Sufletul celui ce a murit nu doarme, ci priveghează

0
348
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
Patru din aceste zile am cheltuit cu voi, tălmăcindu-vă pe înţelesul vostru parabola lui Lazăr, scoţând din adânc comoara pe care am găsit-o în trupul acoperit de bube, comoară plină nu cu aur, cu argint şi pietre preţioase, ci cu înţelepciune, cu bărbăţie, cu răbdare şi cu multă statornicie a credinţei. După cum comorile acestea din lume sunt acoperite la suprafaţă cu spini, cu ciulini şi cu pământ tare, dar, dacă sapi adânc, dai de mare bogăţie, tot aşa este şi cu Lazăr.

Deasupra răni, iar dedesubt bogăţie nespusă; slăbănogit îi era trupul, dar viteaz şi treaz sufletul. Puteai vedea cu el împlinindu-se acel cuvânt apostolic ce zice: Chiar dacă omul nostru cel din afară se strică, cel dinlăuntru însă se înnoieşte. Aş fi putut şi în această zi să vă vorbesc de aceeaşi parabolă şi să lupt cu ereticii, care atacă Vechiul Testament, care învinuiesc pe patriarhi şi-şi ascut limba împotriva Creatorului, Dumnezeul a toate . Dar, ca să nu vă fie prea săţios cuvântul meu, amânând pe altă dată lupta aceasta, haide să-mi îndrept cuvântul spre alt subiect.

Fraţilor, despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde!

Mereu aceeaşi mâncare e săţioasă; dar dacă schimbi mâncărurile, deştepţi pofta. Aşadar, pentru că la fel se întâmplă şi cu predica, să ne întoarcem, după atâta vreme, la Pavel. Că la timp potrivit ni s-a citit astăzi pericopa apostolică; iar predica mea din această zi va merge pe aceeaşi cale ca cele de mai înainte. Aţi auzit, aşadar, astăzi pe Pavel strigând şi grăind: Fraţilor, despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde! Parabola lui Lazăr a fost cântecul evanghelic; glasul acesta, glas apostolic; dar cântarea este una.

Când am vorbit de parabola aceea, am cugetat multe despre înviere şi despre judecata de dincolo; iar acum cuvintele apostolului ne aduc la acelaşi subiect, încât, chiar dacă săpăm într-o ţarină apostolică, totuşi vom găsi şi aici aceeaşi comoară. Că şi atunci când am vorbit de Lazăr, tot cuvântul meu s-a străduit să înveţe pe cei ce-l ascultă să nu pună niciun preţ pe lucrurile strălucitoare din lumea aceasta, ci să-şi pună nădejdile mai sus, să se gândească în fiecare zi la sentinţa ce va fi dată acolo, la înfricoşătorul scaun de judecată şi la Judecătorul Care nu poate fi înşelat.

„Despre cei ce au murit”…

Acelaşi lucru ne sfătuieşte şi Pavel astăzi prin cele citite. Dar ascultaţi-le: Despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, fraţilor, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa şi Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l cercetăm este unul. Pentru ce Pavel, când vorbeşte despre Hristos, numeşte moartea Lui moarte. Atunci când vorbeşte de moartea noastră, o numeşte adormire, şi nu moarte. Că n-a spus: „Despre cei ce au murit”.

– Dar cum a spus?

– Despre cei ce au adormit. Şi iarăşi: Tot aşa şi Dumnezeu pe cei adormiri întru Iisus îi va aduce împreună cu El. Şi nici n-a spus: „Pe cei care au murit”. Şi iarăşi: Că noi, cei vii, care vom fi  rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi . Şi nici acum n-a spus: „celor care au murit”. S-a pomenit de cei morţi de trei ori, şi tot de trei ori a numit moartea lor „adormire”.

– Dar despre Hristos nu grăieşte aşa? Cum altfel?

– Pentru că de credem că Iisus a murit… N-a spus: „adormit”, ci a murit.

– Dar pentru ce a numit moartea lui Hristos moarte, iar pe a noastră, adormire?

– Nu s-a folosit de aceste cuvinte la întâmplare şi fără temei, ci ca să ne arate un gând înţelept şi mare. Moartea lui Hristos a numit-o moarte, ca să te încredinţezi de patimile Sale. Moartea noastră a numit-o adormire, ca să ne uşureze durerea. Acolo unde a avut loc învierea, moartea o numeşte curajos moarte; dar acolo unde învierea e în nădejde, o numeşte adormire, prin acest nume mângâindu-ne şi dându-ne bune nădejdi. Cel adormit va învia negreşit, iar moartea nu-i altceva decât un somn lung.

Sufletul celui ce a murit nu doarme.

Nu-mi spune mie că mortul nu aude, nu vede, nu vorbeşte, nu simte; acelaşi lucru îl spunem şi de cel ce adoarme. Dar dacă trebuie să spun ceva minunat, apoi află că sufletul celui ce doarme, doarme şi el oarecum, pe când sufletul celui ce a murit nu doarme, ci priveghează. Vrei să-mi spui că cel mort putrezeşte şi se strică, se face praf şi cenuşă? Şi ce-i cu asta, iubite?

Tocmai pentru aceasta trebuie mai cu seamă să te bucuri! Şi un om care vrea să zidească o casă stricată şi veche, scoate mai întâi afară pe cei ce locuiesc în ea. Numai aşa dărâmă casa şi apoi o clădeşte din nou mai frumoasă. Pe cei scoşi afară nu-i întristează dărâmarea casei. Dimpotrivă, chiar îi bucură mai mult; că nu se uită la dărâmătura care se vede, ci au în minte viitoarea clădire, care nu se vede. Vrând şi Dumnezeu să facă tot aşa, dărâmă trupul nostru, după ce mai întâi a scos afară, ca dintr-o casă, sufletul care locuia în el, ca, zidind casa noastră mai strălucitoare, să aducă iarăşi în ea sufletul nostru, cu mai multă strălucire. Să nu ne uităm dar la dărâmarea trupului, ci la viitoarea lui strălucire!

„Omilii la săracul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here