Strigoii

0
41

Strigoii

Era inevitabil ca Eminescu, interesat încă din copilărie de „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri“, să fie sensibil la resursele de poezie lugubră ale străvechii credinţe româneşti în „strigoi“. Unii antropologi cred că această credinţă îşi are originea într-un mit dacic (conform căruia morţii neadmişi în împărăţia lui Zamolxis din cauză că au fost în viaţă personaje negative – ies din morminte noaptea şi rătăcesc prin lumea pământească), în orice caz, în satele noastre s-au spus întotdeauna, seara, la gura sobei, poveşti despre strigoi, pentru a-i descuraja pe copii să se îndepărteze după lăsarea întunericului de casă (flăcăii povesteau şi ei întâmplări cu strigoi ca să le înfricoşeze pe fete şi să le facă să caute ocrotire în braţele lor).

Se instala uneori chiar o psihoză colectivă şi sătenii recurgeau la o metodă stranie de a opri bântuirea unui asemenea spirit malefic: se duceau la mormântul omului despre care se credea că se transformase în strigoi, îl dezgropau şi îi înfigeau un ţăruş în inimă, omorându-l astfel definitiv (sau fixându-l pentru totdeauna în mormânt).

La Eminescu, în poezia Strigoii, ideea de strigoi este reconsidera­tă, pentru a deveni compatibilă cu o poveste de dragoste. Nu mai este vorba de întruparea post-mortem a unui om rău, ci de un fel de viaţă după viaţă de care are parte o femeie angelică, regina unor ţinuturi dunărene, Maria. (O viaţă după viaţă trăieşte şi personajul lui Mircea Eliade, Christina, din romanul Domnişoara Christina, roman vizibil influenţat de poemele eminesciene Strigoii şi Luceafărul.)

Maria îi iese în întâmpinare lui Arald, conducătorul avarilor, ca să-l convingă să nu-i cotropească ţara şi (spre deosebire de Mircea cel Bătrân din Scrisoarea III care încearcă în zadar să-l oprească, prin elocvenţa lui, pe Baiazid) îl şi convinge, făcându-l să se îndrăgostească de ea. Arald însuşi evocă acest coup de foudre (cu implicaţii geopolitice, am zice azi), în timp ce stă de veghe la catafalcul reginei:

„Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil;/ Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinaşi în cale,/ Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;/ în jos plecat-am ochii-naintea feţei tale,/ Stătând un îndărătnic – un sfiicios copil.// La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă…/ Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;/ Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund,/ Cu mânile-amândouă eu faţa îmi ascund/ Şi-ntăia dată-n viaţă un plâns amar mă-neacă./ Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prie­teni/ Şi singuri ne lăsară… Te-ntreb într-un târziu,/ Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu:/ La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?/ Ce cauţi la barbarul sub streşina-i de cetini?/ Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioşare cald,/ Privindu-mă eu ochii, în care-aveai un cer,/ Mi-ai zis: «Aştept din parte-ţi, o rege cavaler,/ Că-mi vei da prins pe-acela, ce umilit ţi-l cer… Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald».// Şi înlorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins./ Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,/ Arald, copilul rege, uitat-a Universul,/ Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,/ De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.“
De ce anume a murit regina, aducându-l pe Arald în situaţia de a veghea dezolat la catafalcul ci, nu ni se explică (despre Christina lui Mircea Eliade ştim că a tost ucisă în împrejurările răscoalei ţărăneşti din 1907). Poemul începe cu sfârşitul şi anume cu imaginea trupului ei neînsufleţit, dar încă tulburător de frumos, depus într-un sicriu, sub bolta întunecată a unei vechi biserici creştine. După descrierea sce­nei sepulcrale, urmează monologul lui Arald (din care deja am citat) şi, după monolog, ceremonialul înmormântării reginei. Din aceste trei momente se constituie partea I a poemului.

În partea a II-a, îl vedem pe Arald chinuit de dorinţa nebunească de-a o aduce înapoi la viaţă pe iubita lui (ca Orfeu pe Euridice). El se adresează în acest scop unui preot păgân, care are puteri oculte. Preotul recurge la un compromis: printr-un act de magie neagră o tre­zeşte pe moartă la o viaţă de strigoaică şi, transformându-l şi pe Arald in strigoi, îi dă posibilitatea să se întâlnească noaptea cu iubita lui.

În partea a III-a, şi ultima, ne este relatată într-un stil declamativ-romantic o asemenea întâlnire. Conform concepţiei populare, strigo­ii nu au voie să rămână pe pământ după ce răsare soarele. Dacă întârzie fie şi numai o secundă, mor definitiv, dispar în nefiinţă ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Absorbiţi fiecare de prezenţa celuilalt, Arald şi Maria uită de această regulă. Drept urmare, nimeni, nici măcar preotul păgân, cel iniţiat în secretele ultime ale morţii, nu mai poate să-i sal­veze. Îndrăgostiţii plătesc, cu ştergerea lor definitivă din cartea lumii, fericirea de a se fi întâlnit.
Toată această istorie romantică (în care este vorba de o iubire imposibilă, ca şi în Luceafărul) este povestită de Eminescu cu o plăcere de a întârzia asupra detaliilor. Un tânăr de azi, nevrotic-nerăbdător să afle ce se întâmplă până la urmă cu Maria şi Arald, ajunge în mod sigur la exasperare citind poemul şi caută pe Internet un rezumat al lui. Intenţia lui Eminescu este să facă un tablou fastuos, pictat în ulei, din fiecare moment al poveştii de dragoste. Adevărul este că nu toate tablourile îi reuşesc, unele fiind încărcate excesiv şi sufocate de artificialitate.

Şi totuşi, o adiere de eminescianism, amestec de erotism şi de fascinaţie a morţii, străbate poemul încă de la primele strofe, având asupra cititorului efectul unui narcotic:

„Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,/ între făclii de ceară, ar­zând în sfeşnici mari,/E-ntinsă-n haine albe cu faţa spre altar/ Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari;/ încet, adânc răsună cântările de clerici.// Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă/ Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ,/ Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt/ Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,/ Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.“ Dacă ne place poezia bună, avem ce să alegem din amplul, parcă interminabilul poem Strigoii. Putem, de exemplu, să decupăm şi să ci­tim de mai multe ori portretul preotului păgân, instalat într-o imobili­tate care l-a transformat parţial în natură:

„Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,/ Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;/ De-un veac el şede astfel – de moarte-uitat, bătrân,/ în plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sân,/ Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept…// Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,/ Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,/ El numără în gându-i zile nenumărate,/ Şi fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate/ Cu-aripele-ostenite un alb ş-un negru corb.“

Sau putem admira arta lui Eminescu de a reprezenta viaţa fără via­ţă a unui strigoi. Este vorba de viaţa fără viaţă a lui Arald, care a făcut pactul cu forţele întunericului numai pentru a avea acces la iubita lui: „De-atunci în haina morţii el şi-a-mbrăcat viaţa,/ îi plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună;/ Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună,/ Şi când se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună,/ Pân’ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa./ Arald, ce însemnează pe tine negrul port/ Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată?/ Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată,/ De-ţi plac făclii de moarte, cântare-ntunecată?/ Arald! de nu mă-nşală privirea, tu eşti mort!“

Ar fi greu de găsit în vremea noastră un poet care să poată descrie cu atâta concreteţe şi atât de pregnant această irealitate, la fel de inac­cesibilă minţii omeneşti ca radical din minus unu.

Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here