Locuri sacre – Templul de la Karnak

0
1263

„Imaginaţia, care în Europa depăşeşte cu mult înaltul portalurilor noastre, se stinge fără vlagă la poalele celor 140 de coloane…la Karnak”.

KarnakEgiptologul francez Jean – François Champollion (1790 – 1832)

 Când, aflat în incinta marii săli a coloanelor din templul lui Amon de la Kamak, pe malul estic al Nilului, priveşti în sus, te simţi ca un liliputan în ţara lui Gulliver. Coloanele uriaşe răsar ca nişte sequoia pietrificaţi, capitelurile lor fiind destul de mari pentru a cuprinde 100 de oameni sau chiar mai mulţi, strânşi unul într-altul. Ȋn alte părţi ale sălii, coloanele înalte de peste 13m crează nenumărate jocuri de lumină, care traversează această pădure deasă din piatră. Cea mai mare clădire cu destinaţie religioasă construită vreodată, templul era destinat preamăririi lui Amon „regele zeilor” şi trebuia să-i facă pe muritori să se simtă insignifianţi în prezenţa sa.

Karnak este numele egiptean modern dat complexului de temple aflat în inima Tebei, fosta capitală a Egiptului antic, numită de egipteni în vechime Ipet-isut „cel mai ales dintre locuri”. Oraşul a devenit un centru important în timpul Regatului Mijlociu (1938-1600 î.Hr.), iar cultul zeului local Amon, iniţial zeu al vântului, a început să ia amploare.

În timpul Regatului Nou, când nobilii tebani ajung la putere, oraşul devine o mare capitală imperială. Amon, cunoscut şi sub numele de Amon-Ra după ce a fost identificat cu zeul soare, a devenit cel mai puternic zeu egiptean, iar templul său era cel mai măreţ din ţară. Templul era folosit şi ca principală trezorerie, căci faraonul îi dedica prada din campaniile victorioase purtate în afara ţării. Tributul plătit de provinciile străine şi taxele ajungeau tot aici, astfel încât templul a devenit cea mai importantă instituţie din Egipt.

Ȋncepând cu perioada Regatului Nou fiecare faraon a construit, dărâmat, modificat şi adăugat la structura originală a templului Karnak.

Ȋn acest fel, templul avea un rol important în viaţa socială, economică şi administrativă a ţării. Deţinea domenii importante, avea un mare număr de angajaţi – administratori, scribi, meşteşugari, fermieri şi grădinari, precum şi clerici, muzicieni şi cântăreţi. Ȋn timpul domniei lui Ramses al III-lea (1187-1156 î.Hr.) templul controla cel puţin 7% din populaţie, avea 81 de mii de sclavi, 421 de mii de vite, 433 de grădini, 46 terenuri de construcţie şi 83 de ambarcaţiuni.

Ȋncepând cu perioada Regatului Nou fiecare faraon a construit, dărâmat, modificat şi adăugat la structura originală a templului; acesta este acum o uimitoare aglomerare de intrări, piloni, curţi interioare, săli, coloane, obeliscuri şi statui. Ȋn general, faraonii au extins ulterior templul spre vest, în direcţia Nilului. Astfel, prima intrare de care trece vizitatorul este ultima construită. Trecerea pe sub intrări şi prin curţile interioare înspre sanctuar înseamnă o întoarcere în timp prin epoci ale istoriei egiptene.

sacru Deşi adesea Karnak este asociat doar cu templul lui Amon, există încă două construcţii distincte, care fac şi ele parte din complex. Acestea sunt dedicate soţiei lui Amon, zeiţa Mut şi zeului Montu, iniţial zeul  local al oraşului. Ȋnsă templul lui Amon este cel mai bine păstrat şi cel mai mare, având o suprafaţă care ar putea cuprinde 10 catedrale.

Razele soarelui pătrund în interior ca nişte suliţe.

La primul pilon se ajunge pe o alee străjuită de creaturi hibride cu trup de leu şi cap de berbec. Pilonul de culoarea nisipului, cu două turnuri austere se iveşte înainte, semănând cu intrarea într-un castel feudal. Cu siguranţă la acest lucru s-au gândit egiptenii din epoca modernă când au numit ruinele de la Karnak „fortăreaţa”.

