Părintele Dumitru Bălaşa – un erou al lui Hristos

Temnița și martiriul - calvarul din închisoare

0
223
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

prTemnița și martiriul – calvarul din închisoare

Temnița și martiriul -M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 sep­tem­brie. „Ai o puşcă acasă. Să ne dai puşca!”. A fost un mo­tiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie. Pe ur­mă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într‑un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o noapte la Piteşti. Şi a­co­lo a început calvarul. Cea mai cumplită pedeapsă de pe lu­me! Chinuri, bătaie! De la ora 1 la 3 noaptea era oră de bă­taie. Ce s-a întâmplat? De la ora 1 la 3 noaptea te bă­teau aşa, în prostie. Te scoteau doar în chiloţi, desculţ, îţi pu­neau ochelarii ăia chinezeşti la ochi. Și te duceau într‑o sa­lă, acolo unde era numai ciment şi câţiva te băteau: ăsta‑l bă­tea pe ăla, ăla îl bătea pe ăla.

Pe noi ne bătea unul Ce­tă­ţea­nu Dumitru

Temnița și martiriul  -Şi ne cerea ca să declarăm că eu am cum­pă­rat un pistol cu butie şi că Gheorghe Grecu a cum­pă­rat un pistol Steier de la nemţi. Că noi am vrut ca să‑l îm­puş­căm pe Gheorghiu Dej. „Păi, domnule, eu pe Gheor­ghiu Dej nu l-am văzut decât în poză”. „Nu e nevoie, dar să de­cla­raţi!”. Păi cum era să declar, dacă nu era aşa? Cum să scriu eu treaba asta dacă nu era aşa? Sigur că da: a fost bă­taie! După 6 luni de zile, Gheorghe Grecu a declarat să­ra­cul! Nu a mai putut să mai ţie. Şi la urmă mă luaseră pe mi­ne. „Păi dacă ăsta a declarat! N‑auzi? Ăsta spune că aţi vrut să‑l împuşcaţi pe Gheorghiu Dej!”. Bine! Între timp îmi dă ăsta un pumn aşa în nas şi am căzut cu capul pe ci­ment. Când am căzut cu capul de ciment, m-a podidit sân­gele pe nas. Și atunci cu mâna căutam să iau sângele de pe nas ca să pot să respir, că nu mai puteam să respir, nici să-mi vin în fire după lovitură…

La Piteşti, copile, m-a bătut cu o blană (scândură cu cuie)

Temnița și martiriul  -Nu ştiu câte cuie o fi avut, dar erau ieşite numai -au bătut cu o blană (scândură) cu cuie3-4 mm. Când te lovea curgea sânge dar nu intra în carne. Îţi perfora pielea, te făcea numai sânge. Apoi, puneau pe un alt deţinut şi te ştergea cu un prosop cu apă sau chiar cu spirt. Atunci luai foc! Credeai că înnebuneşti. La mine s-a infectat. Când am plecat de aici, am mers la Jilava.

Când am ajuns acolo simţeam că nu mai pot, că am sep­ticemie. Aveam în spate o rană mare. Am avut norocul că acolo ne-au dus să facem baie. Şi eu cum era să fac ba­ie? I-am arătat securistului. „Păi tu ştii mă ce ai în spa­te?”. „Nu văd, dar aştept să mă curăţ”. M-au dus la infir­merie şi m-a consultat o doctoriţă surdă.

A tăiat până la urmă toa­tă stricăciunea de pe spate, că intrase în putre­facţie

Temnița și martiriul  -M‑a aju­tat mult femeia aceea că a vărsat o sticlă de penicilină pe rană şi mi-a zis să mă duc peste două zile să-mi schim­be pansamentul. La Aiud am ajuns în 1961 toam­na. La în­ceput ne-au băgat într‑un salon, la grămadă. Dormeam pe jos, ca animalele, fără pat, fără ni­mic. La urmă ne-au re­partizat la celule, unde eram în patru paturi, aşa, puse unul peste altul. Şi noi ne organi­zaserăm acolo, ţineam con­ferinţe, în cadrul celulelor, în saloane. Apoi pe noi ne‑au izolat…

