Sfântul Teofan Zăvorâtul – Sfințească-se întru toți numele lui Dumnezeu!

0
100

Întocmirea Sfintei Biserici. Pietre pentru  Sfânta Biserică. Tu faci parte dintre aceste pietre. Virtuţile care deschid intrarea în Biserica lui Dumnezeu. Suntem meniţi să intrăm în alcătuirea trupului Bisericii – cum să facem asta?

Aţi auzit de­scrierea a două vedenii ale Sfântului Herma, ca­re îl priveau cu precădere pe el însuşi şi fami­lia lui; celelalte două vedenii privesc întocmirea lăuntrică a Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi a destinului ei exterior, în care, de altfel, fiecare se poate vedea cu uşurinţă pe sine însuşi, poa­te vedea propria sa zidire şi îndreptare. Aşadar daţi-vă osteneala să înţelegeţi şi aceste vedenii.

Vedenia a treia. În a doua vedenie, dacă vă amintiţi, o bătrână cu înfăţişare aleasă i-a făgă­duit, printre altele, lui Herma că îi va descoperi încă multe lucruri. După aceea, Herma a postit şi L-a rugat pe Domnul să împlinească făgăduin­ţa auzită din gura bătrânei.

Într-o noapte, aceas­ta i s-a arătat şi i-a zis: „Vino la amiază în cutare loc pustiu din câmp, şi acolo vei primi ceea ce ai cerut”. Herma a venit la vremea potrivită în lo­cul arătat şi a văzut acolo o laviţă acoperită cu o țesătură albă din lână.

Văzând aceasta într-un loc pustiu, a fost cuprins de aşa o spaimă, încât i s-a făcut părul măciucă. În scurtă vreme însă a prins curaj şi, căzând în genunchi, a început să se roage lui Dumnezeu, mărturisindu-şi pă­catele.

Atunci a venit bătrâna însoţită de cei şase tineri pe care Herma îi mai văzuse şi, atingân- du-se de el din spate, i-a zis: „încetează să te mai rogi atât de îndelung pentru păcatele tale. Roagă-te acum pentru dreptate, ca şi familia ta să se facă părtaşă ei”.

După aceea i-a poruncit să se scoale, l-a luat de mână şi l-a dus la laviţă. Tine­rilor le-a zis: „Mergeţi de clădiţi!”, iar pe Herma l-a poftit să şadă. Herma a vrut să se aşeze de-a dreapta ei, însă bătrâna i-a făcut semn să treacă pe stânga, zicând: „Dreapta este rânduită celor ce au pătimit pentru numele lui Dumnezeu. Tu mai ai încă multă osteneală să-ţi dai până te vei învrednici să şezi împreună cu ei; ai multe nea­junsuri.”

După aceea, ea i-a arătat un turn ma­re, care fusese clădit deasupra apelor din pietre strălucitoare paralelipipedice.

Vă rog să luaţi aminte la felul în care era clă­dit acest turn: aici stă esenţa întregii vedenii. Pla­nul turnului era pătrat. Îl clădeau cei şase tineri, multe mii de alţi oameni cărau pietrele.

Unii le scoteau din adâncul apelor, alţii le luau pe pă­mânt si, aducându-le, le dădeau celor șase tineri.

Odată scoase din adâncul apelor, pietrele erau şlefuite desăvârşit, aşa încât nu mai rămânea de­cât să fie aşezate. Ele se potriveau atât de bine, încât nu se vedea nici urmă de îmbinare, și turnul părea alcătuit dintr-o singură piatră.

În ce priveşte pietrele aduse pe pământ, între ele erau unele pe care tinerii le întrebuinţau pentru clădi­re, iar altele pe care ei le aruncau şi le sfărâmau.

În jurul turnului se vedeau multe pietre bune de nimic, pentru că unele erau lipsite de netezime, altele – cu crăpături, altele albe, însă rotunde, aşa încât nu puteau fi îmbinate cu celelalte în zi­dire.

Unele dintre pietrele acestea erau aruncate departe de turn şi cădeau în drum, unde, totuşi, nu se opreau, ci se rostogoleau mai departe, în pustie; altele cădeau în foc şi ardeau, altele că­deau lângă apă, dar nu se puteau rostogoli în ea, după cât se părea, în pofida întregii osteneli pe care şi-o dădeau.

Mirându-se de toate acestea, Herma a rugat-o pe bătrână să-i lămurească ce înseamnă toate ce­le văzute de el. Bătrâna a grăit: „Turnul pe care îl vezi clădindu-se sunt eu însămi, adică Biserica. El e clădit deasupra apei pentru că voi vă mântuiţi prin apă, cu chemarea numelui Preaslăvitei Treimi (prin aceasta avea în vedere botezul).

Cei şase tineri care clădesc tumul sunt şase în­geri ai lui Dumnezeu, cărora El le-a dat stăpâni­re asupra tuturor făpturilor. Şi cei care aduc pie­tre sunt tot îngeri ai lui Dumnezeu, însă cei şase simt mai presus decât aceştia. Când clădirea va fi terminată, vor alcătui prăznuire cu toţii în cin­stea lui Dumnezeu şi îi vor da slavă.

