Să ne iubim părinţii, aşa cum sunt

0
1285
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
tatal si copilulAcesta este meşteşugul bucuriei: vindecarea mea ca persoană. Rănile noastre ca bărbat şi ca femeie vin din copilărie, din adâncul copilăriei. Psihologii spun că majoritatea dintre noi avem probleme în dimensiunea bărbatului şi a femeii din noi pentru că ducem mai departe rănile familiei de origine.

Mai ales tatăl are un rol decisiv în afirmarea identităţii copilului. Mama ne dă viaţă şi dragoste prin care ne ţine aproape legaţi de trupul ei. Tatăl este cel care ne naşte din mamă pentru a ne da comunităţii.

Aţi văzut că majoritatea băieţilor, să mă iertaţi acum, care sunt prea dependenţi de mamă sunt cam mototoli, timizi, nu îndrăznesc şi, de obicei, ajung până la urmă să se revolte împotriva mamei cu violenţă, cu jigniri, pentru că nu ştiu sau nu pot să se desprindă în mod firesc de posesivitatea mamei. De ce sunt mamele posesive cu băieţii? Specialiştii spun că au fost nefericite în copilăria lor iar în căsnicia lor nu s-au împlinit prin dragoste reciprocă şi sănătoasă ajungând să-şi compensează nefericirea, cramponându-se de copilul-băiat.

Tatăl – model pentru copiii sai

Băiatul, dacă a crescut într-o asemenea atmosferă şi dacă tatăl n-a fost demn de admiraţia lui, va avea în adâncul lui convingerea că nu e bine să fii bărbat, că tata bea, că tata era rău, că a facut-o pe mama să sufere, eu niciodată n-am să fac aşa. Apoi, când apar primele impulsuri de bărbat, se sperie: „Sunt ca tata, am ajuns ca tata, voi fi rău ca el”. Şi va fi foarte chinuit că seamănă cu tatăl lui şi atunci se va ţine mai mult de mamă. Treptat însă va observa şi neputinţele mamei şi, îngrozit, poate să spună: „a avut dreptate şi tata, că i-a făcut ce i-a făcut, că uite cum e”.

Şi, descoperind că nici mama nu e desăvârşită – o nouă decepţie – poate concluziona: „Vai de capul meu, n-am avut noroc!”. Şi, în loc să se ducă la Dumnezeu să-i vindece rănile zice: „Am să mă însor cu Liliana pentru că ea e fată bună şi ea o să mă vindece de toate acestea”. Da de unde?? Biata Liliana nu poate să-l vindece pentru că această vindecare numai Dumnezeu o dă şi împlinirea poruncilor Lui. De aceea, eu, ca să pot să mă vindec, trebuie să umblu în mine şi să-mi cinstesc părinţii în mine.

De ce porunca lui Dumnezeu zice să cinsteşti pe părinţii tăi şi vei trăi mult şi bine. De ce?

Pentru că a-i cinsti pe părinţii noştri înseamnă a cinsti viaţa. Viaţa ne este dăruită de Dumnezeu în conlucrare cu părinţii noştri. Viaţa vine biologic, genetic de la părinţi. Dar prin suflarea din momentul zămislirii, vine de la Dumnezeu. Şi Dumnezeu face din această viaţă care vine de la părinţi un dar special pentru mine. El zice: „Uite, Eugenia, Eu te-am adus acum la existenţă şi-ţi dau ţie această viaţă să creşti în ea şi să te bucuri cu Mine de ea.

Parintii trebuie iertati pentru a fi iubiti.

