Tensiunea dintre Biserică şi lume

0
97

Tensiunea dintre Biserică şi lume.

Este oare vreo cale de înţelegere a tensiunii dintre realitatea Sfântului Duh, lucrător în lume, în afara Bisericii, creator de convergenţe între cele două şi realitatea Sfântului Duh lucrător mormintele-patriarhilor-hebron-13înăuntrul Bisericii, într-un mod diferit de cel în care lucrează în lume, creând divergenţe?

 

În viziunea mea, ambii poli sunt valizi şi necesari.

Planul Sfântului Duh nu este ca totul să se afle în Biserică şi nici ca totul să fie în afară. Adevăratele pericole se află de ambele părţi. Eu doar am subliniat ceea ce consider că înseamnă ele pentru lume: pericolul nesesizării chemării din partea Duhului şi al desconsiderării misterului eshatologic, sacramental şi transfigurator al Bisericii, ca o realitate legată de însăşi soarta viitoare a pământului. De aici apare pericolul neconştientizării faptului că centrul lucrurilor nu se află „în” noi, ci „între” noi şi „în exteriorul” nostru, în locul în care a făcut Dumnezeu ca cele două drumuri să se intersecteze, copacul să înflorească, focul să ardă şi cercul să reflecte adevărata alcătuire a lucrurilor.

A ne centra speranţa pentru întreaga lume, pe societate, pe propriile noastre profunzimi, pe natură sau cosmos, este ceva inadecvat.

Locul sacru al centrului este Biserica, fie că toată lumea o ştie sau nu. Acest spaţiu sacru este special şi substanţa sa este deschisă revelaţiei şi lucrărilor energiilor lui Dumnezeu, într-un fel în care nici un alt spaţiu nu este. De aceea, pericolele desconsiderării Sfintei Tradiţii constau în ignorarea chemării şi în centrarea pe sine, pe societate, natură şi cosmos, când de fapt adevăratul centru este locul de întâlnire a lui Dumnezeu cu omenirea.

Cu toate acestea, pentru cei aflaţi în Biserică, pericolul stă în falsa noţiune a „mântuirii”, care a desfigurat toate tradiţiile apusene, biserica tradiţionalistă, biserica liberală, moderată, conservatoare sau radicală.

Aceasta este greşeala de a vedea pe Sfântul Duh ca pe ceva puţin mai mult decât mesagerul lui Hristos şi de a-I limita lucrarea la a alege pe cei „mântuiţi” din restul oamenilor, ce poate – după cum pare a fi cazul unor creştini înşelaţi – duce la iad. Viziunea ortodoxă – odată, cea a Bisericii întregi, nedespărţite – a fost întotdeauna foarte diferită.

Împotriva acestei „eclezialităţi”, Ortodoxia a văzut întotdeauna pe Sfântul Duh ca fiind egal Logosului şi contribuind deopotrivă la taina hristică, şi nu pur şi simplu ca pe o carte poştală prin care se trimite mesajul.

Mai mult decât atât, întrucât Sfântul Duh este iconomia mai presus de raţiune a Sfintei Treimi (Tatăl fiind transraţional şi Fiul raţional), care manifestă energiile divine, rezultă că de la început şi până la sfârşit Sfântul Duh este implicat în a face îndumnezeirea cu adevărat atotcuprinzătoare: o cointinuitate, nu un individualism; o realitate împărtăşită, nu o achiziţie privată. Aceasta influenţează modul în care Sfântul Duh se „în” Biserică şi cum ghidează chiar din interior relaţia cu „exteriorul”.

Dintr-o perspectivă ortodoxă, spiritul ideii că „noi suntem mântuiţi din lume” nu este sfânt, ci satanic.

Nici o organizare religioasă, a cărei relaţie cu lumea este aceea a unui superior „noi suntem înăuntru, voi în afară”, nu deţine Sfântul Duh. Aşadar, care este modul în care Duhul lucrează spre a include toate, păstrând în acelaşi timp diferenţa celor dedicaţi încă de acum, faţă de tot ceea ce va fi mai târziu? Acesta este punctul crucial şi el ne relevă modalitatea în care funcţionează această tensiune.
În mod cert, dacă Sfântul Duh nu ar lucra în afara Bisericii, nimeni din afară nu ar intra vreodată înăuntru. Dar ideea este mult mai profundă.

