Sugestii pentru o terapie a destinului

0
89

Partea întâi -Inițiatice – Sugestii pentru o terapie a destinului.
Omul este curios de destin, pentru că el trăieşte marcat de perspectiva morţii, Binele şi răul resimţite ca destin se articulează în trăitul nostru din perspectiva morții de care suntem însemnaţi.
*

Întrebare de pornire: Putem oare interveni în destinul nostru individual?

Admitem că destinul este dat dinainte, este înscris în protogene, în memoria celulară, în astre, în textul lumii. În ce măsură atunci am putea interveni în mersul destinului?
*
Uitaţi tot ce ştiţi despre destin din mitologia greacă, romană, dacică. Daţi afară din minte conţinuturi legate de Moira, Fatum şi Fortuna, zeiţa norocului cu ochii legaţi. Când mergeţi la Sarmizegetusa, veţi citi pe sanctuare laude aduse lui Nemesis, zeiţa norocului. Nemesis era foarte îndrăgită de dacii latinizaţi: veţi găsi multe altare dedicate acestei zeiţe, multe mărturii că strămoşii noştri implorau soarta bună. Uitaţi-o şi pe Nemesis!
Scoateţi din minte şi Ursitoarele: zeiţe ale sorţii din folclorul românesc. Surâdeţi când veţi afla că ele sunt 3 la număr, sau sunt 7, sau sunt 9: şi toate fecioare, şi toate bătrâne… Una din ele urseşte lăsând alternative, liberul arbitru: „dacă nu aşa, atunci aşa”! Bucuraţi-vă aflând şi aruncaţi-le din minte.

*
Pătrunderi în castrul roman de la Drobeta Turnu Severin.

Observaţi că acel castru are 4 porţi simetrice. La una din cele 4 porţi ale castrului, la poarta decumană, erau aşteptate veştile norocoase. Petreceți o noapte lângă poarta decumană şi spuneţi-mi ce veste aţi primit, ce vis a mijit. Decuma era zeiţa care păstrează viaţa. Intuiţia romanilor: cel dintâi noroc este viaţa, nu strălucirea.
Ieşiţi din castru fermi ca şi cum aţi fi ieşit din Antichitate. Ieşiţi surâzând. (Surâsul, semn metafizic, conţine şi umbra comicului, şi a tragicului).
*
Aţi intrat în secolul 21. Observaţi că târâţi după voi, cu voi, toate secolele trecute. Aflaţi că o moaşă din Bucovina de azi, la naşterea copilului, se roagă de ursitoare astfel:
„Sfintelor, Bunelor;
Să vă aducă Dumnezeu curate,
Luminate,
Bune ca pâinea.
Dulci ca mierea,
Line ca apa lină.”
Moaşa plânge şi râde când recită asta. Stă în genunchi, hohoteşte de râs sau se cutremură de plâns. Trebuie, într-o zi, să filmaţi aceasta, ca să rămână pentru viitorime. După ce aţi filmat, număraţi cuvintele „pozitive” din implorarea de mai sus, şi veţi vedea că sunt 12. Este o programare pozitivă cu 12 atribute morale esenţiale. Vă asigur că moaşa din Bucovina nu ştie sofrologie şi n-a aflat că noua ştiinţă se ocupă de programarea subconştientului prin comenzi rostite de 6 ori. Moaşa din Bucovina a primit intuitiv acest program „sofronic” avant la lettre.
Apoi sosesc ursitoarele. Ele prescriu, sau enunţă, un text preexistent. Numai moaşa le aude. Nu trageţi cu urechea când vin ursitoarele: enigma păstrată vă va lungi viaţa.
Învăţaţi programul pozitiv străvechi. Rostiţi-l la naşterea copilului vostru. Rostiţi-l şi la re-naşterea voastră. Este o ştiinţă păgână şi creştină totodată. Păstraţi doar modelul sofronic, mai bine zis universal. Apoi surâdeţi şi aruncaţi totul din minte.

*
Opriţi-vă să reflectaţi la karma.

