Temeiurile bucuriei din credinţă

0
96

Teofil Paraian În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi, încontinuare va fi vorba despre temeiurile bucuriei din credinţă. Astfel, ne gândim că bucuria se întemeiază pe ceva. Chiar dacă o purtăm în suflet şi dacă se manifestă, ea trebuie să aibă nişte temeiuri, şi felul cum am formulat aceste întâlniri şi aceste cuvântări, „Bucuriile credinţei”, înseamnă că bucuriile izvorăsc din credinţă. Aşadar, cel dintâi temei al bucuriilor duhovniceşti este credinţa în Dumnezeu. Credinţa care are ca rost să ne ducă la Dumnezeu, să-L aducă pe Dumnezeu în sufletul nostru, în fiinţa noastră, credinţa care ne apropie de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, credinţa care ne deschide calea către Dumnezeu. Dacă e vorba de lucrarea credinţei, care este lucrarea de angajare într-o viaţă care să ne apropie de Dumnezeu, cea mai însemnată lucrare a credinţei este aceea că II aduce pe Domnul Hristos însuşi în inimile noastre. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, scrie: „Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre” (Efeseni 3, 17). Cred că lucrarea aceasta este cea mai însemnată din câte lucrări are credinţa. Deci II aduce pe Domnul Hristos în inimile noastre, iar prezenţa Domnului Hristos, fară îndoială că este o prezenţă de bucurie, o prezenţă care este izvor de bucurie. Domnul nostru Iisus Hristos, de fiecare dată când S-a întâlnit cu oamenii care au stat în preajma Lui, le-a dat prilej de bucurie. Cei doi călători care mergeau spre Emaus, despre care istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca, când s-au întâlnit cu Domnul Hristos au simţit prezenţa Domnului Hristos şi, chiar fară să-L cunoască, au avut în sufletele lor o bucurie, de care au mărturisit ei înşişi, când au zis: „Oare nu era inima noastră în noi arzând, când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32).

Prin urmare, prezenţa Domnului Hristos aduce ceva nou în viaţa credincioşilor, în viaţa oamenilor, până la aşa măsură încât omul nu poate să nu-şi reverse bucuria din sufletul său şi să îiu înmulţească bucuria, să nu se facă lucrător de bucurie. Sfântul Apostol Pavel spune despre el şi despre ceilalţi ucenici şi apostoli ai Domnului Hristos: „Noi suntem lucrători ai bucuriei voastre” (II Corinteni 1,24).

Întâlnirea cu Domnul nostru Iisus Hristos, realizată prin credinţă, are drept urmare despovărarea sufletului omenesc. îmi place să spun şi am spus adeseori şi spun şi acum: Credinţa noastră este o credinţă despovărătoare. Ştim cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos cuprinse în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul 11: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29). Deci Domnul Hristos ne dă prilejul acesta de a ne simţi eliberaţi, şi eliberarea de poverile pe care le aduc în suflet păcatele este cunoscută ca mântuire. Ce este mântuirea? Mântuirea este eliberare de ceea ce ne împovărează, de ceea ce ne asupreşte. Când zicem mântuire, în general ne gândim la mântuirea de păcate: „îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Luca 8, 48); sau: „Iartă-se ei păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit” (Luca 7, 47); sau: „Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Luca 7, 50). Toate acestea înseamnă de fapt eliberare de păcat, de boală, de moarte, de neştiinţă. Şi acestea se realizează prin credinţa în Evanghelie: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1,15). Credeţi în Evanghelie! „De nu veţi crede cine sunt, în păcatele voastre veţi muri” (Ioan 8, 24);

„Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine” (Ioan 14, 1); „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, şi cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Sfântul Apostol Pavel zice că mântuirea este prin credinţă şi mântuirea este prin Hristos şi precizează că mântuirea nu se realizează prin faptele omului, ci se realizează prin harul Domnului (Romani 1, 16 şi Efeseni 2, 8). Fără îndoială că şi faptele omului au o lucrare mântuitoare, dar fară legătura cu Domnul Hristos, faptele cele bune ale omului nu sunt îndestulătoare ca omul să se mântuiască. Dacă ar fi îndestulătoare faptele omului ca omul să se mântuiască, atunci nu ar fi trebuit să vină în lumea aceasta Fiul lui Dumnezeu şi să Se facă om, nu ar fi trebuit să Se jertfească pe cruce Mântuitorul nostru Iisus Hristos; or tocmai pentru că faptele nu ajung, oricât de multe ar fi şi oricât de bune ar fi, de aceea mântuirea se realizează prin Domnul Hristos. Asta nu înseamnă că omul nu mai trebuie să mai facă nimic, ci înseamnă că omul trebuie să se angajeze, cu darul lui Dumnezeu, într-o lucrare de îmbunătăţire sufletească. Şi lucrul acesta îl afirmă Sfântul Apostol Iacob, în Epistola sa, unde scrie că „după cum trupul fară suflet este mort, tot aşa şi credinţa fară fapte este moartă” (Iacob 2, 26). Credinţa numai atunci este o credinţă adevărată, când îl angajează pe om, iar dacă nu este o credinţă angajantă, nu este o credinţă adevărată. „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de multe ori voit-am să adun pe fiii tăi cum adună găina puii săi sub aripi, dar nu aţi vrut. De aceea, iată, vi se lasă casa voastră pustie, iar pe Mine nu Mă veţi mai vedea, până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului»” (Matei 23, 39). Ce înseamnă aceasta? înseamnă că este nevoie şi edmţa, şi mai ales de o credinţă angajantă, o credinţă lucrătoare, o credinţă care schimbă ceva în viaţa omului, la care s^ adaugă darul Domnului şi mântuirea pe care o dă Domnul Hristos. Are şi omul partea lui în mântuire. Noi zicem că mântuirea este o lucrare în care se întâlneşte Dumnezeu cu omul, o lucrare teandrică. Acesta este termenul teologic: Theos-andros; Theos înseamnă Dumnezeu şi andros înseamnă bărbat. Deci o lucrare în care intră şi lucrarea lui Dumnezeu, şi lucrarea omului. Dacă rămâne cineva numai la ceea poate el, nu se poate mântui din faptele credinţei, iar dacă cineva are legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos prin credinţă şi credinţa aceasta îl angajează spre bine, atunci faptele primesc şi ele valoarea lor şi puterea lor şi îl conduc pe omul împlinitor al binelui la mântuire, îl duc la împărăţia lui Dumnezeu, îl duc în împărăţia lui Dumnezeu, îl fac părtaş de împărăţia lui Dumnezeu; şi acestea toate sunt temei de bucurie. De câte ori împlinim un bine, binele acela ne deschide calea spre bucurie, întemeiază bucuria în sufletul credinciosului.

Spuneam de dimineaţă că sunt şi fapte ale bucuriei fireşti, că există o bucurie firească, pe care o are acela ce se angajează la cele bune care aduc bucurie: bucuria naşterii de prunci buni, veselia de fii şi de fiice, acestea sunt bucurii ale firii; şi pe lângă acestea, sunt şi alte bucurii – bucurii duhovniceşti, bucurii veşnice, bucurii care niciodată nu se sfârşesc. Toate acestea se întemeiază pe credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care pe de o parte II aduce pe Domnul Hristos în sufletul nostru, şi pe de altă parte transformă sufletul nostru la măsura aceea de a purta în el chipul Domnului Hristos.

In Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel face afirmaţia că el simte „dureri ca de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi” (Galateni 4, 19), în voi, creştinii din Galatia, dar fară îndoială că nu numai în creştinii din Galatia, ci în toţi creştinii. Adică noi trebuie să fim purtători ai chipului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiecare dintre noi este alcătuit de Dumnezeu după chipul Său şi de la chip trebuie să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu. Intr-una din alcătuirile de la slujba pentru cei răposaţi (pentru cei adormiţi, pentru cei morţi), spunem aşa, vorbind cu Dumnezeu: „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor. Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, facându-mă pe mine iarăşi cetăţean raiului”. Deci „chipul măririi Tale celei negrăite sunt”; Dumnezeu are o mărire. Ce ştim noi despre mărirea lui Dumnezeu? Ştim că este nemărginită. Aşa cum Dumnezeu este nemărginit, aşa-i şi mărirea Lui, nemărginită. Toate ale lui Dumnezeu sunt nemărginite. Ştim despre Dumnezeu că este lumină, lumină nemărginită. Ştim că Dumnezeu este iubire, iubire nemărginită. Deci mărirea lui Dumnezeu este nemărginită şi noi purtăm în noi chipul măririi lui Dumnezeu. Adică şi omul are o mărire; aşa cum Dumnezeu are o mărire nemărginită, şi omul are mărire, dar o mărire mărginită. Iar mărirea omului este din mărirea lui Dumnezeu. Poetul Nichifor Crainic, într-una din poeziile sale spune:

 „Sunt duh învelit în nălucă de humă Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă, Dar sunt nerăspunsă-ntrebare.

