Suferință, binecuvântare sau blestem?

SuferintaSuferinta se pune in valoare: Sa fii binecuvantat, Dumnezeul meu!”

Iubitii mei, asa cum am spus si la inceput, intr-un chip sau altul, toti suferim. Durerea pe care o experimentam este prezenta in orice moment. Am putea spune ca nu exista clipa in viata omului in care acesta sa nu sufere de ceva, de o durere pricinuita de el insusi. Sau poate fi o durere venita de la cei dragi, de la copii, sau din partea celorlalti oameni.

Problema e felul in care reactionam la suferinta

Apoi, atunci cand aflam in fiecare zi despre raul care se intampla intr-un loc sau altul de pe glob, cand aflam ca in Africa copiii sunt infometati si mor de foame; un suflet crestinesc nu poate sa nu simta durere pentru toate cate se intampla. Prin urmare, fiecare clipa este plina de patimire si, voim sau nu voim, vom suferi. Toti vom implini acest canon.

Problema nu este, asadar ca suferim, ci in felul in care reactionam la suferinta. Cat de minunat ar fi sa nu lasam sa se iroseasca suferinta! De suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferintei va fi in zadar daca nu valorificam pozitiv aceasta patimire, daca n-o exploatam. Si valorificam suferinta, o exploatam pozitiv, cand cugetam asa cum am spus mai sus si avem o atitudine pozitiva.

Intai de toate, sa nu ne impotrivim deloc si sa nu ne vaitam. Chiar daca-ti face rau toata lumea, sa nu zici: “Acesta mi-a facut rau!”. Nu ti-ar fi facut nimic daca n-ar fi ingaduit Dumnezeu. Iar El a lasat asa lucrurile pentru ca aveai nevoie de suferinta. Nu inseamna ca cel care a facut raul a savarsit un lucru bun. In aceasta postura se afla si Iuda. El L-a tradat pe Hristos si aceasta este cea mai mare crima, insa era in iconomia lui Dumnezeu sa fie tradat tocmai de Iuda si sa moara pe Cruce.

Suferinta trebuie valorificata

De asemenea, cei care L-au rastignit sunt rastignitorii Lui adevarati. Dar tradarea, Crucea lui Hristos, moartea Lui inseamna mantuire pentru lume. Asa si aici. Cel care ti-a facut raul este raufacator si va da raspuns intr-o zi pentru aceasta. Tu insa sa nu folosesti, nu castigi nimic daca in continuare spui: “Mi-a facut asa si asa, sa pateasca si el la fel!”. Este pacat! Dumnezeu ingaduie unui om sa-ti faca rau si sa suferi. Lasa-l pe acela, ia seama la suferinta ta si sa-L ai inaintea ochilor pe Dumnezeu. Asadar, nici un necaz, nici o patimire sa n-o infrunti asa. Daca este posibil, suferinta s-o intampinam zicand aceste cuvinte: “Dumnezeul meu, fii binecuvantat, fie asa cum voiesti Tu!”. Astfel, durerea nu se va irosi, ci va fi valorificata, adica ne va folosi si va deveni pentru sufletul nostru marele bine despre care am vorbit.

Calea cea scurta a mantuirii

Oamenii de astazi sunt in general foarte ocupati, de aceea si crestinii ar dori cai de mantuire scurte, ar voi sa nu mai piarda mult timp ca sa ajunga acolo unde trebuie, sa-si atinga scopul imediat si fara multe ocolisuri. Ei bine, una dintre aceste cai scurte spre mantuire este suferinta. Am spus ca omul in fiecare moment, in fiecare clipa are parte de suferinta. In loc sa lasi sa se iroseasca suferinta, poti avea o atitudine potrivita inaintea lui Dumnezeu, fie ca te afli in casa, in sala de clasa sau in orice alt loc. Desi iti vine sa oftezi pentru ca suferi, binecuvanteaza pe Dumnezeu si pe neasteptate, fara zgomot, vei simti in sufletul tau binele, acel bine care nu se intampla in nici un alt fel.

Un Avva in Pateric spune ca: „Dimineata se poate sa fii in iad, iar spre seara sa te afli in Rai”, lasand sa se inteleaga ca dimineata omul poate sa savarseasca pacate, dar pe parcursul zilei isi revine la constiinta de sine, revine la priveghere, se pocaieste, plange, si nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca sa-l aduca in Rai. Lucrurile sunt usoare si calea mantuirii este scurta, noi, insa, prin purtarea noastra gresita, le facem dificile si ingreunam calea mantuirii.