Traduceţi acest termen în 6 feluri şi veţi ajunge să-l traduceţi prin destin. Karma este acţiune fizică, a stomacului, a coardelor vocale, a ego-ului, a dorinţelor. Observaţi-vă mâinile, hrana, vorbele, furiile şi veţi fi în legătură directă cu destinul.
Karma este consecinţa actelor fizice şi psihice. Karma este bilanţul tuturor actelor. Este lanţul cauzalităţii. Forţa care leagă sufletul de şirul sufletelor. Dar, mai ales, karma este sămânţa altei karme, după cum omul este sămânţa aceluiaşi om.
Unele din asemenea definiţii le găsiţi în dicţionar. Altele sunt reformulate de noi. Conceptul karmei ne apropie de o viziune modernă a destinului, ne apropie de biblioteca genetică în care stă scrisă jumătate din soarta noastră.
O terapie începe printr-o analiză. Analiza destinului este chiar prima etapă a terapiei acestuia. Termenul „analiza destinului” l-am întâlnit la Leopold Szondi, interpretul pulsiunilor şi autorul unui însemnat test proiectiv. Acest termen mi-a ordonat căutările câţiva ani. În cartea Viaţă şi semn (1989, 1993, 2005) foloseam noţiuni precum: „cumul de soartă bună” şi „optimizare umană”. Adun şi ordonez sugestii pentru o practică a bunei sorţi. O disciplină a optimizării umane. Cartea Viaţă şi semn se intitula, la început, Cumul de soartă bună. Cenzura anilor ’80 nu m-a lăsat să o intitulez astfel. Cenzorul a obiectat că un titlu precum „Cumul de soartă bună” ascunde un proiect metafizic şi instigator. Fireşte, orice căutare de soartă bună instigă la autonomie și eliberare.

2.
Definiţii la destin.

O primă definiţie a destinului s-a conturat mai sus: Destinul este acţiune. Sunt două feluri de acţiuni: una pe care o faci cu ştirea ta, alta pe care o faci fără ştirea ta.
Observă-ţi acţiunea şi vei avea o primă imagine a destinului tău.
*
Acţiunea conştientă evoluează spre slujirea semenului şi spre detaşarea de fructul lucrului tău. Maximumul de conştienţă este „slujirea”.
Acţiunea inconştientă se cheamă siluire, poftă bolnăvicioasă, smulgerea şi înhăţarea lacomă, asuprirea şi suprimarea semenului pentru beneficii materiale, egotice, nevrotice. Maximumul de inconştienţă este siluirea atroce sau rafinată a semenului.
Drama umană se joacă între siluire şi slujire. Siluitorii împart bogăţia pământului şi produc cumplite frustrări. Slujitorii sunt puţini, dar aproape destui ca să se evite asfixia noetică, şi aproape destui ca să menţină speranţa în salvarea omului.

*
Prima acţiune, cea conştientă aşadar, se va numi „alegere proprie”.

A doua se va numi „înrobire”, căci inconştienţa este o damnare şi o lăsare în voia unor legări care vin dinspre ereditate şi din căderile actuale.
Ajungem la definiţia lui Szondi: „Destinul este totalitatea posibilităţilor existenţiale, moştenite, şi care pot fi liber alese”. Există, spune el, o determinare prin: factori de constrângere în soartă, şi factori de alegere în soartă. Alegerea ar fi posibilă în măsura în care iei cunoştinţă cu tabloul constrângerilor, predestinat. Factorii de constrângere, spune Szondi, simt reperabili în pulsiuni (porunci ancestrale care ordonă fie reuşita individului, fie eşuarea lui). Alegerea s-ar baza pe cunoaşterea tabloului pulsiunilor personale (opt la număr), ca să foloseşti pe cele bune şi să te fereşti de cele rele, sau să le orientezi spre bine.
Dar acest aspect (mânuirea tabloului pulsiunilor, cunoaşterea alegerilor tale libido-tropice, morbo-tropice, tanato-tropice etc., socializarea energiei criminogene) are oare o aplicaţie largă? Sau este totuşi o cale în studiu, în experiment?

Cei care au schimbat cu adevărat ceva în soarta lor au facut-o fie dintr-o vocaţie excepţională (categorie rară), fie pe buza prăpastiei, obligaţi de o situaţie limită să aleagă între neant şi supraregenerare (categorie aleatorie, a aşa-ziselor iniţieri spontane).

