Taina propriei naşteri

0
193
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Taina propriei naşteriTaina propriei naşteri este un lucru care ar trebui să-l preocupe pe om toată viaţa sau, cel puţin, până când află sensul vieţii sale. Apoi, să nu înceteze să se minuneze de taina si adâncimea propriei persoane şi de nemărginită putere a iubirii spre care tinde.

Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!

Cine sunt eu cu adevărat? Sunt doar trup sau am şi suflet?

Dacă trupul mi l-au dat părinţii, din trupul lor, sufletul meu cine mi l-a dat?

Cine m-a adus în această lume, fără voia mea?

Care este scopul vieţii mele celei atât de scurte, mult prea scurte?

Şi, mai ales, ce se va întâmpla cu mine în clipa morţii?

Sufletul meu va rămâne viu şi simţitor?

În ce lume mă voi afla intrat?

Va fi o comuniune veşnică de iubire personală sau un infinit nimic?

Cine sunt eu cu adevărat?

Eu sunt o persoană unică. Nu am întâlnit un altul ca mine, nici cu trupul, nici cu defectele sau darurile mele. Oricât ne-am asemăna între noi, vom rămâne mereu atât de diferiţi. Ce mare taina ascundem noi, oamenii. Nenumăraţi, dar, totuşi, unici şi irepetabili. Cred că în nici o altă făptură creată nu există atâta unicitate că în persoana umană. Apoi, ce rost are să fiu unic? Cine să-mi fi acordat o atenţie atât de mare? Şi, mai ales, de ce?

Sunt doar trup sau am şi suflet?

Oare ar putea trupul meu să iubească sau să se întristeze prin sine însuşi? Sau să simtă milă faţă de durerea altuia? Sau să se ruşineze de propria goliciune? Oare ochiul este cel care se bucura, văzând, şi urechea este cea care tresalta, auzind? Cum ar putea carnea şi oasele mele să plângă sau să iubească necondiţionat, trecând peste orice durere?

Mă simt mai mult suflet, decât trup.

Apoi, dacă trupul mi l-au dat părinţii, din trupul lor, din dragostea lor, sufletul meu cine mi l-a dat? Cu siguranţă, nu tot ei, care nici trupul nu au ştiut să mi-l zidească, ci fără ştirea lor a luat forma şi a crescut, precum se vede. Sufletul, deci, vine din altă parte. Şi cred cu toată puterea ca numai Dumnezeu putea crea ceva atât de minunat şi atât de adânc. Sufletul este, deci, opera cea mai desăvârşită a lui Dumnezeu, iar unirea lui cu trupul face parte din taina naşterii şi a vieţii mele.

Cine m-a adus în această lume, fără voia mea?

Nu am fost întrebat dacă vreau să mă nasc. Nici dacă vreau să fiu bărbat sau femeie. Nici despre înălţime, aspect sau minte nu am fost întrebat. Ba, mai mult, nici părinţii mei nu au fost întrebaţi, ci au aşteptat cu mari emoţii clipa întâlnirii mele.

Cumva, ar trebui să mă simt nedreptăţit ca un asemenea lucru s-a petrecut fără voia mea. Şi, totuşi, nu am cuvinte de mulţumire pentru această trezire la viaţă. Deci, cui să închin mulţumirea mea? Părinţilor, cred, pe care îi văd. Dar pentru sufletul meu, pe care nu-l văd, cui să-i mulţumesc? Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu, care, pe lângă trup, mi-a dăruit şi acest suflet acoperit cu taina.

Care este scopul vieţii mele?

Care este scopul vieţii mele celei atât de scurte, mult prea scurte? Pentru ce trăiesc? Mănânc, dorm, îmi satisfac nevoi dintre cele mai diverse, apoi, când o iau de la capăt, simt că ceva se rupe. Parcă nu este firească limitarea la acest ciclu trupesc lipsit de nobleţe. Ceva lipseşte.

Binele mă odihneşte şi mă împlineşte, iar răul mă epuizează. De ce se întâmplă astfel? Înţeleg de aici ca binele tine de firea mea, căci în bine mă simt acasă. Atunci, ce este răul şi al cui este? Al meu nu este sigur, căci fug de el. Al meu vreau să fie tot binele.

