Dacă sufletul este lucrul cel mai de preţ al fiinţei noastre, cea dintâi şi cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija fată de suflet şi fată de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor şi străduinţelor noastre. Bine şi firesc este să ne îngrijim şi de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost şi de celelalte.
Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să ne ocupăm de suflet, de hrană şi de mântuirea lui: ”Au nu este sufletul mai mult decât hrană şi trupul decât îmbrăcămintea? (…)
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”, ne învaţă Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pentru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu satură întreaga fiinţă a omului. Căci omul are şi un suflet, iar sufletul acesta are şi el nevoie de hrană şi de băutura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjeşte şi slăbeşte, ca şi trupul lipsit de pâine şi apă.
Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericeşte pe ”cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate”; deci există şi o altă foame decât cea de după pâine şi o altă sete decât cea după apă. Sufletul flămânzeşte şi însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine şi frumos, că planta după lumina şi căldura soarelui. El nu poate creşte şi nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii şi ale bunei înţelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apă limpede a lacrimilor pocăinţei şi rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune şi al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.
Pentru curăţirea lui sufletul are apa Botezului şi a pocăinţei; pentru hrană şi întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăşanii; pentru sfinţire şi desăvârşire are în această viaţă Biserica şi pe slujitorii ei sfinţiţi, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.
Dar, fraţi creştini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?
Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a aşezat Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor şi a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenţi cu adevărat la întrebările, la neliniştile, la nevoile şi la dorurile lui către lumină, către curăţie, către frumuseţe şi adevăr?
Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care – să ştie bine! – va da seamă înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredinţat! De obicei nu ne oboseşte niciodată necontenita trudă şi alergare după cele de trebuinţă pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupări găsim şi timp, şi bani, şi energie, şi bună dispoziţie.
Când însă este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică şi nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru şi nu avem nici energie, nici vointă pentru a ne împotrivi ispitelor şi patimilor care ne asaltează.
Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului şi alergăm îndată după doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul şi la suferinţă sufletului slăbănogit de nehrană şi lăsat în paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutăţii şi al desfrânării, al beţiei şi al celorlalte patimi.
Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispreţui mai tare sufletul şi nevoile lui, cu atât viaţa noastră va fi mai zbuciumată şi mai nefericită.
Ca să nu ajungem aşa, să ne rezervăm măcar o parte din energia şi puterea de muncă, din agonisita şi din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă şi apăsătoare a trupului, a grijilor pătimaşe. Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci şi centru al fiinţei, al vieţii şi al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi.
Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim e ca şi când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu. Să-l curăţim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăinţei şi ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cunoştinţelor folositoare, cu simţămintele curate de milă, de dreptate şi iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu voinţă dârză de a face numai binele, care oţeleşte caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtăşanii, ce ne uneşte pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.
Nu există pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacă am pune într-o balanță, de o parte, lumea întreagă cu toate bogățiile, frumusețile și plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanța va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însuși ne spune foarte clar: ”Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”
Să ne apropiem, aşadar, cât mai mult de noi înşine, de sufletul nostru şi să-l îndemnăm la trezvie şi la săvârşirea tuturor faptelor bune, şoptindu-i în taină aceste cuvinte de sfântă îmbărbătare:
”Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi te vei tulbura, ci te deşteaptă, ca să se milostivească spre ţine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este şi toate le plineste”. Amin.
”Smerenia și dragostea, însușirile trăirii orodoxe”, Sofian Boghiu
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