Primul pilon, unul din cei şase care conduc la sanctuar – simbolizând sacrul suprem – arunca temporar o umbră atunci când lumina soarelui inunda curtea interioară. De aici, al doilea pilon precedat de statui uriaşe reprezentându-l pe Ramses al II-lea (1279 – 1213 î.Hr.) anunţă intrarea în marea sală a coloanelor. Aceasta este denumită oficial Sala Hipostil şi a fost construită de faraonul Seti I şi de Ramses al II-lea, succesorul său. Ea acoperă o suprafaţă de 20 m pătraţi şi pe vremuri avea un acoperiş susţinut de 124 dc coloane dispuse pe 16 rânduri.

Coloanele care compun cele două şiruri centrale, sunt mai înalte decât cele din părţile laterale, iar aceasta a permis construirea unui şir de ferestre în partea de sus, în zidurile ce se înalţă deasupra culoarelor laterale. Astfel, razele soarelui pătrund în interior ca nişte suliţe, iar lumina lor filtrată răzbate până în părţile mai îndepărtate ale sălii, iluminând difuz coloanele sculptate şi pictate în culori vii cu scene de rugăciune sau cu faptele eroice ale faraonului. Ideea a fost aceea de a creea înăuntru un efect de penumbră mistică, după lumina orbitoare de afară şi înaintea întunericului din interiorul sanctuarului.

Zeul cu cap de erete, Horus.

Capitelurile sculptate stilizat în chip de boboci de lotus şi inflorescenţe de papirus stilizate, creează impresia de vegetaţie luxuriantă, plină de simbolism pentru egiptenii din antichitate. Ea le amintea de insula primordială, punctul de pornire din mitul egiptean al creaţiei. Conform unei versiuni a acestuia pământul era cufundat în întuneric şi acoperit de ape, din care s-a ivit o insulă. Pe ea a crescut o trestie pe care s-a aşezat zeul cu cap de erete, Horus. Sacralizată de prezenţa zeului, insula necesita protecţie divină, astfel încât în jurul plantei a fost ridicat din trestie un lăcaş de cult care a fost împrejmuit de un zid. Mai târziu această structură a devenit un templu din trestie, căci i s-au adăugat diverse încăperi aşezate toate mai jos decât locul sacru din centru.

Dincolo de numeroasele variante, mitul a furnizat modelul arhetipal pentru toate templele egiptene construite ulterior, care erau imaginea insulei primordiale a creaţiei. Sanctuarul, de exemplu, care adăpostea statuia zeului, amintea întotdeauna de primul loc sacru.

Pardoseala era înălţată în zona sanctuarului, imitîndu-se cele două nivele ale insulei, iar coloanele cu capitelurile în formă de palmier, papirus sau lotus, întruchipau vegetaţia luxuriantă a insulei mitice. Criticii contemporani care compară coloanele uriaşe de la Karnak cu cele zvelte de marmură din Grecia antică în defavoarea celor dintâi, pierd din vedere esenţialul: arhitectul egiptean era preocupat în primul rând de întruchiparea unui adevăr mitic şi nu de estetica vizuală.

Sanctuarul era cel mai venerat loc şi costituia punctul central al serviciului divin zilnic.

Dincolo de Sala Hipostil se înalţă cel de-al treilea pilon care, spune o inscripţie, avea odată o uşă din aur încrustată cu lapis-lazuli şi alte pietre preţioase, cu un prag îmbrăcat în argint şi suporturi de steaguri poleite, care „străluceau mai tare ca cerurile”. Aleea principală se continuă printre pilonii al patrulea şi al cincilea, spre locul unde se afla iniţial sanctuarul, construit de Tutmes I (1493-1482 î.Hr.). Cel care se vede astăzi a fost construit de Filip Arrhidaeus, frate vitreg cu Alexandru cel Mare care a cucerit Egiptul în anul 332 î.Hr.

Sanctuarul era cel mai venerat loc şi costituia punctul central al serviciului divin zilnic. Era alcătuit dintr-o încăpere dreptunghiulară în care se afla o raclă încrustată cu aur şi pietre preţioase ce conţinea statuia zeului. Faraonul, de obicei reprezentat de marii preoţi, trebuia să aducă ofrande zeului de trei ori pe zi. Preoţii se rădeau pe cap şi pe corp, erau îmbrăcaţi în veşminte albe de in şi se spălau de trei ori pe zi pentru a se purifica.