Avem în noi atâta putere şi, totuşi, suntem atât de slabi. Putem schimba faţa lumii şi a pământului, dar nu putem birui un gând străin, care se dovedeşte mai puternic decât noi. Cine îmi trimite acele gânduri străine, pe care nu le recunosc a fi ale mele, şi care au atâta putere asupra sufletului meu? Înţelegem de aici că nu avem suficientă putere asupra noastră. De ce nu sunt liber, precum aş vrea? Cine – în mod tainic – mă împiedică să fac acele fapte bune care mă odihnesc?

Ce se va întâmpla cu mine în clipa morţii?

Zecile de ani trec precum zilele. Oricât aş trăi, viaţa mea este mult prea scurtă. Sunt nemulţumit că am fost adus la viaţă şi trebuie deja să renunţ la el. Ce mă face să simt o nelinişte privind sfârşitul vieţii mele? Oare simţurile trupului sunt cele care mă tulbura, că nu vor mai putea fi satisfăcute? Deşi, privind spre cei bătrâni, văd că nu se mai bucura de nici un fel de cele ale trupului. Atunci, de ce nu pot vedea moartea ca pe un capăt de drum odihnitor, ba chiar mult aşteptat.

Toată fiinţa mea percepe moartea ca fiind nefirească, anormală, greşită. Şi aşa este, căci sunt convins că nu am fost adus la viaţa doar pentru a mă bucura vremelnic de frumuseţea şi bunătatea ei. Trebuie să fie veşnică. Nu are cum să nu fie veşnică. Nu am cum să dispar şi să nu mai simt, să nu mai exist. Este absurd.

Sufletul meu va rămâne viu şi simţitor?

Nu pot dispărea, de asta sunt sigur. Nu pot dispărea toţi cei pe care îi iubesc şi pe care îi privesc acum în ochi. Ei au viaţă, iar viaţa nu moare. Eu nu le iubesc atât trupul, cât sufletul, care este ascuns în trup. Trupul ştiu că se aşează în pământ, precum seminţele, şi putrezeşte. Dar forţa din el, adică sufletul, cu toată simţirea lui personală unică, unde se duce? Adică, unde mă duc eu după ce trupul meu se va stinge? Trebuie să fiu veşnic, asta o ştiu şi o simt cu toată fiinţa mea. Apoi, că aceasta veşnicie să aibă rost, eu trebuie să fiu conştient, adică unic, liber şi viu.

Va fi o comuniune veşnică de iubire personală, căci tot omul tinde spre iubire. Este în noi ceva mai puternic decât noi înşine. Este o scânteie care arde tot restul, care căuta parcă să cuprindă tot şi să nu lase nimic în afară. Aceasta este iubirea, care nu se poate opri din a iubi tot mai deplin. Iubirea este sensul vieţii mele, rostul meu şi veşnicia.

Dumnezeul meu !

Dumnezeul meu este Treime de Persoane. Este un Tată iubitor, un Fiu iubit şi un Duh Sfânt împlinitor. O unică fiinţă dumnezeiască, dar trei Persoane unite într-o iubire fără sfârşit. La vreme, din iubire, El a creat lumea pe măsură bunătăţii Sale. O lume nevăzută şi o lume văzută. Apoi, făpturii sale preferate – omului – i-a dăruit cele mai mari daruri ale Sale. Libertatea, însă, omul a folosit-o spre paguba sa, ca şi o parte din făpturile lumii nevăzute, care s-au mândrit împotriva Creatorului lor. Trupul omului a fost supus stricăciunii, iar sufletul său a ajuns rob duhurilor căzute şi simţurilor trupeşti.

Au trecut mii de ani şi, cu mici excepţii, lumea a uitat de Dumnezeu şi de lumea nevăzută. Toate popoarele, în schimb, au păstrat amintirea despre începutul lumii şi căderea omului în robie, într-o formă deformată, dar asemănătoare.

Iisus Hristos s-a născut în urmă cu două mii de ani. El a arătat oamenilor că este Fiul lui Dumnezeu şi a amintit lumii care este rostul acestei vieţi. El ne-a ridicat din întuneric şi ne-a adus lumina cunoştinţei celei adevărate. El a înviat din morţi şi s-a înălţat la cer. Scopul acestei vieţi este pregătirea pentru viaţa cea veşnică. Evanghelia propovăduită de Biserica Ortodoxă ne arată Calea, Adevărul şi Viaţa.

Taina naşterii şi a vieţii noastre sta ascunsă în persoana lui Iisus Hristos.

Sfânta Scriptură este istoria vieţii noastre.

Nu ne putem cunoaşte fără a-L cunoaşte tainic mai întâi pe Dumnezeu.

Sursa: Manastirea Prislop

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here