(…) Nici maica nu ştie ce tainică normă îmi dete din carnea-i vremelnică formă, Neant înflorit în minune. “

 Deci omul este o minune, o minune a lui Dumnezeu, numai că noi suntem obişnuiţi cu starea noastră, cu ceea ce suntem noi, încât nu ne mai gândim la noi înşine ca la o minune. Or omul este, după inspiraţia pe care a avut-o Nichifor Crainic, neant, adică un nimic, dar care înfloreşte în minune, deci omul este minune. Nu numai omul este minune. Toate lucrurile făcute de Dumnezeu sunt minuni. Am zis, chiar în seara aceasta, la vecernie: „Cât de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”. Deci omul este minune, natura înconjurătoare este minune, orice lucru pe care 1-a făcut Dumnezeu este o minune, în înţelesul că Dumnezeu Se reflectă în ceea ce face, îşi arată înţelepciunea Lui, îşi arată bunătatea Lui, îşi arată iubirea Lui; vorbeşte natura ceva despre Dumnezeu. „Neant înflorit în minune”, adică omul este o minune, şi minunea aceasta, care este omul, vorbeşte despre Dumnezeu. Psalmistul, gândindu-se la alcătuirea lui ca om, zice către Dumnezeu: „Te măresc, Doamne, că sunt minunat întocmit” (Ps. 138). Conştiinţa aceasta aduce în suflet bucurie: bucuria cunoştinţei de Dumnezeu.

Mântuirea este un prilej de bucurie. Eliberarea aceasta de ceea ce este împovărător în viaţa omului aduce în sufletul omului bucurie, şi noi spunem de multe ori, de fiecare dată când rostim Psalmul 50: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”. Deci dă-mi… ce? Bucuria mântuirii Tale. Dă-mi bucuria care vine de pe urma mântuirii, despovărării de păcat: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale”. „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul” (Psalmi 8,1) a zis psalmistul şi zicem şi noi cu el şi ne gândim la ceea ce a creat Dumnezeu aici pe pământ. „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” (Ps. 50). „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul”, „Te măresc, Doamne, că sunt minunat întocmit” (Ps. 138).

în ceea ce priveşte lucrurile împovărătoare care vin în viaţa noastră – păcatele, răutăţile, acestea care întunecă chipul măririi celei negrăite în noi -, cu ajutorul lui Dumnezeu pot fi înlăturate, pentru că zicem noi: „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor. Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, facându-mă pe mine iarăşi cetăţean al raiului”. Toate acestea se întâmplă prin puterea lui Dumnezeu, nu numai prin puterea omului. Se întâmplă şi prin puterea omului, dar omul nu are putere să se mântuiască el pe el însuşi, ci are doar puterea să se facă vrednic de lucrarea lui Dumnezeu în el. „Cela ce cu mâna, dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, dar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă”. Este o altă alcătuire, în care recunoaştem că suntem creaţi prin puterea lui Dumnezeu. „Nici maica nu ştie ce tainică normă/ îmi dete din carnea-i vremelnică formă/ Neant înflorit în minune”. Şi bineînţeles că toate acestea realizându-se, sunt o pricină de bucurie, sunt înmulţitoare de bucurie.

Omul însă nu este creat de Dumnezeu numai ca să înlăture din sufletul său răul, ceea ce este nedorit de Dumnezeu în om, ci omul este creat de Dumnezeu ca să facă binele: „Fereşte-te de rău şi fa binele” (Ps. 33, 13), „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 21). Sunt cuvinte pe care le găsim în Sfânta Scriptură şi care arată ce trebuie să facă omul ca să scoată din fiinţa lui tot ceea ce nu poate binecuvânta Dumnezeu şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să depăşească toate răutăţile şi să împlinească tot binele. „Mlădiţa care nu aduce roadă o taie şi se aruncă în foc, iar mlădiţa care aduce roadă (şi roadă sunt virtuţile), pe aceea o lucrează Tatăl ceresc, ca şi mai multă roadă să aducă” (cf. Ioan 15, 2). „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20), a zis Domnul Hristos şi de la Domnul Hristos ştim că „nu se poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Matei 7, 18) şi că „pomul care nu aduce roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 19). Aceasta înseamnă că fiecare dintre noi, având credinţă în Evanghelie, având credinţă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, trebuie să se angajeze într-o viaţă pozitivă.