Preotul sosea la templu purtând o cădelniţă aprinsă, din care se ridica fumul de tămâie, se îndrepta către sanctuar, trecând printre piloni prin curţile interioare şi prin Sala Hipostil. Ajungând la racla din interiorul sanctuarului el spărgea sigiliul de lut, trăgea zăvoarele şi deschidea cele două uşi. Recitând rugăciunile rituale, el îl saluta pe zeul Amon, care, se credea, sălăşluia în statuie şi se prosterna. Apoi rostea incantaţii, oferea o ofrandă de miere şi înconjura racla de patru ori.

Egiptenii de rând nu aveau acces în sanctuar.

Ȋn continuare, preotul scotea statuia din raclă, o dezbrăca şi o purifica folosind tămâie, apă şi natron (sodă cristalizată).

Ȋmbrăcând-o din nou, el zugrăvea sprâncenele zeului cu fard verde şi negru. Apoi aşeza pe statuie însemenele regale, apoi oferea zeului mâncare şi băutură înainte de a-lpune din nou în raclă, pe care o sigila cu lut. Ȋn final preotul părăsea încăperea mergând cu faţa spre zeu şi asigurându-se că şi-a şters urmele paşilor, pentru a nu lăsa nici un semn al prezenţei unui muritor în sanctuar.

Egiptenii de rând nu aveau acces în sanctuar şi nici chiar în cea mai mare parte a templului. El îl vedeau pe zeu doar în timpul unui festival, când acesta era scos la lumină şi purtat într-o procesiune, adesea spre a vizita un alt zeu din zonă. La Teba, de exemplu, în timpul festivalului Opet, pe data de 19 a celei de-a doua luni a anului, zeii Amon, Mut şi fiului lui Amon, Khonsu-cunoscuţi drept „Triada de la Teba” erau purtaţi din Karnak până la un templu aflat la câteva mile spre sud, unde se află astăzi Luxor.

Preoţii purtau zeul pe platforme ceremoniale din coajă de copac susţinute pe umeri cu nişte stinghii, către bărcile care aşteptau pe Nil. Ȋn timp ce ambarcaţiunile erau trase în susul râului şi fumul de tămâie se ridica în văzduh, o mulţime entuziastă de preoţi, soldaţi, dansatori, cântăreţi şi localnici le urma, mergând pe maluri şi în bărci. Când zeii aflaţi în vizită ajungeau în templul de la Luxor – unde mai există basoreliefuri care înfăţişează acest festival – li se ofereau ofrande de hrană şi băutură. Apoi, la un moment dat zeii erau duşi înapoi la Karnak, în acelaşi fel în care fuseseră aduşi.

Karnak îşi păstrează încă atmosfera sacră.

Spre deosebire de alte temple egiptene, în cel al lui Amon ultima incintă nu este sanctuarul. Ȋn spatele acestuia, dincolo de o curte interioară, se află Sala de Festivităţi a lui Tutmes al III-lea (1479-1426 î.Hr.) construită pentru a celebra victoriile militare ale faraonului obţinute dincolo de graniţele ţării. Ȋntr-una din încăperile clădirii, cunoscută drept Grădina Botanică, se află basorelieful reprezentând plante şi animale exotice aduse de Tutmes din expediţiile sale în străinătate – probabil prima colecţie de acest fel din lume.

Lângă Sala de Festivităţi se află un lac sacru, un bazin dreptunghiular la care preoţii veneau zilnic pentru spălările rituale. Se spune de asemenea, că lacurile templelor erau folosite pentru anumite ceremonii în cadrul festivalurilor. Ȋn timpul acestora o barcă traversa lacul, purtând statuia zeului într-un voiaj simbolic. Pe malurile lacului se înşirau copaci, iar pe apele sale pluteau flori de lotus albe şi albastre.

Ȋn ciuda supradimensionării, a îngrămădelii de ruine şi a invaziei turiştilor, Karnak îşi păstrează încă atmosfera sacră, în special în momentele de linişte, când imaginaţia reînvie ritualurile sacre ce se desfăşurau în sanctuar sau în lumea crepusculară a Sălii Hipostil. La Karnak egiptenii au creat înainte de toate o construcţie pe măsura „regelui zeilor”. Astfel sună cuvintele egiptologului britanic Margaret Murray „în lumina lunii… când domneşte liniştea, vizitatorul îşi poate imagina preoţi raşi în cap… trecând spre sanctuar pentru a cădea la picioarele zeului căruia îi era consacrat cel mai măreţ templu din lume”.

sacru1Coloanele din Sala Hipostil s-au prăbuşit după un cutremur. 