Şi noi ne organi­zaserăm acolo, ţineam con­ferinţe, în cadrul celulelor, în saloane

Temnița și martiriul  -Doctorul Ridichie m-a întrebat ce zic cei din celulă des­pre Partidul Comunist. Când am auzit aşa ceva, „Păi bi­ne domnule, zic – eu n-am putut să mă abţin, să ştii – dum­neata aşa ai ajuns?”. „Mă întreabă şi pe mine. Ce să le spun?”. „Ce să spui? Eu sunt delator?”. Nu ştiu ce-o fi fă­cut că m-am trezit şi atunci băgat la mititica. Nu mi‑au zis ni­mic, decât m-au ţinut vreo trei zile într-o cameră. Seara îmi aduceau o saltea de paie, ca să nu dorm pe ciment, că nu era pat, n-aveai nimic. Am înţeles de aci că nu trebuie să răspunzi obraznic, dar ce, puteam să fac jocul lui Ri­di­chie? Eu n-am suportat treburile astea. Am dus-o foarte greu după aceea la Aiud.

De la Aiud ne-au dus în Balta Brăilei

Temnița și martiriul  -Și atunci a tre­buit să facem declaraţii că nu credem în Dumnezeu. Zi­ceau ei ca să ne redea, auzi, societăţii, reeducaţi. Şi trebuia să dai o declaraţie scrisă. N-am putut să fac treaba asta.

V-am spus că m-au luat în 1964 să dau declaraţie că nu cred în Dumnezeu. Cum să dau eu declaraţie când în bri­gada de 2600 de oameni făceam Liturghie în închisoare, cu risc? Și mă duseseră de atâtea ori la bătaie? A venit o hâr­tie că dacă vrem să ne dea drumul acasă să declarăm că nu credem în Dumnezeu. Au zis dar că fiecare trebuia să declare în scris aşa: „Subsemnatul cutărăscu, fiul lui cu­ta­re din cutare şi nu ştiu ce, declar că n-am crezut ni­cio­dată în Dumnezeu, că am minţit…”. Aşa era textul, dar tu tre­buia să îl scrii cu mâna, să rămână în arhivă un ase­me­nea document.

Era de la Işalniţa comandantul nostru (ma­iorul) care ne teroriza

Temnița și martiriul  -M-a bătut vreo săptă­mână şi ce­va. Doctorul Puşcaşu mi-a zis: „Dă, părinte, declaraţie, că ştim noi de ce-ai dat, că te omoară ăştia”.

Şi atunci, nu mă laud, a fost un har de la Dumnezeu, i-am spus: „Domnule doctor, nu voi da nici o declaraţie”. Dar până la urmă i-am spus că mă gândeam să zic că de­clar, dar de fapt să le ţin o predică, că ne adunau acolo pe to­ţi! Ziceau că vor să facem declaraţia asta ca să ne re­dea so­cietăţii, reeducaţi, adică depărtaţi de Dumnezeu. Să de­cla­răm că ne-am depărtat de Dumnezeu, ca să putem să zi­dim mai departe acest monstru al comunismului.

Şi m-am dus cu o filă de caiet la maior. Zice: „Bine că te-ai lămurit”

Temnița și martiriul  -I-am spus că întâi declar în faţa tuturor şi apoi scriu, că trebuia să şi scrii, ca să se găsească decla­ra­ţia acum în arhivele securităţii. O declaraţie semnată de mi­ne, cum că eu, părintele Bălaşa, declar că nu cred în Dum­ne­zeu. Ce-ar fi fost? Mai bine să se fi scufundat pă­mântul sub mine!

Şi i-au adunat pe toţi. El stătea la vreo 40 de metri cu patru securişti în curte, (la Balta Brăilei, unde am fost – că ne-au scos de la Aiud). Și a venit cu microfonul ca să vorbesc să audă toţi, şi atunci am început cu „Dragi to­va­ră­şi” dar le-am spus. „De opt zile mă chinuiesc să mă le­păd de Dumnezeu, să declar că nu cred în Dumnezeu. Dum­neavoastră aţi dat…” (că dăduseră unii dintre ei de­cla­raţie, că nu au putut să îndure şi nu aveau nimic de pier­dut). Le-am ţinut atunci cea mai frumoasă predică pe ca­re am ţinut-o în viaţa mea şi mă aşteptam ca după aceea să vină să mă împuşte. Că am zis că, dacă vine un glonţ în cap, mor mai repede decât atunci când ar fi să-mi dau sfâr­şitul pe un pat în mod normal.