Putem cunoaşte sursele unor factori de constrângere care ne împing spre un anumit tip de destin:
Sursele acestea ţin de: 1) Inconştientul personal, de care vorbeşte Freud. Aici sunt incluse elanurile pulsionale. Pentru Freud, pulsiunea este „tendinţa (genică) vizând restabilirea unei stări anterioare”. 2) Se ia în discuţie, la analiză, inconştientul colectiv, studiat de Jung prin arhetipuri. 3) Un al treilea factor, inconştientulfamilial.
Am putea propune, prin extrapolare, un al patrulea nivel: Inconştientul adamic sau mionic, înţelegând prin aceasta „mentalul cosmic” şi rezumatul universului care era gravat, stocat, în om.

Omul pradă complexelor.

„Destinuleste proiecţia tardivă a tatălui”, spunea Freud. De aici se deschide perspectiva psihanalitică asupra destinului. Complexele, nevrozele intră în ecuaţia sorţii. Vor trebui reperate, deci conflicte psihice. Un aspect al destinului este citibil în casa părintească: Copilul are destinul părinţilor săi.
Armoniile sau dizarmoniile casei îl afectează pe copil încă din viaţa embrionară, şi continuă după naştere, în prima copilărie. Proiecţia tatălui? Asta nu înseamnă că destinul este atât de uşor databil şi că el începe doar de la părinţi. Tatăl însuşi este proiecţia tardivă a unor şiruri de părinţi. Tatăl este cel care transportă semne de destin, dinspre departe, el fiind conducătorul de hazard, conductă subtilă şi oglindă fidelă sau anamorfotică.
Însăşi alegerea în destin este, deci, influenţată de vectori ancestrali şi de engrame (urme sau înscrisuri) cu acţiune necontrolabilă.
Numai decondiţionarea minţii, purificarea minţii, restituirea condiţiei naturale a minţii (printr-o lucrare anume) permite ştergerea deviaţiilor din soartă. Vom zice: dizolvarea sau arderea negativităţii.

Terapie? Va trebui să punem mai întâi diagnosticul.

Care este răul principal de care „suferă” destinul omului? Ce avem de vindecat în destinul personal şi al speţei?
Răul sorţii este akedia. Omenirea toată are, la rădăcină, acest morb, akedia. Cuvântul grecesc akedia înseamnă „tânjire”. Sau: oboseală, tendinţă de a renunţa. „Sete de repaos”, zice poetul.
Akedia este un aspect al pulsiunii morţii. Ar putea fi raportată şi la amprenta psihică a „păcatului originar”. Este vorba de nostalgia profundă, inconştientă, după un paradis nu pierdut, ci imposibil.
Buddha numeşte maladia speţei umane dukkha. Asta înseamnă „durere, apăsare”. Este acelaşi lucru ca şi akedia, doar că spus în sanskrită şi în pali. Este vorba de o suferinţă inconştientă, care se manifestă ca o incapacitate de a te bucura că trăieşti: este altceva decât o depresie psihică: este o teamă ontică. Noi am propus în româneşte termenul: insatisfacţia de a trăi. Acesta e răul necunoscut nouă, dar activ lăuntric, de la el provin erorile şi eşecul fiinţei. Iar contracararea si vindecarea lui aduc soartă bună.

*
Învăţăturile iniţiatice promit: Poţi vindeca răul ontic prin întreruperea acţiunii.

Precizăm două lucruri. 1) Este vorba de controlul triplei acţiuni: gând, cuvânt, faptă. 2) Ceea ce întrerupem este acţiunea inconştientă. Şi practicăm acţiunea alegerii, adică slujirea semenului, non-ataşarea de fructul lucrului.
Orientalii zic: întreruperea karmei, sau tăierea karmei.
Isihasmul practică soluţii similare: tăierea voii, curmarea dorinţelor şi a gândului căzător.
Ca mintea să se elibereze de impurităţi şi să dobândească atributul clarităţii şi darul slujirii este un drum lung, drumul de la agitaţie la linişte. Tăierea acţiunii haotice este imobilitatea.
Aceasta-i prima terapie (integrală, pe care o numim şi mede or). Într-o zi hotărăşti să te smulgi din mecanica existenţei, din rostogolirea voii. Şi te opreşti. Este un mod de a interveni în soartă, întrerupând acţiunea fizică şi psihică, înţelegând că prin aceasta întrerupi zumzetul impurităţilor. Experimentezi oprirea. Faci experienţa stabilităţii. în loc de voia personală, facă-se voia Lui. Şi atunci, e ca şi cum l-ai vindeca pe omul care ai fost tu, renăscând.