Atingând cerul, acest obelisc este unul din cei doi care se mai află la Karnak. El a fost cioplit dintr-un sigur monolit provenit din carierele de la Aswan, apoi a fost şlefuit şi inscripţionat cu texte.

Această statuie gigantică a lui Rameses al II-lea din curtea mare a fost „uzurpată” după moartea sa de către Pinnedjem, un mare preot al cărui nume este înscris pe pânza din jurul şoldurilor statuii.

Măreţia în ruine a Templului de la Karnak înainte ca acesta să fie restaurat este înfăţişată în această pictură de David Roberts, artist britanic din secolul al XIX-lea. Egiptologul francez Georges Legrain a început lucrările la templu în 1895. Patru ani mai târziu, coloane din Sala Hipostil s-au prăbuşit după un cutremur. După moartea lui Legrain în 1917 lucrările au fost continuate de Henry Chevrier, Pierre Lacau şi alţi egiptologi francezi hotărâţi să contribuie la conservarea acestui mare templu.

bazinPilonii şi coloanele

Templului de la Karnak se înalţă în spatele lacului sacru al templului. Acest bazin de apă dreptunghiular simboliza oceanul etern Nun. Aici, preoţii lui Amon veneau să se purifice înainte de a săvârşi ritualurile de la templu.

Reprezentat în chip de berbec şi încununat de discul solar, zeul Amon (dreapta) căruia îi era consacrat Templul de la Karnak traversează cerurile în barca lui sacră. Acest basorelief măiestrit realizat face parte din sanctuarul lui Seti al II-lea aflat în interiorul curţii mari.

schitaMarea Sală Hipostil a fost începută de Ramses I şi terminată de Seti I şi de fiul său, Ramses al II-lea. Un şir dublu de coloane centrale se înălţa mai sus decât celelalte, permiţând luminii să pătrundă prin şirul de ferestre de sus situate chiar sub acoperiş. Pe pereţi şi coloane erau basoreliefuri şi picturi reprezentând scene de rugăciune şi fapte eroice ale faraonului. Preoţii ajungeau în sală printr-o poartă măreaţă împodobită cu steaguri .faraonMulte din coloanele Templului de la Karnak au capiteluri sub formă de boboc reprezentând în piatră vegetaţia insulei primordiale din mitul egiptean al creaţiei. Pentru egiptenii din antichitate templele erau reprezentări simbolice ale acestei insule şi a sanctuarului construit pe ea.

Darul Nilului

„Cel care oferă hrană şi daruri şi care naşte tot ceea ce este bun…”, astfel era descris Nilul într-un vechi imn egiptean. Pentru egipteni, pentru ţara lor deşertică fluviul era şi încă este artera dătătoare de viaţă. Datorită lui cresc recoltele, el asigură hrana din peşte şi totodată slujeşte transportului oamenilor şi al mărfurilor. Ȋn termenii istoricului grec Herodot, Egiptul era „darul Nilului”. Până ce s-a reuşit să i se controleze cursul, nu în ultimul rând datorită marelui baraj de la Aswan ridicat în anul 1970, în fiecare an Nilul îşi revărsa apele începând cu sfârşitul lui iulie.

De la jumătatea lui august şi până târziu în septembrie valea lui era inundată solul arid fiind astfel îmbogăţit de un strat de nămol. Se cultivau cereale şi grâne, precum şi legume, ierburi, culturi producătoare de uleiuri de gătit şi iluminat, in pentru ţesături şi papirus, transformat mai târziu în hârtie. Hrănită de apele Nilului, civilizaţia egipteană a început să înflorească aproximativ pe la anul 3 lOO î.Hr. Ea a rezistat până în anul 323 î.Hr., când Alexandru cel Mare a cucerit ţara. Şi acum, după milenii, piramidele, templele şi monumentele funerare regale vorbesc încă despre puterea şi bogăţia faraonilor, regii-zei care stăpâneau ţara.

Pe hartă se vede fertila Vale a Nilului, mărginită de deşert, şi unele monumente şi vestigii egiptene care au supravieţuit trecerii timpului. între ele Gizeh, cu piramidele sale (pag. 64 – 71) şi Marele Sfinx; piramida de la Saqqara; Tell el-Amarna, unde faraonul eretic Akhenaren şi-a construit capitala, Teba, cu templele de la Karnak şi Luxor; Valea Regilor şi în apropiere templul mortuar al reginei Hatshepsut; precum şi Abu Simbel, dominat de marele templu al lui Ramses al II-lea.

Locuri sacre, Atlas, James Harpur

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here