Omul se mahneste din cauza egoismului, si nu pentru pacatele sale.

Omule, in orice stare te-ai afla, daca te pocaiesti, Dumnezeu te primeste si te mantuiesti, dar numai daca te caiesti cu adevarat. Este cu putinta sa te caiesti pentru cea ce ai facut numai pentru ca ti-a fost ranit egoismul! Ia seama si la acest aspect: cineva poate sa mearga sa se marturiseasca din pricina faptului ca egoismul lui a fost ranit si nu pentru ca a pacatuit inaintea lui Dumnezeu.

De multe ori omul se mahneste pentru pacatele pe care le-a facut si se caieste pentru ele. El nu se caieste pentru ca L-a intristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului ranit. Adica, inainte de a pacatui, omul avea o parere buna despre sine, dar cand a pacatuit nu mai poate sa aiba aceeasi parere, si aceasta il face sa sufere. In cazul acesta nu este vorba despre pocainta adevarata. Pocainta voita de Dumnezeu, autentica, din tot sufletul, nu pretinde in acel ceas nimic pentru sine; toata atitudinea omului inaintea lui Dumnezeu este aceasta: „Dumnezeul meu, chiar de ar fi sa mor in acest moment, sa mor pentru iubirea Ta! Iar daca vrei sa traiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Sa nu ma lasi sa cad din nou in pacat!”.

Omul trebuie sa stea in fata lui Dumnezeu ca “unul pregatit sa moara”

Atunci, intr-adevar, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad in Paradis;  drumul mantuirii este cel mai scurt, asa cum a fost pentru talharul de pe cruce. Ce faradelegi n-a facut acel talhar in viata lui! Dar acolo, pe cruce, langa Hristos, cand se sfarsea, in acel ceas, fara sa aiba nici o nadejde, I-a aratat intreaga sa cainta, nadajduind in mila Lui, si a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. In timp ce era osandit la moarte, a luat atitudine corecta inaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cat de frumos este sa stea omul inaintea lui Dumnezeu, ca unul pregatit sa moara!

De aceea, Vechiul Testament ne invata: „Adu-ti aminte de cele din urma ale tale si in veac nu vei gresi”. Sa-ti amintesti ca vei muri si aceasta te va ajuta sa nu pacatuiesti. Ceva asemanator este amintit si in aceste carti bisericesti. Omul pacatuieste pentru ca voieste sa se bucure in aceasta viata. Cand este pregatit in orice moment sa moara, cand se gandeste ca in orice clipa poate sa moara, atunci nu mai savarseste pacatul. Talharul de pe cruce, cand nu mai avea nici o nadejde sa traiasca, in putine clipe , a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos si a inteles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut intelege.

Avem o realitate a suferintei

Dupa ce mai inainte, mustrandu-l pe celalalt talhar, i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda cu El? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre, Acesta, insa, n-a facut nici un rau!”, in continuare a rostit acel cuvant infricosator: „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in imparatia Ta”. Si in acel ceas a primit fagaduinta de la Domnul Insusi: „Amin iti zic tie, astazi vei fi cu Mine in Rai”.

Asadar, fratilor, avem aceasta realitate a suferintei care sfasie existenta noastra pana in strafunduri si ne face sa suferim tainic. Poate ca deja ne-a si infricosat vreodata, si mintea noastra s-o fi dus cu gandul ca putem sa si murim. Este cel mai frumos gand! Ma iertati ca zic asa. Sa traim lucrurile asa cum am spus mai sus. Este cu adevarat minunat sa sufere cineva si sa simta si sa ia ca atare ceea ce am spus. Desigur, eu sunt indreptatit sa spun acestea in aceasta seara, pentru ca sunt cam bolnav. De aceea v-am spus ca vom duce discutia in aceasta directie, pentru ca ma influenteaza si indispozitia mea.

Suferinta are un “bine” al ei.

Este cel mai bun lucru sa constientizeze cineva ca peste putin timp poate sa nu mai fie in aceasta lume. El poate sa plece in lumea cealalta. Atunci, in acel moment, sufletul se dezleaga, se dezlipeste. El se desface de toate lucrurile de care era legat, si ramane singur numai cu Dumnezeu. Si omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le stie, se pocaieste inainte lui Dumnezeu, si astfel, se izbaveste. Atunci isi mantuieste sufletul, simte intr-adevar ca Raiul vine inlauntrul lui si constientizeaza marele bine pe care il aduce suferinta. Si oricat ar parea de ciudat, omul spune: „Nimic altceva nu foloseste omenirii ca suferinta!”.