Cum se începe? Iată cele trei reguli. Observă stabilitatea trupului şi va urma stabilitatea minţii. Prelungeşte stabilitatea minţii şi va urma claritatea deplină. Repetă ritmic claritatea deplină pentru ca înnoirea să se fixeze. „Şi toate ţi se vor adăuga ţie!”

Stabilitatea este prima iluminare.
Poţi interveni în soartă făcând o intervenţie în ritm. Schimbă într-o dimineaţă ritmul existenţei. Cum să faci? Iată o pildă. Ritmul existenţei este dat de un cadru social, profesional, casnic, în care ne hrănim, ne strângem în braţe, ne împreunăm, facem copii, ne răzvrătim, plătim, câştigăm, ne înfruntăm, ne sfâşiem. Cadrul are atributele actelor noastre: diurn, terestru. Ritmul cotidian este dat de cadrul cotidian.
Schimbă cadrul, pentru jumătate de oră. Intră într-un loc consacrat, adică sfinţit. Ia-ţi inima în dinţi şi păşeşte în locul consacrat, azi. Hotărăşte-te să te smulgi din vălmăşagul de treburi „importante”. Pătrunde.

Orice spaţiu consacrat este o staţie a schimbării de ritm. O staţie de purificare. Cum se consacră un spaţiu?

Prin alegere. Şi reculegere. Prin actul de a te reculege acolo. Singur sau mai ales cu alţii. Cum-sacrare înseamnă sfinţire împreună. Un loc în care meditează de trei ori un grup de oameni este un loc consacrat.
Locul în care practici. Conectarea divinului (din tine, din afara ta) prin oratioy prin reculegere. Chemi duhul. In spaţiul consacrat, vei avea reflexul stării de reculegere, şi astfel vei intra foarte repede în starea aparte. Şi nu-i vorba doar de reflexul tău: ci locul se impregnează cu vibraţia bună a rugăciunii. In propria ta casă, consacră-ţi un ungher. Calităţile acelui loc vor spori prin consacrare.

Simpla intrare în spațiul consacrat înseamnă schimbare de ritm, act de alegere. Să simți asta: de îndată ce ai pătruns acolo, ai operat o întrerupere a rostogolirii pe vectorul de înaintare a destinului.

Dacă nu te decizi să afli prima iluminare (stabilitatea minţii, oprirea acţiunii), atunci apelează la alte moduri de terapie a sorţii. Dacă nu poţi beneficia de metoda totală, recurgi la metodele parţiale.
Aşadar, există o metodă completă (Calea) şi 64 de moduri parţiale. Diversitatea individuală, diversitatea de mobilitate a structurii interne au făcut să apară diversitate în terapie. Astfel, din dificultatea de a apela la terapia unică şi de aur (medeor), omul apelează la zeci de tehnici şi terapii derivate, îndulcite, urgente.
În afară de Calea supremă, există căile ajutătoare. Salvarea pentru totdeauna pare grea şi atunci mulţi spun: „Salvează-mă de la o zi la alta!”
Şi atunci pe lângă maeştrii salvării, apar terapeuţii urgenţei, care te salvează de la o zi la alta. Ei sunt folositori şi adesea ei pun începutul bun.
Fiecăruia după puterea şi alcătuirea sa.

Despre unele dintre cele 64 de moduri ajutătoare vom vorbi în alte capitole ale cărţii. Şi despre iluminarea, ca premisă mare. Acum zicem doar atât: iluminarea nu se învaţă. Cel mult poţi învăţa că ea este în tine şi fiecare clipă poate fi un prilej de transformare a iluziei în lumină.