Şi norocul a fost că nu mi-a oprit curentul de la microfon

Temnița și martiriul  -Când am terminat le‑am spus că acum or să mă omoare şi să spună şi la mi­ne acasă că am murit cu credinţă în Dumnezeu şi nu m‑am lepădat. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos, am luat două pietre şi am cântat „Tatăl nostru” în ge­nun­chi. Nu aveam glas că eram nemâncaţi, vai de capul nos­tru. Au îngenuncheat 2600 de oameni şi în bătaia pie­tre­lor s-a cântat un „Tatăl nostru” în Balta Brăilei (micro­fo­nul încă funcţiona). Încă se vedeau securiştii ăştia patru a­co­lo şi cu comandantul de la Işalniţa.

M-am ridicat, am făcut trei metanii, mi-am cerut ier­tare de la ei

Că mă gândeam că pe mine acum o să mă îm­puşte şi „Îmi pare rău că v-am făcut rău şi dumnea­voas­tră”. Între timp am spus o rugăciune pe care am fă­cut-o eu a­tunci, a noastră, a tuturor. Şi le-am spus rugă­ciu­nea, a noas­tră, a celor bătrâni, care, sub o formă oare­care, a tre­buit să facem pact cu diavolul. Cum a zis vlădica Fir­milian, până a trece puntea.

Cum am terminat le-a dat în gând şi au oprit cu­ren­tul de la microfon

Temnița și martiriul  -În 1963, ne-au scos din temniţa de la Aiud şi ne‑au dus undeva – unde? Am ajuns la Salcia, în Balta Brăilei – la diguri, să ne luptăm cu valurile Dunării…

Aici, duminica aveam zi de curăţenie, când ne spă­lam cămăşile şi ne mai găseam timp pentru Sfânta Litur­ghie. Aici, din cei condamnaţi la mai mulţi ani de temniţă, e­rau martirii pe pieptul cărora săvârşeam noi, „Bandiţii”, 3-4 preoţi, Sfânta Liturghie. Un avantaj faţă de celulă îl a­veam aici, căci unii dintre noi, cei ce aveam drept la pa­chet, primeam de acasă „stafide”.

Din ele făceam un ade­vă­rat vin

 Temnița și martiriul – Aici nu ne mai supravegheau caralii pe vize­tă. Fă­ceam Sfânta Liturghie, care dura o oră, ne împăr­tăşeam şi se împărtăşeau toţi. Mai erau şi între noi fricoşi, care nu lu­au parte la slujbă, de teama turnătorilor care înce­puseră să creadă că, dacă vor sluji diavolului, vor ajun­ge mai re­pe­de acasă. Ni s-a cerut să dăm declaraţii că nu credem în Dum­nezeu… A fost cel mai greu moment din viaţa noastră şi a mea. Pe care l-am trecut cu brio. Dar dintre noi, cel mai mult au suferit maicile, surorile şi studentele creştine or­todoxe. Cum aş apărea la ziua judecăţii lui Dumnezeu sau în faţa urmaşilor mei, dacă în Arhiva Securităţii s-ar gă­si scrisă de mâna mea o lepădare de Dumnezeu?! Nu mă sfiesc să spun că niciodată nu am săvârşit Sfânta Li­tur­ghie, cu lacrimi şi cu completă lepă­dare de lume, ca la Aiud şi ca în Balta Brăilei.

Celula cu regim greu şi Celula cu şerpi – mai buni de­cât oamenii, nu le voi uita niciodată

Temnița și martiriul  -Ortodoxia ar trebui să-şi numere cândva morţii şi să facă un Pomelnic al celor ce au pătimit şi al celor ce au mu­rit în cei patruzeci de ani de comunism. O zi a celor ce au murit în lupta contra Comunismului…

Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ciprian Voicilă

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here