Cand va ridica Dumnezeu suferinta?

Si cand spunem suferinta, le intelegem pe toate acestea impreuna: boala, toata stricaciunea trupeasca a omului, in general, si moartea. Daca nu erau acestea, toti ar fi fost o jungla. Dar ele exista si ne imblanzesc pe noi, oamenii. Crestinismul, mai ales, trebuie sa priveasca astfel lucrurile, sa valorifice, sa exploateze suferinta, incat continuu sa se afle in Paradis.

Sa mai stiti si acest lucru: Dumnezeu  ridica  suferinta dupa ce isi va face treaba pe care o are de facut. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu sa ridice orice suferinta. De aceea, cand suferim, cand persista o durere, sa gandim asa: „Dumnezeu vrea sa-mi faca un bine, iar eu ma fac ca nu inteleg, doar ma tanguiesc si ma chinuiesc.”. Acest lucru sa-l vezi, anume ca Dumnezeu vrea sa-ti faca bine.

Aceste lucruri le spun si parintilor in legatura cu copiii lor.

Cateodata vin unii care sunt oamenii duhovnicesti si parinti buni, atenti la indatoririle lor crestinesti, ca sa se vaite despre copilul lor care a luat alta cale, pe care niciodata nu se asteptau sa o ia. Ma straduiesc si le spun urmatoarele, nu ca sa port doar o simpla conversatie cu ei, ci pentru ca eu cred – si deja am vazut acest lucru in fapt – ca lucrurile stau astfel: „Luati seama, poate ca voi va considerati niste parinti buni si va pasa de ceea ce se intampla cu copilul vostru, care se pierde pe o cale gresita. Dar Dumnezeu ingaduie aceasta copilului vostru, exact ca sa vedeti unele lucruri pe care nu le-ati vazut inca. Se poate sa aveti inlauntrul vostru un egoism, o parere buna despre voi insiva, sau orice altceva la care nu ati luat seama.

Daca voi veti pricepe si se va vindeca sufletul vostru de aceste pacate, de aceste patimi, se va vindeca si copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul inapoi, pe drumul cel bun, pe calea cea dreapta, langa voi.”. Si, intr-adevar, in multe situatii se intampla asa.

Suferinta trebuie indurata.

In general insa, atunci cand suferinta nu ne mai este necesara, Dumnezeu o ia de la noi. Daca ea continua, daca ramane, inseamna ca ne este de folos. De faptul ca eu sunt indispus in aceasta seara se pare ca era nevoie, si de aceea Dumnezeu a ingaduit. Deci, nu trebuie sa spunem altceva decat ceea ce am spus. Altfel, daca nu aveam aceasta indispozitie, n-am fi spus ceea ce am spus. Am fi vorbit despre alte lucruri, dar probabil ca acestea ne-au fost de folos sa le auzim in aceasta seara.

Iubitilor, socotesc ca daca luati aminte, daca intelegeti putin din ceea ce v-am spus. Incepeti sa infruntati suferinta in acest mod si veti descoperi ca lucrurile sunt asa cum le-am destainuit.

Dar luati seama, sa nu se zdruncine niciunul inlauntrul lui, pentru ca in ceasul in care auzim predica, se poate ca in noi sa se cutremure totul. Si zicem: Bine le spune parintele, dar nu se potriveste, iscusit graieste, dar cum sa facem? Nu, nu trebuie asa! Daca privesti astfel lucrurile, deja ai pricinuit o mare paguba sufletului tau. Ai auzit cuvantul lui Dumnezeu? Lasa-L sa intre in inima ta si sa-si faca treaba inlauntrul tau. Nu te cutremura, nu reactiona deloc.

Suferinta este o taina.

Iubitilor, cred ca aceste cuvinte sarace pe care le-am grait, luand lucrurile in serios, vor face tuturor si mie un mare bine. Cand deja suntem in biserica si ascultam dumnezeiasca Liturghie, care este Raiul, Imparatia lui Dumnezeu, vom simti ca ne aflam inlauntrul acestora si vom trai cu acest sentiment cealalta vreme a vietii noastre. Si cand vom pleca din lumea aceasta, vom trai pentru vesnicie cu Dumnezeu si cu sfintii in Rai.

”Taina suferintei ”, Arhim. Simeon Kraiopulos

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here