în legătură cu nişte practici din vremea Sfântului Apostol Pavel, în legătură cu tăierea împrejur, de pildă, Sfântul Apostol Pavel afirmă că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu foloseşte la nimic, nici netăierea împrejur, deci este un lucru fară valoare, ci ceea ce se cere este credinţa lucrătoare în iubire, credinţa care aduce iubire (Galateni 5, 5). Iar în Epistola I către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel afirmă: „De aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2), deci nu am nicio valoare. Valoare am atunci când, pe lângă credinţă, am şi iubire. Şi dacă am numai credinţă, o credinţă neangajantă, atunci înseamnă că nu am destul, pentru că credinţa trebuie să fie lucrătoare de fapte bune, şi faptele bune, înmulţindu-se, întăresc iubirea din sufletul credinciosului. Şi unde este iubire, este fericire. Cine merge pe calea fericirii, trebuie să meargă de fapt pe calea iubirii.

S-ar putea să ştiţi că în una din cărţile mele, şi anume în cartea „Lumini de gând”, este şi o scară pe care am prezentat-o eu ca ducătoare către fericire. Şi anume, scara aceasta începe cu credinţa în Dumnezeu, pentru că temeiul unei vieţi noi este credinţa în Dumnezeu. „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” – citim în Epistola către Evrei (Evrei 11, 6). Cineva care este credincios lui Dumnezeu, credincios în Dumnezeu, acela este pe prima treaptă care duce la fericire şi treapta aceasta înseamnă de fapt angajare pentru mai mult şi pentru mai bine. Ştiţi că în limba greacă este chiar nume, Teopist, care înseamnă „credincios lui Dumnezeu”. Credinţa este temelia vieţii celei noi, şi cineva care este credincios în Dumnezeu nu rămâne în nelucrare, ci lucrează, înaintează. În creştinism nu există stagnare, ci există numai înaintare, înaintare în bine.

Aş vrea să vă spun şi că în limba greacă, de pildă, numele au un sens, înseamnă ceva, adică nu sunt numai nume, cum este în româneşte. In româneşte, chiar dacă nu ştii ce înseamnă numele, zici că este un nume, or în limba greacă şi în limba latină numele au o însemnătate, aşa cum au o însemnătate şi unele nume româneşti. De exemplu, Doina este un nume, dar este şi o realitate, adică este vorba de o cântare. Sau Floare; cineva care se cheamă Floare ne aduce aminte de o floare oarecare. Aşa este în limba greacă. De exemplu, există numele acesta, Teopist, care înseamnă „credincios lui Dumnezeu”. Cineva care este credincios lui Dumnezeu, credincios în Dumnezeu, acela face ceva pentru Dumnezeu, îi slujeşte lui Dumnezeu, anume împlineşte poruncile lui Dumnezeu şi acela este un rob al lui Dumnezeu. Un rob nu în înţelesul de asuprit de Dumnezeu, ci în înţelesul de slujitor, de om care îi slujeşte lui Dumnezeu. Acesta în limba greacă se zice Teodul, ca nume. Doulos înseamnă „rob”. Această stare este de fapt starea pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Pavel, rob al lui Dumnezeu”; sau Maica Domnului, Prea Sfânta Fecioară Măria, când a zis: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău”. Deci „Doamne, sunt la dispoziţia Ta”, asta înseamnă. Şi cel care împlineşte poruncile lui Dumnezeu ca slujitor al lui Dumnezeu, ca teodul, înaintează la cunoştinţa de Dumnezeu şi devine teognost. Poate că ştiţi că există o editură la care mi-au apărut şi mie nişte cărţi, Teognost. Teognost înseamnă „cunoscător de Dumnezeu”. Şi cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu, acela îl şi iubeşte pe Dumnezeu şi devine teofiL Deci teopist, teodul, teognost, teofil. Şi cel care devine teofil, adică iubitor de Dumnezeu, acela poate fi fericit şi este de fapt fericit , şi poate purta numele de Macarie, care înseamnă „fericit”. în limba latină, „fericit” se spune felix şi există numele acesta şi este corespondent în latină al numelui Macarie, care tot fericit înseamnă. Iar pentru femei, este numele Felicia. Felicia înseamnă „fericită”. Eu aveam un prieten la Sibiu, care acum este trecut la cele veşnice, în lumea cealaltă, un părinte, care, când venea pe la noi pe la mănăstire, zicea către mine: „Ce mai faci, iubitorule de Dumnezeu?”. Adică traducea numele meu de Teofil pe româneşte şi zicea: „Ce mai faci, iubitorule de Dumnezeu?” sau: „Bine te¬am găsit, iubitorule de Dumnezeu!”. Aşadar, calea fericirii şi de fapt calea bucuriei – pentru că unde este fericire acolo este bucurie, unde este bucurie este fericire – ar fi aceasta: credinţa, slujirea, cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, şi aceasta duce la fericire. Deci temeiul bucuriei ar fi credinţa în Dumnezeu, ar fi slujirea lui Dumnezeu, după care urmează cunoaşterea de Dumnezeu, după care vine iubirea faţă de Dumnezeu, şi aceasta se sfârşeşte cu fericirea, care este veşnică. Teopist, Teodul, Teognost, Teofil, Macarie -aceasta este calea care duce la bucurie, calea care duce la fericire şi fiecare din treptele acestea este o treaptă de bucurie. Credinţa aduce bucurie, slujirea lui Dumnezeu aduce bucurie, cunoştinţa de Dumnezeu aduce bucurie, iubirea faţă de Dumnezeu aduce bucurie, şi fericirea cuprinde bucuria. Iată nişte temeiuri pentru bucurie.