4.
Tu spui: Nervii mei nu mă lasă. Vreau ceva simplu, concret, potrivit pentru nervii mei fragili.
Distanţa între analiza nevrozelor şi cea a sorţii este distanţa între Shakespeare şi Sofocle. Există tragedii din nevroze (Richard al III-lea) şi tragedii hotărâte de zei (Aias, Antigona). Ceva se decide pe pământ, în casă; ceva se decide în cer, în surse tainice. Aceasta împarte terapiile între medici şi maeştri, între medicină şi medeory între terapia urgentă şi cea a dăinuirii.
Dar punctul de inflexiune între aceste surse este imposibil de reperat. Cele scrise în nevăzut se reflectă în cele care le vedem. Nu greşeşte cel care tratează simptomele mărunte, dar va fi un terapeut perfect cel ce tratează simptomul bază, dukkha sau akedia.
Nu greşeşte cel ce se salvează de la o zi la alta, dar va dobândi totul cel ce caută salvarea în veşnicie.

Fă o fișă de lumini, despre tine astăzi. Observă-te singur, sau caută un specialist. Dacă ai impasuri grave, îl vei găsi.

Autocunoaşterea cere sondare fără ipocrizie şi fără gâdilare de sine. Aroganţa este o boală a celor născuţi din părinţi obosiţi, o boală yang.
Mikio Kushi distinge între boli yin şi boli yang, adică între schizofrenie şi egocentrism. În fişa ta de lumini notează spre ce înclină maladia sorţii tale. Bolnavii yin sunt dezlânaţi şi risipitori, şi au tendinţa de a minţi. Minciuna este o defensă, o risipă… Bolnavii yang sunt egoişti, zgârciţi, intelectualişti! Sinceritatea lor este o ofensivă, un atac.
Autocunoaşterea este trezia.
Suntem atât de departe de perfecţiune! zice înţeleptul.
Mai precis suntem departe de noi înşine, căci perfecţiunea ta eşti tu însuţi – tu cel ascuns şi cel distorsionat de agitaţie, de mânie, de spaime, de dorinţe.
Dar într-o zi vei spune socratic: tot ce posedaţi voi mă face fericit, pentru că îmi arată câte lucruri îmi sunt mie inutile în viaţă!

Soarta naţională

Întocmeşte o fişă de lumini despre aşezarea ta într-o etnie, într-o Românie. Există o karmă naţională? Există o soartă naţională care te constrânge într-un fel anume?
Moldoveanul, care moare alături de ucrainean pe frontul din Afganistan, este strivit de karma naţională rusă, în măsura în care se identifică şi face dependenţă de ea.
Non-ataşarea arde consecinţele karmice.
Dependenţa de grup se mai manifestă prin cizelarea unor trăsături de grup, prin decantarea unor comportamente rezultând dintr-o hipnoză spontană şi continuă de grup.
Aşadar, notează în fişa ta de lumini că trăieşti în Europa. Europa este o constrângere în destin. Eşti român şi, în parte, occidental; deci ai multe reacţii de primaritate: adică răspunzi pripit şi urgent la stimuli.

Pripeala e de la Lucifer, spontaneitatea este de la înger.

Până ce vei dobândi spontaneitate, exersează tăcerea. Mintea ta de pe urmă este bună de pus la lucru. Nu chiar ca şi chinezii, ci măcar pe trei sferturi. Amânarea reacţiei la stimul înseamnă îmbunătăţirea răspunsului.
Iertarea înseamnă strălucirea răspunsului.
Întâi iartă şi abia apoi judecă. Şi va fi o sentinţă dreaptă.
Tu fă-ţi lumină, nu-ţi face dreptate.
Iertarea „adversarului” este o terapie. Te vindeci pe tine, dizolvând toxina psihică a obidei. Îl vindeci pe „adversar” punându-l într-o relaţie scurtă şi vie cu Dumnezeu, prin tine.
Nu trece cu vederea că am spus „adversar” între ghilimele. Pentru că nu există adversari, ci numai nevroze.

Iertarea produce şi culpabilizarea agresorului. Serveşte-te şi azi de procedeul culpabilizării, dar numai în cazuri extreme.

