Temnița și martiriul – calvarul din închisoare
Temnița și martiriul -M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 septembrie. „Ai o puşcă acasă. Să ne dai puşca!”. A fost un motiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie. Pe urmă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într‑un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o noapte la Piteşti. Şi acolo a început calvarul. Cea mai cumplită pedeapsă de pe lume! Chinuri, bătaie! De la ora 1 la 3 noaptea era oră de bătaie. Ce s-a întâmplat? De la ora 1 la 3 noaptea te băteau aşa, în prostie. Te scoteau doar în chiloţi, desculţ, îţi puneau ochelarii ăia chinezeşti la ochi. Și te duceau într‑o sală, acolo unde era numai ciment şi câţiva te băteau: ăsta‑l bătea pe ăla, ăla îl bătea pe ăla.
Pe noi ne bătea unul Cetăţeanu Dumitru
Temnița și martiriul -Şi ne cerea ca să declarăm că eu am cumpărat un pistol cu butie şi că Gheorghe Grecu a cumpărat un pistol Steier de la nemţi. Că noi am vrut ca să‑l împuşcăm pe Gheorghiu Dej. „Păi, domnule, eu pe Gheorghiu Dej nu l-am văzut decât în poză”. „Nu e nevoie, dar să declaraţi!”. Păi cum era să declar, dacă nu era aşa? Cum să scriu eu treaba asta dacă nu era aşa? Sigur că da: a fost bătaie! După 6 luni de zile, Gheorghe Grecu a declarat săracul! Nu a mai putut să mai ţie. Şi la urmă mă luaseră pe mine. „Păi dacă ăsta a declarat! N‑auzi? Ăsta spune că aţi vrut să‑l împuşcaţi pe Gheorghiu Dej!”. Bine! Între timp îmi dă ăsta un pumn aşa în nas şi am căzut cu capul pe ciment. Când am căzut cu capul de ciment, m-a podidit sângele pe nas. Și atunci cu mâna căutam să iau sângele de pe nas ca să pot să respir, că nu mai puteam să respir, nici să-mi vin în fire după lovitură…
La Piteşti, copile, m-a bătut cu o blană (scândură cu cuie)
Temnița și martiriul -Nu ştiu câte cuie o fi avut, dar erau ieşite numai -au bătut cu o blană (scândură) cu cuie3-4 mm. Când te lovea curgea sânge dar nu intra în carne. Îţi perfora pielea, te făcea numai sânge. Apoi, puneau pe un alt deţinut şi te ştergea cu un prosop cu apă sau chiar cu spirt. Atunci luai foc! Credeai că înnebuneşti. La mine s-a infectat. Când am plecat de aici, am mers la Jilava.
Când am ajuns acolo simţeam că nu mai pot, că am septicemie. Aveam în spate o rană mare. Am avut norocul că acolo ne-au dus să facem baie. Şi eu cum era să fac baie? I-am arătat securistului. „Păi tu ştii mă ce ai în spate?”. „Nu văd, dar aştept să mă curăţ”. M-au dus la infirmerie şi m-a consultat o doctoriţă surdă.
