Tainele vieţii viitoare: Sfârşitul creştinesc

0
310

ingeri

Din momentul în care Dumnezeu a zis lui Adam cel căzut: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19), secerişul morţii se vede pretutindeni şi totdeauna. Nici starea socială, nici sexul, nici vârsta, nici bogăţia, nici înţelepciunea, nici paza, nici şiretlicul, nimic nu ne poate scăpa din moarte. Ea e generală în neamul omenesc.

Toate articolele pe aceeași subiect

Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte astfel despre generalitatea legii morţii: „Cine este omul ca să trăiască şi să nu vadă moartea?” (Psalmul 88, 47). „Orânduit este oamenilor o dată să moară” (Evrei 9, 27). „În Adam toţi mor” (I Cor, 15, 22).

Care-i cauza că această stare e generală pentru toţi? După părerea păgânilor şi a unor contemporani necredincioşi, moartea e o lege a naturii însăşi şi deci e foarte naturală: „Noi murim, fiindcă aşa e natura omenească de la început şi totdeauna aşa are să fie. Din nimic ne-am făcut şi după aceasta vom fi ca şi cum n-am fi fost; că trupul cenuşă se va face, iar duhul se va revărsa ca aerul curgător, şi nu este întoarcere sfârşitului nostru.

Murind, noi dăm naturii neînlăturabila dare, deopotrivă cu toate animalele. După cum frunza îngălbenită cade toamna de pe copac, tot asemenea şi omul, străpuns în toamna vieţii de nemiloasa coasă a morţii, dispare, fară urmă şi fară a se mai întoarce”.

Nu tot astfel e învăţătura creştină despre şi generalitatea morţii. După mărturisirea creştină, moartea e un fenomen nenatural pentru fiinţa omului, căci viaţa e firea omului. Din Sfânta Scriptură i se vede că: „Dumnezeu moarte nu a făcut” (înţelepciunea 1, 13), ci: „a zidit pe om spre nestricăciune” (2, 23), şi că: „prin pizma diavolului a intrat moartea în lume” (2, 24).

Prin urmare, moartea nu e consecinţa sau produsul naturii, ci a păcatului (comparativ cu: „plata păcatului este moartea” Romani 6, 23); numai, eventual, s-a introdus ea în natura noastră nemuritoare, prin călcarea poruncii raiului de către protopărinţii noştri.

Cu toate că nu e naturală, pentru creştinul adevărat, moartea nu este un rău absolut; ea e privită ca atare numai de necreştini, sau cum îi numeşte Sfântul Apostol: „de păcătoşii necuraţi” (Iuda 15). Pentru creştini, moartea este sfârşitul călătoriei lor şi trecerea în adevărata patrie, în viaţa viitoare.

Moartea introduce pe fii lui Dumnezeu în casa Tatălui lor şi în linişte, îi duce acolo unde nu va mai fi nici plângere, nici strigare, nici durere, nici moarte (Apocalipsa 21, 4). Moartea, pentru dânşii, e a doua naştere, naşterea pentru viaţa adevărată, veşnică, pentru viaţa cu Domnul Iisus Hristos şi cu toţi sfinţii, pentru viaţa cea mai fericită.

Mare şi îngrozitoare taină e moartea! Însă în această taină, momentul cel mai tainic şi cel mai îngrozitor ca toate e momentul despărţirii sufletului de trup; ceea ce se săvârşeşte înlăuntrul omului muribund, sau, trecerea omului din viaţa trupească în viaţa curat spirituală; din viaţa vremelnică, în viaţa veşnică.

Moartea dreptului se deosebeşte de cea a păcătosului. După mărturia Sfintei Scripturi, dreptul, în ziua sfârşitului său va afla har (Sirah 1, 12) şi moartea lui e paşnică şi uşoară (Psalmul 32, 22; 120, 6).

Deoarece în lumea aceasta el a dus o viaţă sfântă, de aceea şi Sfinţii Părinţi găsesc de cuviinţă înfăţişarea îngerilor la patul drepţilor care mor.

Preacuviosul Macarie se explică astfel: „Oamenii care slujesc lui Dumnezeu printr-o viaţă sfântă sunt însoţiţi de îngeri şi pe pământ. Iar când dânşii vor părăsi trupul, atunci cetele îngerilor vor lua sufletele în stăpânirea lor… şi le vor conduce la Dumnezeu. Fericitul Augustin zice: „îngerul păzitor trebuie să depună sufletul dreptului înaintea lui Dumnezeu.

Tainele vieţii viitoare / S.A. Arhanghelov; pref., ed. îngrij. ieromonah Porfirie Bercea; trad.: Climent I. Bontea(1899) – Bacău: Bunavestire, 2007