Tămâia – Istorie și legendă

0
764
tamaia 1Rășinile sunt substanțe lipicioase, inflamabile, secretate de diferiți arbori atunci când li se crestează coaja. Din punctul de vedere al chimiei organice, sunt substanțe organice macromoleculare, conținând C, H, O, N, S. Sunt colorate în galben, brun, negru.

Tămâia este o substanță rășinoasă obținută prin crestarea scoarței unor arbuști exotici, solidificată sub forma unor boabe neregulate, de culoare gălbuie-roșiatică, care prin ardere, produce un fum cu miros aromat pătrunzător. Este folosită în ceremoniile religioase, medicină și parfumerie. Această rășină aromată, care arde ușor și repede la flacără, se scurge din coaja copacului Boswellia Carteri, Boswellia Serata, din familia Burseraceae, care crește în: India, China, Somalia, Etiopia, Egipt.

Această rășină se strânge de pe scoarța copacului și, pentru a fi mai parfumată, se amestecă și cu alte arome, așa cum se precizează în Vechiul Testament (Ieșire 30;38). Tămâia face parte din simbolurile de cult, fiind un aromat natural, folosit în toate religiile din vremuri străvechi. Folosirea ei este expresia pioșeniei, a cinstirii lui Dumnezeu: „Tămâie… să nu vă faceți pentru voi: sfințenie să vă fie ea pentru Domnul” (Ieșire 30;34-37).

Tămâia, prin parfumul și mireasma ei subliniază frumusețea actelor de cult, creează atmosfera de sfințenie și astfel ea se integrează în actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ca o prețioasă ofrandă și simbol al rugăciunii și faptei bune. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”, zice Psalmul 140 de la Slujba Vecerniei.

Tămâia este simbol al rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu dar și de implorare a Sfântului Duh:

„Tămâie îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Prea Sfântului Tău Duh” (rugăciunea rostită de preot la binecuvântarea tămâiei). În Noul Testament, ca și în Vechiul Testament, tămâia este considerată un element simbolic de slăvire a lui Dumnezeu. Magii care au venit să se închine la Betleem Pruncului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, I-au adus în dar „aur, smirnă și tămâie” (Matei 2;11).

În Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii Cerești, în care tămâia se menționează ca un element esențial ce însoțește rugăciunile Sfinților către Dumnezeu: „și a venit un alt înger și a stat la altar, având cădelnița de aur și i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților pe altarul de aur dinaintea tronului și fumul tămâiei s-a suit din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile Sfinților” (Apocalipsa 8;3-4).

Tămâia se folosește în cultul creștin din primele veacuri așa cum se menționează în textele primelor Liturghii creștine (Constituțiile Apostolice, Sfântul Ambrozie, Liturghia, Sfântului Iacob, ș.a,).

Vechii evrei o întrebuințau ca un articol absolut necesar în ceremoniile religioase. De altfel, cu aceeași întrebuințare a fost cunoscută și în religiile păgâne, fie curată, când se ardea pe altarul exterior, fie amestecată cu alte materii aromate când se tămâia interiorul templului, deci tămâia se privește ca icoana mirosului de bună mireasmă a rugăciunilor pioase și ca unul din cele mai prețioase daruri ce se pot aduce lui Dumnezeu.

Ca însemnătate simbolică, tămâia este expresia adorației lui Dumnezeu; ea mai simbolizează cererea și dorința celui care se roagă, ca rugăciunea lui să fie primită de Dumnezeu; cât și darul Sfântului Duh și recunoașterea de către Magi a Dumnezeirii Pruncului Iisus. Tămâia se folosește atât la slujba Sfintei Liturghii, cât și la toate slujbele divine, fumul ei îmbălsămând și creând o atmosferă de reculegere și sfințenie, prielnică pentru rugăciune și îndepărtarea duhurilor rele. Tămâia se arde în cădelniță sau în vase speciale (tămâiernițe, cățui). Mireasma tămâiei are calități tonice și stimulante, de aceea, în trecut se folosea și în medicină.

tamaia 2Căditul sau tămâierea este cel mai de seamă dintre actele cultului extern.

Folosirea tămâiei este o tradiție foarte veche care se găsește nu numai la creștini, ci și în practică religioasă a popoarelor păgâne, și la iudei.

Cădirea, tămâierea, se face în timpul Liturghiei și a tuturor serviciilor divine.

Ea este un simbol al rugăciunii credincioșilor, de slăvire și cinstire a lui Dumnezeu și a Mântuitorului lisus Hristos. Fiecare moment al tămâierii își are simbolul său. Astfel, tămâierea în timpul citirii Apostolului se face în cinstea Evangheliei care urmează a se citi și simbolizează atât pe Sfinții Apostoli, cât și învățătura Evangheliei răspândită de ei. Tămâierea care se mai face la ecfonisul: „Mai ales pentru Prea Sfânta, Curata Prea Binecuvântata…”, se face atât în cinstea Sfintelor Daruri, după sfințirea și prefacerea lor, cât și în cinstea Maicii Domnului, care se pomenește acum. Tămâierea Sfintelor Daruri înainte de ducerea lor la Proscomidiar semnifică harul Sfântului Duh dat Sf. Apostoli după Înviere: „Luați Duh Sfânt…” (Ioan 20;22).