Lucrarea Sfântului Duh în rezolvarea tensiunii dintre aceşti doi poli dă mărturie a adevăratei universalităţi a faptului că ceea ce vine de la Tatăl este înfăptuit de Fiul, dar desăvârşit de Sfântul Duh: Biserica lui Iisus Hristos.

Deoarece Hristos este Dumnezeu-Om, Mântuitorul şi transfiguratorul umanităţii, recreându-ne posibilitatea de a creşte în umanitatea divină descrisă de Sfântul Maxim, Biserica nu poate exista ca un refugiu al celor mântuiţi. Ea poate exista doar ca o anticipare profetică şi sacramentală a Parusiei ce va să vină pentru toată omenirea – într-adevăr pentru tot trupul şi pentru toată materia.
Acest rol conţine o tensiune de neevitat, deoarece, pe de o arte, înseamnă să afirmi ceea ce are Biserica, ceva ce lumea încă u posedă.

Nu putem arăta care este destinaţia lumii, ca o preguste şi o prefigurarea a ei acum, dacă nu aprobăm acea diferență.

Cu toate acestea, pe de altă parte, întrucât noi doar gustăm acum ceea ce alţii vor trăi într-o bună zi, înseamnă că întotdeauna trebuie să revelăm uriaşa acţiune înnoitoare a lui Hristos, pentru fiecare în Parte şi pentru noi toţi, precum soarele şi ploaia care cade Peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi deopotrivă.
Aceasta se manifestă, simt eu, în două moduri fundamentale.

Întâi de toate trebuie să recunoaştem toate acele locuri în care Sfântul Duh este prezent în cei ce îmbrăţişează, fără să ştie, tot ceea ce declară Biserica.

În al doilea rând, trebuie să facem precum Hristos, răbdând pe cei care resping cu adevărat lucrurile divine, să suferim pentru ei, purtând povara pe care ei au abandonat-o. Faptul că îi răbdăm pe cei ce sunt cu adevărat „împotrivă” înseamnă a le ţine locul; faptul că răbdăm lumea este o suferinţă pentru ea, şi aceasta are o putere restauratoare. Deschide o posibilitate mult mai tainică de includere şi extindere a Bisericii către toţi. Prin dispoziţia noastră de a include în sfinţenie ceva cu adevărat profan, noi deschidem o uşă, o rană, prin care ea poate totuşi pătrunde.

În aceasta a constat jertfa de pe cruce a lui Hristos.

Această împotrivire a Sfântului Duh, de a permite ca Biserica să devină militantă şi să reuşească să domine lumea prin coerciţie şi ameninţare sau promisiuni ale unor „experienţe mai bune” decât cele aflate la dispoziţie în lume, este un semn că doar prin cruce tainele Bisericii se vor extinde în lume. Biserica rabdă lumea şi vede cu generozitate prieteni acolo unde îi găseşte; dar Sfântul Duh mai are rolul şi de a menţine şi de a face ca Biserica să prospere, oferindu-i o viaţă mai profundă, chiar dacă acea viaţă este ascunsă lumii.

Acesta mi se pare că este, în mare, modul în care funcţionează şi trebuie să funcționeze tensiunea dintre Biserică şi lume.

Această relaţie dintre psihologia profunzimilor şi Sfânta Tradiţie este un exemplu al unei astfel de tensiuni, cu convergenţa şi divergenţa sa. Dar multe altele ar putea fi descoperite în toate domeniile: politică, artă, societate şi alte ramuri ale cercetării. Acestea fiind spuse, profunzimea este cea în care tensiunea îşi pune cele mai mari speranţe de a fi risipită, în cele din urmă, deoarece profunzimea este locaşul unde toţi au nevoie de mântuire, unde toţi au nevoie de Dumnezeu şi unde toţi înfometează şi însetează după tainele, frumuseţile şi puterile pe care Dumnezeu le încredinţează spre păstrare Bisericii. Acolo este o Biserică mai mare, în formare, răsărită din aspiraţia şi strigătul din adâncurile inimii omului, aflată în fiecare şi în noi toţi.
Cum să trăim Ortodoxia astăzi, Ortodoxia şi psihologia modernă a profunzimilor, Dr. Jamie Moran

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here