Bineînţeles că lucrurile acestea nu merg aşa, analizându-le, cum am zice noi că gata, ca să fiu bucuros trebuie să analizez nişte lucruri şi aşa pot să fiu bucuros. Există şi o deschidere spre bucurie. Există o temelie de bucurie pe care o dă Dumnezeu, care este împreunată cu firea omenească. Totuşi, se vede că este puţină bucurie în lumea aceasta, de vreme ce mama, Dumnezeu s-o odihnească, spunea un text care zicea că se cântă – eu nu l-am auzit niciodată cântat -, anume: „Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă-n pustie”. Adică, ceva ce nu se realizează sau se realizează foarte puţin. Adevărul este că, în creştinism, bucuria este o realitate. Nu trebuie niciodată să se mai întrebe cineva cum trebuie să fie un om credincios, trist sau vesel, trist sau bucuros. De ce? Pentru că este clar. Există şi o tristeţe care poate avea valoare într-o anumită perioadă a înaintării în viaţa duhovnicească şi care înseamnă, într-un fel, şi părăsirea păcatului, însă în general noi avem temeiuri de bucurie. Credinţa noastră ne pune în legătură cu Dumnezeu, Care este izvorul a tot binele. Este scris în Filocalie că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine. Noi ştim că Dumnezeu este Tatăl nostru şi, ştiind că Dumnezeu este Tatăl nostru, avem încredinţarea că nu suntem singuri, ci suntem în legătură cu Dumnezeu, Care nu este numai Creatorul nostru care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, ci Dumnezeu este chiar Tatăl nostru. Veghează asupra binelui nostru. Şi este mare lucru să ştii că Dumnezeu face şi a făcut ceva pentru binele nostru. Deci Tatăl cel din ceruri este Tatăl nostru şi ne dă din darurile Sale nouă celor de pe pământ, pentru că Dumnezeu este Tatăl nostru. Şi Dumnezeu, pentru că ne iubeşte, face ceva pentru noi. Dumnezeu este iubire şi vrea să înmulţească iubirea şi apoi, unde este iubirea, acolo este fericirea. Dumnezeu este iubire şi este izvor de fericire. Cred că aţi fi putut să vă opriţi asupra Psalmului 22 din Psaltire. Psalmul acesta este de fapt un psalm al plinătăţii bucuriei, ne dă încredere şi încrederea aceasta este izvor de bucurie:

1. Domnul este păstorul meu şi nimic nu-mi lipseşte.

2. La păşuni bune mă sălăşluieşte şi mă povăţuieşte la ape line.

3. Sufletul mi-l întăreşte, pentru numele Său, şi pe cărările dreptăţii mă povăţuieşte.

4. De-aş umbla pe valea umbrei morţii, de rele nu m:,aş teme, căci Tu cu mine eşti.

 5. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea-s mângâierea mea.

6. Tu-mi găteşti masă înaintea vrăşmaşilor mei, cu untdelemn ungi capul meu şi cupa mi-i plină rasă.

7. Mila Ta, Doamne, să mă însoţească în toate zilele vieţii mele şi fă să locuiesc zile multe în casa Domnului Dumnezeului meu!