A civiliza prin culpă este un abuz care ne aminteşte că toată istoria omenirii este abuzivă. Şi că noi suntem precum istoria.
Dar oricum, a civiliza prin culpabilizare (de genul întoarcerea celuilalt obraz) este mai omeneşte decât a civiliza prin mitralieră.
Presupun că aceste lucruri îţi sunt cunoscute. Dar tu uiţi de ele exact în momentul când trebuie să le aplici. Apoi, după ce trece momentul, iarăşi îţi aminteşti de ele.
Şi aminteşte-ţi premisa: să-ţi faci lumină, nu să-ţi faci dreptate.
Distinge dacă eşti intensiv sau extensiv, ca să nu te plângi de alţii şi alţii de tine.
Tipul intensiv face relaţii cu un singur om: iubeşte cu suferinţă, e fidel, dar bolnăvicios de fidel. Face dependenţă, confundă legarea de ţăruş cu statornicia.

Tipul extensiv se împlineşte prin mulţimi şi îşi nedreptăţeşte partenerul. Cum să realizezi un echilibru? Prin factorul de clădire numit euharistia.

Unul este intensiv când iubeşte, şi extensiv când îi trece. Destinul său este bolnav şi-l îmbolnăveşte şi pe partener. Terapia sa poate fi medeor.
Mai notează ce obstacol stă în calea liniştii tale: banul, sexul, puterea. Nu le învinge chiar pe toate, ci măcar un sfert din unul din aceste obstacole. O împlinire trage pe alta, sfertul trage întregul. Apoi surâzi că ai fost în stare.
*
Luarea de cunoştinţă. Să iei cunoştinţă de linia atomic de subţire care separă, sau uneşte, trupul tău şi aerul. Percepe volumul de aer dislocuit de trupul tău. Ia cunoştinţă de ordinea schemei corporale până la spargerea barierei corpului văzut. Ascultă înlăuntrul tău, liniştea. Afli multe, dar mai ales previi multe. Liniştea este un solvent al impurităţilor, al engramelor negative.
Trupul este cosmos organizat. Aşadar, când priveşti trupul, faci o acţiune însemnată. Priveşti un mod de organizare a lumii. Liniştea este locul de întâlnire între cosmos şi om.

5.
Astrele ne influenţează destinul? întrebi tu. Da, totul. Şi astrele, şi pâinea pe care o mănânci, şi apa pe care o bei (şi a cărei cristalizare rezonează cu cristalele de gheaţă din sângele tău).

Dar stabilitatea, sau tăierea voii, instaurează o nouă relaţie cu astrele tale. Se zice: „înţeleptul domneşte el peste astrele sale”. Astrul cuprinde cauza, dar individul dă intensitatea! spunea un astrolog al cărui nume îmi scapă. Controlează-ţi intensitatea afectelor şi astfel vei controla lumea.
Am un prieten doctor, care se ocupă cu astrologia, ştiinţific şi inspirat. Când are cazuri dificile, întocmeşte astrograma pacientului. Acest lucru îl ajută la diagnosticul de diferenţiere şi la tratament.
Într-o zi, el mi-a arătat astrograma unei paciente. O astrogramă catastrofală, din care reieşeau situaţii planetare teribile. Ascendentul era atacat mortal, la fel astrul vieţii. Câteva opoziţii şi careuri. Cifrele cu evoluţia polilor magnetici marcau epuizarea urgentă a sufletului.
Ce părere ai? m-a întrebat.

I-am răspuns că aşa arată astrograma unui om care nu mai este.

Exact! a spus el. Este astrograma unui om potenţial mort la trei zile după naştere. Vezi gradele de slăbire a axelor vitale. Persoana în cauză trebuia să fie moartă după trei zile de la naştere.
*
Persoana este în viaţă. Doctorul a stat de vorbă cu ea (are vreo 45 de ani) şi, surâzător, pacienta i-a mărturisit că ar fi trebuit să moară după trei zile. La maternitatea unde s-a născut a avut loc o epidemie necruţătoare, şi toţi copiii născuţi în aceeaşi zi cu ea au murit.
Adică destinul a fost prescris în cerul astral, sau nu prescris, ci determinat. Era o combinaţie astrală a morţii, şi au murit vreo zece copii. A scăpat doar unul din ei. Această excepţie ne spune că a mai existat un factor neştiut de noi, în afara influenţelor calculate. A fost poate o stea protectoare mai îndepărtată, neluată în calcule. Sau a fost o informaţie pozitivă specială, din memoria fiinţei: un înger protector.