Are multe hibe, dar Eu îţi dau Harul meu ca s-o vindeci, Mă dau pe Mine ca să o sfinţeşti. Bunicul tău n-a reuşit, tatăl tău n-a reuşit, dar tu să biruieşti!”. Dar ce pot eu să fac dacă îmi urăsc viaţa, urăsc acest dar urându-l în mine pe tata pentru că o bătea pe mama şi mă făcea să sufăr? Până când nu mă voi împăca cu tatăl meu în sângele meu şi în trupul meu;  până când nu-l voi ierta; până când nu-mi voi aduce aminte de tot ce mi-a făcut şi-l voi ierta cu puterea pe care mi-o dă Dumnezeu; până când nu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru el… Pana atunci nu voi primi viaţa pe care o am din tatăl meu şi nu mă voi împăca cu ea. La fel cu mama mea şi cu tot neamul meu.

De obicei nu îndrăznim să ne judecăm părinţii pentru că totuşi îi iubim; dar abia aceasta nu este judecată ca osândire, ci o numire a răului pentru a-l putea ierta: „Tata a băut. Doamne iartă-l, Doamne vindecă-l”. Eu urăsc beţia, nu pe tatăl meu. Atâta timp cât îl confund pe tata cu beţia, nu pot să-l iubesc. Când fac deosebirea între tatăl meu şi păcatul lui, între mama mea şi păcatul ei, voi putea să-i iert de răul pe care mi l-au făcut, sau cred eu că mi l-au făcut, numind, dând nume acestui rău, identificându-1 în fapte deosebite de persoana lor. În felul acesta, vindecat de răzvrătirea împotriva părinţilor, mă împac cu propria mea viaţă şi pot să i-o dau lui Dumnezeu să lucreze în ea.

Judecata asupra părinţilor este ca o legătură, ca un legământ.

Altfel, eu mă împărtăşesc şi împărtăşania rămâne nelucrătoare pentru că n-am iertat; pentru că sunt împotmolit în nodurile nedezlegate ale vieţii mele; pentru ca am blocat circulaţia harului prin mine. E ca si cum dacă leg strâns o venă nu curge sângele şi se învineţeşte mâna. Aşa e sufletul nostru, plin de legături. La spovedanie să ne aducem aminte de câte ori am zis: eu n-am să fac niciodată aşa, eu nu sunt aşa.

Toate acestea sunt legături care trebuie spuse la spovedanie şi ne vom elibera… Mai ales dacă am spus că nu vom face ca tata sau ca mama. Aceasta e judecată, pentru că ne credem mai buni ca ei numai pentru faptul că ne dorim să fim mai buni. Această judecată asupra părinţilor este ca o legătură, ca un legământ. Spunând răului pe nume şi iertând cu harul lui Dumnezeu ne eliberăm şi ne vindecăm şi putem avea o familie sănătoasă. Copiii noştri vor fi sănătoşi.

Vom duce rănile noastre mai departe, le vom provoca şi noi copiilor noştri aceleaşi răni.

Am fost de curând, într-o familie cu patru copii, patru fetiţe care se jucau cu o altă fetiţă. La un moment dat, una dintre fetiţe vine la tatăl ei şi îi zice: „Dă-mi cureaua s-o bat pe Ioana!”. „Cu cureaua, întreb eu?”. „Da, cu catarama!”. „De ce?”. „Păi, m-a făcut zgârcită!”. Zic: „Dar de unde ştii tu să baţi cu cureaua cu cataramă?”. Se uită la taică-său, se uită la maică-sa, şi lăsă capul în jos.

Şi i-am întrebat pe părinţi: „De ce?”. Ei au spus: „Păi, dacă nu înţeleg altfel?”. „Şi pe mine m-a bătut tata cu cureaua”, adaugă tatăl. Deci, această „moştenire” venise până aici şi se ducea mai departe. Cureaua şi catarama merg din generaţie în generaţie până când cineva se opreşte şi află că Dumnezeu ne poate scoate din acest cerc vicios. Am stat de vorbă cu ei şi am descoperit drama ei, dramă a lui.

Ranile mostenite vor fi create si copiilor nostri.