Iată nişte cuvinte în care se exprimă bucuria şi care sunt de fapt temei de bucurie: când ştii că eşti ocrotit de Dumnezeu, când ştii că eşti aşteptat de Dumnezeu, când ştii că Dumnezeu vine către tine, când ştii că Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru mântuirea noastră. Sfântul Apostol Pavel afirmă acestea în Epistola către Romani, unde scrie: „Dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El?” (Romani 8, 32); el are această încredere că Dumnezeu, Care este binevoitor, Dumnezeu care este milostiv, Dumnezeu care este bun, ne dă din bunătatea Lui, ne dă din dragostea Lui, ne dă bucuria încrederii că nu suntem singuri. în Psalmul 102 avem iarăşi nişte temeiuri de bucurie, pentru că afirmăm: „Pe cât e de departe Răsăritul de Apus, atât a depărtat El (Dumnezeu, se înţelege) de la noi fărădelegile noastre”. „Pe cât e de departe Răsăritul de Apus”. Psalmistul îşi închipuie pe om undeva între Răsărit şi Apus, în aşa fel încât de la el până la Răsărit este o cale şi de la el până la Apus este altă cale, şi nu zice: „Pe cât e de departe Răsăritul de mine sau pe cât e de departe Apusul de mine, atât a depărtat Dumnezeu de la mine fărădelegile mele”, ci zice: „Pe cât este de departe Răsăritul de Apus”. Aceasta înseamnă că, dacă ai vrea să te întâlneşti cumva cu fărădelegile tale, ar trebui să faci o cale cât calea pe care o face soarele de la răsărit până la apus. Bineînţeles că este un fel de a vorbi, ca să se arate că nu mai avem nicio legătură cu fărădelegile noastre, pentru că Dumnezeu ne-a iertat fărădelegile noastre. „Pe cât de departe e Răsăritul de Apus, atât a depărtat El de la noi fărădelegile noastre./ Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui spre cei ce se tem de Dânsul.” Cine ştie care este distanţa între cer şi pământ? Mai întâi de toate, noi nici nu ştim ce este cerul, dacă este vorba. Şi atunci, nu putem să spunem cât este de mare bunătatea Lui Dumnezeu, dacă bunătatea Lui Dumnezeu este între cer şi pământ, umple pământul şi ajunge cerul. „Precum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul.”

Toate acestea sunt temeiuri de bucurie. Noi avem prilejul să credem în ele, pentru că le citim din psalmi, le auzim la slujbă; şi-apoi, adeseori la slujbele noastre spunem despre Dumnezeu, vorbind cu Dumnezeu: „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti”. Cum este Dumnezeu? Bun şi iubitor de oameni. „Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm”; „Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi şi Ţie mărire înălţăm”, pentru că lucrarea Ta este să ne miluieşti şi să ne mântuieşti pe noi. „Că Tu eşti Dumnezeu milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni şi – de aceea – Ţie mărire înălţăm.” Or acestea nu sunt numai formule de ritual, ci sunt nişte realităţi, sunt nişte lucruri pe care noi trebuie să le avem în vedere şi le avem în vedere, de fapt, dar numai în măsura în care ne încredinţăm de ele, nu în măsura în care le auzim sau în măsura în care le rostim. Noi trebuie să gândim lucrurile acestea. Părintele Arsenie Boca are un cuvânt uimitor, şi anume că „iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Deci Dumnezeu este interesat de binele nostru. Dumnezeu, Care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, Dumnezeu, Care ne iubeşte, este interesat de binele nostru şi rânduieşte lucrurile în aşa fel încât noi să putem avea parte de binele pe care ni-l vrea Dumnezeu. Pentru aceasta, trebuie să facem şi noi ceva. Şi anume, ce trebuie să facem? Să înlăturăm din viaţa noastră tot ce nu vrea Dumnezeu şi să întărim binele cât îl putem întări, ca să vină iubirea lui Dumnezeu şi să se reverse către noi, şi din partea noastră să se reverse iubirea noastră către Dumnezeu, şi atunci suntem în sfera bucuriei şi atunci suntem părtaşi la bucuria care izvorăşte din credinţă. Sfârşesc aceste consideraţii acum şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, mâine dimineaţă va fi vorba despre bucuriile care izvorăsc din sărbătoriri şi din sfintele slujbe.

Dumnezeu să ne ajute!

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here