Ascultă acum ce înseamnă pietrele. Pietre­le albe paralelipipedice, care se îmbină cum tre­buie între ele, sunt apostolii, episcopii, dascălii, preoţii şi diaconii, vii sau deja morţi, care au îm­plinit şi împlinesc datoria lor cu toată sfinţenia şi cu neadormită purtare de grijă pentru aleşii lui Dumnezeu, păzind cu sârguinţă pacea şi împreună-glăsuirea dintre sineşi.

Pietrele scoase din adâncul apelor, care par a se topi în clădire atunci când sunt puse în ea, sunt cei ce au pă­timit pentru numele Domnului. Pietrele aduse pe pământ şi folosite în zidire sunt credincioşii nou-întorşi la Hristos.

Dintre pietrele lepădate, cele care cad lângă turn sunt cei care păcătuiesc după botez, dar care simt totuşi zdrobire de ini­mă şi sunt gata să aducă prinos de pocăinţă. De se vor pocăi în timpul cât zidirea continuă, pot fi folosiţi la clădire – dar când zidirea se va termi­na, odată pentru totdeauna, nu îşi vor mai găsi loc acolo.

Pietrele care, după ce sunt sfărâmate, sunt aruncate departe de turn, sunt oamenii răi care au primit credinţa în chip făţarnic, fără a schim­ba nimic din obiceiurile lor de mai înainte.

Unii ca aceştia nu pot fi folosiţi la zidire şi pentru ei nu este mântuire. În ce priveşte celelalte pietre nefolositoare, cele lipsite de netezime îi închipu­ie pe cei care au cunoscut adevărul, dar nu i-au rămas credincioşi şi nu s-au îngrijit să intre într-un duh cu toţi sfinţii.

Cele crăpate îi închipuie pe cei care nutresc vrajbă în inima lor şi au pa­ce cu ceilalţi numai la arătare. Pietrele prea mici sunt cei care au primit credinţa, dar au păstrat cea mai mare parte a patimilor lor de moarte.

Pietrele albe şi rotunde sunt bogătaşii care au rămas împătimiţi de bogăţie şi după primirea credinţei. Când va veni prigoană, aceştia se vor lepăda de Domnul pentru bogăţia lor.

Aceştia nu pot fi buni pentru zidire decât atunci când vor fi târâte de la ei împătimirile lor, la fel cum şi pie­trelor rotunde trebuie să li se taie laturile ca să ne bune pentru clădit.

După tine însuţi să judeci, Herma, adăugă bătrâna. Când erai bogat, erai netrebnic, iar acum eşti bun pentru viaţă. Doar cad parte dintre aceste pietre!

Ascultă ce înseamnă şi celelalte pietre. Pietre­le aruncate departe de turn, ce se rostogolesc pe uram şi de acolo în pustie, sunt cei ce au crezut, însă din cugetarea lor cea deşartă, s-au abătut de la calea dreaptă şi au năzuit fără să ştie înco­tro, visând să afle acolo o cale mai bună; aceştia rătăcesc, sărmanii, neaflându-şi odihna.

Pie­trele care cad în foc sunt cei care au căzut pen­tru totdeauna de la Dumnezeu, Cel pururea viu. Aceştia sunt atât de dedaţi patimilor, că nici prin gând nu le trece să mai aducă vreodată prinos de pocăinţă. Ei sunt hrană gata deja pentru focul gheenei.

Pietrele care cad aproape de apă şi nu se pot rostogoli în ea sunt cei care, auzind cuvân­tul lui Dumnezeu, doresc botezul, însă pe urmă, când se gândesc la sfinţenia cerută de credinţă, dau înapoi îndată şi cad în patimile de mai îna­inte”.

Aşa i-a tâlcuit Biserica lui Herma vedenia turnului.

După aceea, ea i-a arătat încă şapte femei, ca­re înconjurau zidirea aceea. Prima era credinţa, după ea venea fiica sa – înfrânarea, în continu­are urmau, una după alta, simplitatea, nevino­văţia, blândeţea, corectitudinea strictă în toate şi dragostea.

Dintre acestea, fiecare este fiica celei dinaintea sa: simplitatea e fiica înfrânării, nevi­novăţia – fiica simplităţii şi aşa mai departe. Ele sprijineau turnul şi deschideau intrarea în el ce­lor ce le slujeau, adică celor ce se deosebeau prin virtuţile lor.

Herma dorea foarte mult să ştie de ce Biseri­ca i s-a arătat sub trei înfăţişări diferite: prima dată foarte bătrână şi şezând în jilţ, a doua oa­ră tânără la faţă, dar cu pielea şi perii de bătrâ­nă, vorbind în picioare, cu mai mare bunăvoin­ţă ca prima dată, iar a treia oară – cu totul tână­ră şi frumoasă, numai perii capului fiindu-i ca de bătrână; ea şedea pe laviţă cu chip zâmbitor.