A tăiat până la urmă toată stricăciunea de pe spate, că intrase în putrefacţie
Temnița și martiriul -M‑a ajutat mult femeia aceea că a vărsat o sticlă de penicilină pe rană şi mi-a zis să mă duc peste două zile să-mi schimbe pansamentul. La Aiud am ajuns în 1961 toamna. La început ne-au băgat într‑un salon, la grămadă. Dormeam pe jos, ca animalele, fără pat, fără nimic. La urmă ne-au repartizat la celule, unde eram în patru paturi, aşa, puse unul peste altul. Şi noi ne organizaserăm acolo, ţineam conferinţe, în cadrul celulelor, în saloane. Apoi pe noi ne‑au izolat…
Şi noi ne organizaserăm acolo, ţineam conferinţe, în cadrul celulelor, în saloane
Temnița și martiriul -Doctorul Ridichie m-a întrebat ce zic cei din celulă despre Partidul Comunist. Când am auzit aşa ceva, „Păi bine domnule, zic – eu n-am putut să mă abţin, să ştii – dumneata aşa ai ajuns?”. „Mă întreabă şi pe mine. Ce să le spun?”. „Ce să spui? Eu sunt delator?”. Nu ştiu ce-o fi făcut că m-am trezit şi atunci băgat la mititica. Nu mi‑au zis nimic, decât m-au ţinut vreo trei zile într-o cameră. Seara îmi aduceau o saltea de paie, ca să nu dorm pe ciment, că nu era pat, n-aveai nimic. Am înţeles de aci că nu trebuie să răspunzi obraznic, dar ce, puteam să fac jocul lui Ridichie? Eu n-am suportat treburile astea. Am dus-o foarte greu după aceea la Aiud.
De la Aiud ne-au dus în Balta Brăilei
Temnița și martiriul -Și atunci a trebuit să facem declaraţii că nu credem în Dumnezeu. Ziceau ei ca să ne redea, auzi, societăţii, reeducaţi. Şi trebuia să dai o declaraţie scrisă. N-am putut să fac treaba asta.
V-am spus că m-au luat în 1964 să dau declaraţie că nu cred în Dumnezeu. Cum să dau eu declaraţie când în brigada de 2600 de oameni făceam Liturghie în închisoare, cu risc? Și mă duseseră de atâtea ori la bătaie? A venit o hârtie că dacă vrem să ne dea drumul acasă să declarăm că nu credem în Dumnezeu. Au zis dar că fiecare trebuia să declare în scris aşa: „Subsemnatul cutărăscu, fiul lui cutare din cutare şi nu ştiu ce, declar că n-am crezut niciodată în Dumnezeu, că am minţit…”. Aşa era textul, dar tu trebuia să îl scrii cu mâna, să rămână în arhivă un asemenea document.
Era de la Işalniţa comandantul nostru (maiorul) care ne teroriza
Temnița și martiriul -M-a bătut vreo săptămână şi ceva. Doctorul Puşcaşu mi-a zis: „Dă, părinte, declaraţie, că ştim noi de ce-ai dat, că te omoară ăştia”.
Şi atunci, nu mă laud, a fost un har de la Dumnezeu, i-am spus: „Domnule doctor, nu voi da nici o declaraţie”. Dar până la urmă i-am spus că mă gândeam să zic că declar, dar de fapt să le ţin o predică, că ne adunau acolo pe toţi! Ziceau că vor să facem declaraţia asta ca să ne redea societăţii, reeducaţi, adică depărtaţi de Dumnezeu. Să declarăm că ne-am depărtat de Dumnezeu, ca să putem să zidim mai departe acest monstru al comunismului.
Şi m-am dus cu o filă de caiet la maior. Zice: „Bine că te-ai lămurit”
Temnița și martiriul -I-am spus că întâi declar în faţa tuturor şi apoi scriu, că trebuia să şi scrii, ca să se găsească declaraţia acum în arhivele securităţii. O declaraţie semnată de mine, cum că eu, părintele Bălaşa, declar că nu cred în Dumnezeu. Ce-ar fi fost? Mai bine să se fi scufundat pământul sub mine!
Şi i-au adunat pe toţi. El stătea la vreo 40 de metri cu patru securişti în curte, (la Balta Brăilei, unde am fost – că ne-au scos de la Aiud). Și a venit cu microfonul ca să vorbesc să audă toţi, şi atunci am început cu „Dragi tovarăşi” dar le-am spus. „De opt zile mă chinuiesc să mă lepăd de Dumnezeu, să declar că nu cred în Dumnezeu. Dumneavoastră aţi dat…” (că dăduseră unii dintre ei declaraţie, că nu au putut să îndure şi nu aveau nimic de pierdut). Le-am ţinut atunci cea mai frumoasă predică pe care am ţinut-o în viaţa mea şi mă aşteptam ca după aceea să vină să mă împuşte. Că am zis că, dacă vine un glonţ în cap, mor mai repede decât atunci când ar fi să-mi dau sfârşitul pe un pat în mod normal.