Drumul Tămâiei

Se numea în antichitate, calea pe care erau transportate din țările producătoare, diferite rășinoase aromate, care se foloseau fie în cult, fie pentru preparate farmaceutice sau în parfumerie (ca tămâia, smirna, camforul, sacâzul – guma de Accacia, care se scurge din scoarța unor arbori).

Astfel, tămâia și smirna produsă în sudul Arabiei, Yemenul de astăzi, erau duse la început pe cale maritimă; apoi erau transportate cu caravane de cămile, traversând deșertul ce despărțea Arabia de Sud de marile imperii și bogatele cetăți ale Orientului Apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, oraș iudeu, port la Marea Mediterană și străbăteau țara Ghebaniților, până în Tima, capitala lor, foarte departe de Gaza. Acest traseu foarte lung era împărțit în 65 de stații de oprire a caravanelor pentru împlinirea formalităților de tranzit și plata unor taxe ce reveneau și statelor, dar și localităților în care staționau.

Cei care încercau să se sustragă împlinirii acestor obligații și se abăteau de la traseul stabilit oficial pentru comerțul cu aceste produse, erau pedepsiți cu moartea. Smirna și tămâia au fost pentru Arabia și India antică mari izvoare de îmbogățire. Tămâia și smirna erau folosite în templele și palatele faraonilor din Egipt, chiar și pe la jumătatea mileniului doi.

Săpăturile arheologice au arătat că, în Mesopotamia antică, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului.

Ghicitorii ardeau tămâie într-un vas așezat pe genunchi și ghiceau după mișcarea fumului. Începând cu secolul al VIII-lea până în secolul al VI-lea î. Hristos, când se dezvolta comerțul cu aceste aromate, ele sunt tot mai folosite, devenind nelipsite în cultul din marile temple ale centrelor urbane (Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc). Profetul Iezechiel vorbește despre comerțul orașului Tyr cu Saba de unde importa tămâie.

Pliniu, scriitor latin din secolul 1, a lăsat în scrierile sale date importante despre comerțul cu smirnă și tămâie și despre drumurile de comerț cu aceste și alte mirodenii, arătând cât de mult încărcau costul lor, multiplele taxe la care erau supuse pe parcursul transportului, încât, atunci când ajungeau la Roma, erau foarte scumpe, ca și aurul, iar smirna era cea mai scumpă.

Descrierea științifică

Tămâia este o substanță rășinoasă extrasă din trunchiul unor arbuști Boswellia Carteri, Boswellia Serata, din familia Burseraceae, care crește în: India, China, Somalia, Etiopia, Egipt. Tămâia are acțiune farmacoterapeutică, antiinflamatoare, antiseptică, astringentă, carminativă și cicatrizantă, diuretică, expectorantă, sedativă. Arborele care dă tămâia este înalt de 3-6 m, cu florile alburii.

Crește prin crăpăturile stâncilor din munți și prin pietrișurile de la bazele colinare din vecinătatea mării. Prin incizii longitudinale făcute în scoarța acestui mic arbust se scurge un lichid lăptos; în contact cu aerul se solidifică, formând bucăți, mai mari sau mai mici, puțin globuloase, de culoare gălbuie; ele constituie produsul vegetal, sub numele de tămâie.

Tămâia este o substanța rășinoasă cu miros plăcut și aromatic care dezvoltă bine această aromă abia la temperatura de 100°.

Atunci se înmoaie fără a se topi (așa se recunoaște); la temperatura mai ridicată se descompune și dă naștere la vapori aromatici, proprietate care o face să fie întrebuințată la ceremoniile religioase ale Bisericii noastre. Tămâia, din cauza proprietăților stimulente, tonice, a fost întrebuințată în medicină.

Tămâia are diferite forme și culori după locurile și țările din care provine. Tămâia de Arabia, Egipt și Somalia are culoarea puțin gălbuie și forma de lacrimi; cea de India este superioară, este galbenă, cristalizată în formă de lacrimi mari. Astăzi tămâia naturală se poate falsifica de unii „impostori” și vinde la prețuri exorbitante ca tămâie. Tămâia intră ca ingredient la prepararea Sfântului și Marelui Mir. Unii confunda tămâia cu smirna și invers, confuzie care se întâlnește și în Sfânta Scriptură. Azi se folosește pe scară largă tămâia sintetică.

Sursa: Parohia Măcin 4

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here