Mai este necesară o relativizare. Omul de astăzi dobândeşte o relativă autonomie faţă de influenţele astrale. Omul din Antichitate era mai vulnerabil, neocortexul apărător era mai slab. Asupra lui influenţele fine – lumină, câmpuri magnetice, presiuni specifice – lucrau puternic, pentru că acel om era dependent de inconştient, la discreţia unor emoţii răscolitoare.

Inconştientul este locul aburos de sensibil unde cosmosul se vesteşte în om.

Creierul vechi, creierul olfactiv, mezocefalul erau foarte active la omul antic. Acolo se traduc în voia lor influenţele astrale. Civilizaţia, cunoaşterea anexează conţinuturi vechi la creierul nou, extind neocortexul, restrâng ravagiile creierului vechi. Neocortexul ne face mai nesimţiţi, dar ne protejează de stihii. Prin extinderea raţionalului, intuiţia se opacizează, ochiul pineal se opacizează. Percepţia pineală era privilegiul omului naturii, privilegiul comunicării prin empatie: dar ea putea cauza şi riscuri, ale exploziilor emoţionale, care apoi expuneau la influenţe negative.
Inconştientul, ziceam, este locul întâlnirii dintre cosmos şi om, este locul unde cosmosul devine om. Este şi locul unde ai putea descâlci firul destinului. Dar asta o vei reuşi, practic, căutând căile de acces la inconştient.

6.
Am vorbit la persoana a doua, de la om la om. Sunt in faţa unui public în majoritate tineri, la Casa de cultură a studenţilor din Bucureşti.

Când ascultaţi cu atenţie, păreţi un singur om. Şi chiar sunteţi un singur om. Suntem. Este 19 noiembrie 1990. Simt că voi toţi, cei de faţă, aţi reuşit sâ consacraţi acest spaţiu. Ne aflăm într-un spaţiu consacrat.
Cupola noetică e mai densă, e mai mult oxigen mental, într-un spaţiu consacrat forma gândului este îmbunătăţită. Modelele viitorului care se emit fără încetare, în chip inconştient, din mintea noastră, acum sunt îmbunătăţite.
Un mod de a „vindeca” soarta este modelarea viitorului. Terapia viitorului. Programarea succesului, a zilei de mâine, a ţintei îndepărtate. Prin imagini şi cuvinte. Autoprogramarea în starea alfa. Este un subiect pe care-l voi relua în alt capitol. Acum însă zic: Stabilitatea minţii este mai bună decât programarea ei.

Sunt, aşadar, două căi de acces la inconştient.

Una dinspre exterior, prin programare. Aceasta este calea terapeuţilor. Altă cale este a lăsa inconştientul să se rostească, din interior spre afară. Este calea maeştrilor. Este calea liniştii. Liniştea e păzitorul uşii ce duce la inconştient. Este calea restaurării firii.
Într-o zi descoperi: creierul este făcut după forma universului. Când creierul este calm, microcosmosul uman este oglinda perfectă a macrocosmosului (zicea Paul Chauchemar). Când se stabileşte continuitatea între creier şi univers, orice constrângere în soartă încetează. Atunci soarta este bună.

Când ajungi la acest prag, respiri lung.

Te ridici şi ieşi încet din spaţiul consacrat. În acest moment spaţiul consacrat s-a mutat înlăuntrul tău. Păstrează-l. Extinde-l. Lumea astfel străbătută este un spaţiu consacrat. Mergi, evită gesturile sacadate. Păstrează cât mai mult ce-ai câştigat prin stabilitate. Mergi pe stradă simplu, senin. Ca şi cum ai trăi ritmurile lor. Vei simţi, tot mai mult, că tu începi de la ei, din carnea lor, din pielea lor tânără sau tatuată de ani, din statura lor modestă sau splendidă, din umerii lor, din capul lor, începi tu. Din arbori, din pietre, începi tu. Sau invers, ei/ele încep din tine. Şi tot ce există te conţine, te doare, te bucură. Şi atunci trăieşti cu adevărat.

 

Vasile Andru – Terapia destinului

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here