi construit de jur‑împrejur. În toate aceste cazuri, sacralitatea locului este arătată de animale: oamenii nu au aşadar libertatea de a alege locul sacru; ei nu fac decât să‑l caute şi să‑l descopere cu ajutorul unor semne misterioase.

Aceste câteva exemple înfăţişează diferitele mijloace prin care omul religios are revelaţia unui loc sacru. În fiecare din aceste cazuri, hierofaniile au anulat omogenitatea spaţiului, dezvăluind acel „punct fix“. De vreme ce omul religios nu poate trăi decît într‑o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că spaţiul va fi consacrat printr‑o mulţime de tehnici. Sacrul înseamnă, cum am văzut, realul prin excelenţă, adică puterea, eficienţa, izvorul vieţii şi al fecundităţii. Dorinţa omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorinţa lui de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârşit a experienţelor pur subiective, de a trăi într‑o lume reală şi eficientă şi nu într‑o iluzie. Acest comportament se verifică pe toate planurile existenţei sale, fiind evident mai ales în dorinţa omului religios de a se mişca într‑o lume sanctificată, adică într‑un spaţiu sacru. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sunt altceva decât tehnici de construire a spaţiului sacru. Nu este nicidecum vorba de o lucrare omenească, pentru că nu prin strădania sa izbuteşte omul să consacre un spaţiu. Ritualul prin care omul construieşte un spaţiu sacru este de fapt eficient doar în măsura în care reproduce lucrarea zeilor. Spre a înţelege mai bine nevoia construirii rituale a spaţiului sacru, trebuie să insistăm puţin asupra concepţiei tradiţionale despre „Lume“: ne vom da seama imediat că orice „lume“ este pentru omul religios o „lume sacră“.

Sacrul și profanul, Mircea Eliade

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here