Tainele sunt forma vizibilă prin care Biserica împarte harul nevăzut

0
241
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

taineleÎn ceea ce priveşte tainele, nu putem să luăm ca punct de reper decât experienţa, bază de cunoaştere, pentru că tainele sunt de fapt forma vizibilă prin care Biserica împarte harul nevăzut. Este de la sine înţeles că harul lui Dumnezeu nu depinde de mijloacele materiale. Dumnezeu nu are nevoie nici de slujbe, nici de rugăciuni, nici de taine. ,,Înainte de a vă ruga Lui” trimite El harul peste toate cele. Dar noi, simţurile noastre, au nevoie de o întărire, o dovadă, o demonstraţie, şi aşa cum Hristos S-a folosit de mijloace senzoriale: punerea mâinilor, cuvânt, salivă, tină – în acelaşi mod poate şi Biserica Sa să utilizeze expresia exterioară.

Se consideră de obicei a fi şapte taine.

Numărul lor nu este stabilit dogmatic. Nu s-a stabilit nici ,,ştiinţa tainelor”, fiindcă tainele rămân taine şi se întemeiază pe credinţa Bisericii, de netăgăduit, exprimată în cult. Le cunoaştem pentru că participăm la ele, nu altfel. Tainele sunt cu siguranţă cea mai importantă parte a cultului, ,,pulsul” acestuia. Forma rituală actuală a acestora este de neschimbat, conform aceloraşi principii ca şi ale slujbelor religioase: ,,Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (1 Corinteni XIV, 40), care pun graniţa de netrecut pe care se sprijină rânduiala şi unitatea Bisericii.

În taine se dezvăluie cel mai mult Duhul lui Dumnezeu, care pătrunde, sfinţeşte şi împlineşte făptura cu puterea Sa.

Dar, asupra omului, puterea săvârşitoare a Duhului este dependentă de voia celui ce o primeşte. Harul nu sileşte libertatea şi nu se opune primirii conştiente. De aceea, lucrarea tainei depinde în cea mai mare măsură de persoana respectivă. Pentru cel indiferent sau îndărătnic poate fi spre păcat şi osândă, spre distrugere; pentru cel credincios fiind însă totdeauna spre sfinţenie şi spre zidire. Şi la fiecare fapt de taină, trebuie spus că nu Cel neschimbat Se schimbă sub acţiunea harului, ci omul. Si anume în măsura în care acesta se pregăteşte pentru efectul tainei. În toate tainele se foloseşte semnul crucii ca mijloc, iar preotul ca mijlocitor – cu excepţia botezului de necesitate, care poate fi săvârşit de un laic, şi la hirotonirea preotului, la care mijlocitorul este episcop.

Dar lucrarea este de a întregi Biserici, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh. De aceea preotul nu spune eu botez, eu vă căsătoresc, ci ,,Se botează robul lui Dumnezeu (N), se cunună ş.a.m.d. în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”. Doar Dumnezeu Însuşi posedă darurile, nu slujitorul nevrednic, preotul. Acesta nu este decât unealta mijlocitoare şi ,,ultimul dintre păcătoşi”.

Botezul este taina cea mai importanta deoarece, prin el, se deschid toate tainele.

Aceasta este cauza pentru care rugăciunile prevăzute nu sunt privite personal. Intreaga Biserică le spune, prin gura preotului, şi nu preotul ca individ. Omul este sub vremi. Glasul lui depinde de dispoziţii provizorii: este un păcătos şi de aceea tonul nu e niciodată deplin curat. Dar Biserica, inclusiv cea cerească, este dezlegată de tot ceea ce este prins în timp ori spaţiu, de limitarea ,,privată”: este deasupra tuturor (supraindividuală). De aceea şi cititul în Biserică se supune legilor slujbei religioase: individul se subsumează întregului, trăirea individuală se pleacă în faţa adunării.

Se citeşte ,,impersonal”, recitativ. Botezul este taina care deschide poarta tuturor celorlalte taine. Conform obiceiului iniţial creştin, acesta are loc prin cufundare; spală trupul şi sufletul de păcat; cerurile se deschid ca şi la botezul Domnului în Iordan; omul se naşte din nou; balanţa se apleacă în favoarea sufletului. Fără să repună omul în mod mecanic în starea de dinainte de căderea în păcat, botezul oferă posibilitatea ca omul, după lucrarea şi propria sa voie, dezlegată de păcat, să se dezvolte duhovniceşte într-un sens nou. Cel nou botezat a încheiat un legământ cu Dumnezeu. El a făgăduit intrarea într-o nouă viaţă de curăţire şi sfinţenie: a primit darul milei Domnului, şi ,,în Hristos s-a îmbrăcat”.

Dar după botez suntem aruncaţi în pustia ispitelor.

Pentru a putea face faţă la făgăduinţa dată este nevoie de anume daruri. Acestea se acordă imediat după botez, prin acelaşi preot, prin taina mirungerii, care corespunde confirmării din Biserica romano-catolică, şi care provine direct din ,,punerea mâinilor” prin care apostolii au împărţit Duh Sfânt peste cei ,,erau numai botezaţi”. (Fapte VIII, 15-17 şi XIX, 1-6). Atunci când cel miruns se bucură de pecetea darurilor Sfântului Duh. El devine membru deplin al Bisericii apostolice şi al împărăţiei lui Hristos.

În botez devenim creştini; în mirungere membri ai Bisericii. Din botez ieşim fără de păcat, din mirungere primim puterea să ne opunem păcatului.

Dar înclinaţia spre păcat este aşa de mare, că oricum ne lăsăm imediat biruiţi de el. De aceea, am mai primit un remediu şi un sprijin în lupta cu cele rele din noi: taina spovedaniei. O singură lacrimă, un singur suspin sau părere de rău în faţa lui Dumnezeu este de ajuns pentru a primi iertare deplină pentru orice păcat imaginabil.

Dar pe deasupra trebuie ca noi înşine să fim conştienţi de păcat şi să-l destăinuim înaintea Domnului iertător. Aici ne ajută mărturisirea. Ne obligăm la cercetarea sinelui, la găsirea cuvintelor cu care să ne destăinuim cele mai ascunse focare de infecţie şi fără grijă să ne dezvăluim răutatea. Recunoaşterea păcatelor se face în faţa lui Hristos însuşi cu întreaga Biserică drept martor, sprijin şi ajutor, în persoana preotului. De aceea nu se intră în amănunte: nu este importantă descrierea faptelor, ci izvorul răului din interior.

Credința și trăirea Ortodoxiei, Fritjof Tito Colliander

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here