Poftind să ştie pricina acestor lucruri, Herma s-a apucat iarăşi de post şi de rugăciune – şi iată că noaptea i s-a arătat un tânăr şi i-a grăit: „Ascul­tă, eu o să-ţi lămuresc de ce s-au făcut aşa toate acestea. La început, Biserica ţi s-a arătat ca bătrâ­nă şezând în jilţ, ca să-ţi arate slăbiciunea şi dezlânarea duhului tău, când din pricina nereuşitei în treburile lumeşti te-ai dedat trândăvirii şi lenevirii nepăsătoare, ca în zilele bătrâneţii ramolite.

În loc să te laşi cu credinţă deplină în mâinile Purtării de grijă dumnezeieşti. După ce ai auzit însă descoperirea de care te-a învrednicit Dumnezeu, duhul tău a întinerit, credinţa ta s-a înviorat şi puterile tale au înviat. Atunci ai semă­nat cu un bătrân care, auzind că i s-a dăruit fiu sau fiică, se scoală cu bucurie, stă vioi şi lucrează vârtos. Iată ce înseamnă a doua stare în care ai văzut-o pe acea femeie, mai tânără şi stând în picioare.

A treia oară ea ţi s-a arătat cu puteri şi mai proaspete şi mai binevoitoare, ca să-ţi arate că duhul tău a fost înnoit cu totul de vederea turnului şi de primirea celorlalte bunătăţi dă­ruite ţie de Dumnezeu. Laviţa întărită pe patru picioare, pe care şedea ea, înseamnă temeinicia stării acesteia”. Aşa a fost cea de-a treia vedenie avută de către Herma – vedenia cea mai mare şi ziditoare.

Vedenia a patra a fost simplă. Herma a văzut-o la trei săptămâni după cea de-a treia. El mergea undeva, pe câmp, cu simţământul zdrobirii de inimă rugându-se pentru sine şi pentru toți robii lui Dumnezeu să se sfinţească întru toţi numele lui Dumnezeu.

Cum mergea el aşa, a auzit  glas de Sus: „Nu te teme, Herma!” „De ce să mă mai tem, s-a gândit el, după asemenea vedenii  minunate…?” După ce a făcut însă câţiva paşi înainte, a văzut că se ridică pulbere către cer, tot mai sus, la vreo douăzeci de paşi de el.

Razele soarelui i-au îngăduit să vadă în pulberea aceea o vietate uriaşă, asemenea unui chit, înaltă ca la o sută de picioare, care vărsa foc pe gură. Herma a început să plângă şi să se roage lui Dumnezeu să-l scape din necaz, însă şi-a amintit ceea ce i se spusese mai înainte: „Nu te teme!”, s-a însufle­ţit şi a mers cu îndrăzneală pe drum spre fiară.

Aceasta păşea în aşa fel, că dintr-o singură lovi­tură ar fi putut să nimicească un oraş întreg – în­să când Herma s-a apropiat, ea s-a întins la pă­mânt, scoţând numai limba, şi nu s-a clintit până ce Herma a trecut cu totul de ea.

Făcând după aceea vreo treizeci de paşi în faţă, Herma a în­tâlnit o fecioară ce parcă tocmai ieşise din oda­ia sa, toată în alb, afară de încălţări. Pe capul ei era o mitră, şi plete strălucitoare îi acopereau pe de-a-ntregul statul.

Herma a recunoscut în ea Biserica şi s-a bucurat. Apropiindu-se, ea a zis: „Numai credinţa ta te-a scăpat de fiară. Domnul l-a trimis pe îngerul Său, şi acesta a închis gura fiarei, ca să nu te înghită. Fiara aceasta înseam­nă apropierea prigoanei. Mergi, vesteşte despre aceasta celor aleşi, ca să se îmbărbăteze şi să se întărească inima lor în nădejdea la Dumnezeu!” Cu aceasta, vedenia a luat sfârşit.

Iată, deci, cele patru vedenii avute de către Herma. Toate sunt ziditoare, dar mai îmbelşu­gată decât toate în această privinţă este vedenia cea de-a treia – clădirea turnului, adică a Bise­ricii. Priviţi la ea mai cu luare-aminte! Noi toti, creştinii, suntem meniţi să intrăm în alcătuirea trupului Bisericii. Vom intra oare? Dă, Doamne!

Dar pentru asta să ne îngrijim a ne arăta asemănători cu pietrele albe şi paralelipipedice, şlefuite, adică să ne îngrijim a păstra sfânta credin­ţă care ne albeşte duhovniceşte, a înrădăcina în inima noastră armonioasa îmbinare a virtuţilor curate şi desăvârşite, şi să nu fie între noi pietre jefuite, nici sfărâmate, nici rotunde şi, îndeobște, de niciun fel care nu se potriveşte pentru zidire. Amin!

“Ştiinţa rugăciunii”, Sfântul Teofan Zăvorâtul; trad. din lb. rusă Adrian Tănăsescu-Vlas. – Bucureşti: Editura Sophia; 2008