Ea, înfiată şi crescută de un tată care o tot bătea şi îi spunea „aşa să faci să fie bine” (sărmanul tată, chinuit şi rău, îşi revărsa toată furia asupra copilei, ca să-i fie ei bine!), a ajuns să urască şi ce-i dăruise bun acest biet om.

Pentru că o bătea şi ca să asculte muzică simfonică (Mozart), a ajuns să-l urască pe Mozart, pentru că în capul ei Mozart este cureaua tatălui. El, soţul, ajunsese să-şi dorească să-l omoare pe tatăl lui. ÎI ura şi îi ura pe toţi bărbaţii. Zicea: ,Am oroare de bărbaţi! I-aş împuşca pe toţi cei care se apropie de bărbaţi, pentru că eu am oroare de bărbaţi, de atingerea lor”. Işi inhibase total în el tandreţea faţă de persoanele de acelaşi sex. De aceea, şi relaţiile cu soţia erau nereuşite, chinuite, dureroase. Iar copiii moşteneau, se pregăteau să ducă mai departe povara… Dar au conştientizat,

Au învăţat cu ajutorul lui Dumnezeu să ierte.

Au putut să-şi vindece rănile sufleteşti şi să-şi schimbe viaţa şi, cel puţin el, să-şi recupereze iubirea pentru tatăl său căruia i-a mărturisit: „Ce nu pot să înţeleg e cum de te-am iubit tot timpul aşa cum eşti?

Aceasta este crucea noastră când nu ne iubim părinţii. Este crucea dintre ura şi iubirea pentru părinţi. Această cruce trebuie asumată. Şi când zic: „Doamne, Tu ştii unde m-am născut, ştii ce părinţi am, fa Tu în mine să deosebesc păcatul de păcătos, să mă împac cu viaţa mea”. Şi vindecând viaţa mea în mine, se vindecă tot neamul nostru. Aceasta e marea bucurie. Cum să nu lucrezi la vindecarea ta când ştii că prin vindecarea ta se vindecă generaţii în urma noastră şi cureaua nu mai merge mai departe!

Iată doar câteva repere pentru a ajunge la bucurie.

Dar să nu uităm: Bucuria e darul lui dumnezeu şi meşteşugul bucuriei se dobândeşte numai în Biserică. Avem o Biserică Sfântă, desăvârşită. Să nu confundăm sfinţenia şi desăvârşirea Bisericii cu păcătoşenia noastră, a mădularelor ei aflate pe cale. Când eu greşesc, când eu păcătuiesc şi o fac în fiecare clipă, nu Biserica nu este sfântă, ci eu „ies” cumva din harul ei prin păcat şi intru iarăşi prin pocăinţă. Până sâmbătă când mă duc să mă spovedesc, eu sunt la vreo doi metri de biserică dacă nu 20.000 km („Doamne, fii milostiv cu mine”).

Mă duc la părintele şi spun tot ce m-a rupt de Biserică, şi părintele zice: „Impac-o, Doamne, cu sfânta Ta Biserică!”, şi iar intru, şi iar mă duc la Potir, iau Viaţa în mine şi plec cu Viaţa în mine. Apoi iar năvăleşte lumea peste mine cu toate relele ei, iar cad, iar mă duc… Nu mă las! Ce-ar fi dacă inima ar zice într-o zi: „Nu mai bat că sângele ăsta degeaba îl curăţ, uite iar e plin de bioxid de carbon” şi am muri intoxicaţi? Să nu deznădăjduim. Răbdarea şi iubirea lui Dumnezeu sunt fară de margini. Dacă nouă, ca oameni neputincioşi ne-a dat ca măsură să iertăm de 70 de ori câte 7 într-o zi, care va fi fiind măsura Lui? Aşa că, să îndrăznim să fim bucuroşi şi să cerem bucuria.
Să vă ajute Dumnezeu să simţiţi în inimile dumneavoastră bucuria cea mare! Amin.

Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad

 Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here