Şi norocul a fost că nu mi-a oprit curentul de la microfon
Temnița și martiriul -Când am terminat le‑am spus că acum or să mă omoare şi să spună şi la mine acasă că am murit cu credinţă în Dumnezeu şi nu m‑am lepădat. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos, am luat două pietre şi am cântat „Tatăl nostru” în genunchi. Nu aveam glas că eram nemâncaţi, vai de capul nostru. Au îngenuncheat 2600 de oameni şi în bătaia pietrelor s-a cântat un „Tatăl nostru” în Balta Brăilei (microfonul încă funcţiona). Încă se vedeau securiştii ăştia patru acolo şi cu comandantul de la Işalniţa.
M-am ridicat, am făcut trei metanii, mi-am cerut iertare de la ei
Că mă gândeam că pe mine acum o să mă împuşte şi „Îmi pare rău că v-am făcut rău şi dumneavoastră”. Între timp am spus o rugăciune pe care am făcut-o eu atunci, a noastră, a tuturor. Şi le-am spus rugăciunea, a noastră, a celor bătrâni, care, sub o formă oarecare, a trebuit să facem pact cu diavolul. Cum a zis vlădica Firmilian, până a trece puntea.
Cum am terminat le-a dat în gând şi au oprit curentul de la microfon
Temnița și martiriul -În 1963, ne-au scos din temniţa de la Aiud şi ne‑au dus undeva – unde? Am ajuns la Salcia, în Balta Brăilei – la diguri, să ne luptăm cu valurile Dunării…
Aici, duminica aveam zi de curăţenie, când ne spălam cămăşile şi ne mai găseam timp pentru Sfânta Liturghie. Aici, din cei condamnaţi la mai mulţi ani de temniţă, erau martirii pe pieptul cărora săvârşeam noi, „Bandiţii”, 3-4 preoţi, Sfânta Liturghie. Un avantaj faţă de celulă îl aveam aici, căci unii dintre noi, cei ce aveam drept la pachet, primeam de acasă „stafide”.
Din ele făceam un adevărat vin
Temnița și martiriul – Aici nu ne mai supravegheau caralii pe vizetă. Făceam Sfânta Liturghie, care dura o oră, ne împărtăşeam şi se împărtăşeau toţi. Mai erau şi între noi fricoşi, care nu luau parte la slujbă, de teama turnătorilor care începuseră să creadă că, dacă vor sluji diavolului, vor ajunge mai repede acasă. Ni s-a cerut să dăm declaraţii că nu credem în Dumnezeu… A fost cel mai greu moment din viaţa noastră şi a mea. Pe care l-am trecut cu brio. Dar dintre noi, cel mai mult au suferit maicile, surorile şi studentele creştine ortodoxe. Cum aş apărea la ziua judecăţii lui Dumnezeu sau în faţa urmaşilor mei, dacă în Arhiva Securităţii s-ar găsi scrisă de mâna mea o lepădare de Dumnezeu?! Nu mă sfiesc să spun că niciodată nu am săvârşit Sfânta Liturghie, cu lacrimi şi cu completă lepădare de lume, ca la Aiud şi ca în Balta Brăilei.
Celula cu regim greu şi Celula cu şerpi – mai buni decât oamenii, nu le voi uita niciodată
Temnița și martiriul -Ortodoxia ar trebui să-şi numere cândva morţii şi să facă un Pomelnic al celor ce au pătimit şi al celor ce au murit în cei patruzeci de ani de comunism. O zi a celor ce au murit în lupta contra Comunismului…
Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ciprian Voicilă
Jurnal Spiritual