Străduinţa cea bună

0
36

Străduinţa cea bună

Un oarecare om a vrut să ia parte la clădirea unei biserici. S-a dus în munţi, a pus ochii pe o lespede de granit, a tăiat-o, a şlefuit-o şi a hotărât s-o aducă în dar bisericii. A început să caute cărăuşi, dar nimeni nu voia să ducă o piatră atât de mare pentru mai puţin de cinci galbeni, iar omul nostru n-avea atâţia bani. Iată însă că au apărut fără veste patru bărbaţi mărunţi şi slabi, care i-au zis:

– Uite ce o să facem: o să ducem noi piatra ta pentru o jumătate de galben, numai că trebuie să ne ajuţi. Noi o să-ţi punem piatra în spinare şi o s-o sprijinim din patru părţi.

– Păi o să mă strivească lespedea asta grea – a răspuns omul.

– E alegerea ta. Gândeşte-te pentru ce vrei să faci un dar bisericii: ca să te străduieşti pentru Dumnezeu ori ca să te făleşti înaintea oamenilor. Omul s-a gândit bine şi a zis:

– Pentru Dumnezeu vreau să mă străduiesc.

S-a rugat şi a plecat spinarea.

Bărbaţii i-au pus piatra pe umeri, şi aceasta, în chip ciudat, s-a dovedit a fi uşoară ca un fulg. Au ajuns repede la biserică. Omul s-a întors să le plătească celor patru, dar parcă-i înghiţise pământul.

Aşa se întâmplă întotdeauna: dacă faci un lucru bun întru slava lui Dumnezeu, îţi vin în ajutor nu numai oamenii, ci şi îngerii.

Tânărul bogat

Un om bogat, chemându-şi odată fiul, i-a arătat comorile sale şi i-a grăit:

–  Fiule, ia seama şi alege singur ce să-ţi las moştenire: bogăţia mea sau credinţa mea în Dumnezeu?

–  Comorile pământeşti sunt stricăcioase – a răspuns fiul înţelept aşa că lasă-mi mai bine credinţa ta.

După aceea, tatăl a împărţit săracilor toată averea şi după scurtă vreme a murit, iar fiul a ajuns sărac şi îşi punea numai în Domnul toată nădejdea sa.

În acelaşi oraş trăia un om bogat şi de mare vază, însă evlavios, iar soaţa sa îi era vrednică pereche. Când singura lor fiică a ajuns la vârsta măritişului, evlavioasa mamă i-a spus soţului său:

–  Bogăţie avem destulă; aşadar, trebuie să căutăm pentru fiica noastră mire nu bogat, ci blând şi temător de Dumnezeu, care s-o facă fericită.

–  Bine ai cugetat – i-a răspuns bărbatul -, şi eu mă gândesc să las alegerea în seama lui Dumnezeu însuşi. Să mergem la biserică, să ne rugăm cu osârdie, şi cel pe care Domnul îl va face să intre mai întâi în biserică, acela să fie soţul fiicei noastre.

Aşa au şi făcut, şi întâiul care a intrat a fost tânărul cel înţelept. Părinţii fetei au început să-l întrebe cine este şi care îi este neamul. Când tânărul le-a spus cine e tatăl său (pe care cei doi îl cunoscuseră bine) şi au auzit că nu este însurat, au dat slavă lui Dumnezeu şi au strigat:

-Însuşi Hristos te alege să fii soţ al fiicei noastre: a ta să fie copila, a ta să fie şi averea noastră!

Şi a trăit tânărul cu soţia sa ani lungi şi fericiţi, în cucernicie şi în îndestulare. Cu adevărat, fericit cel ce pune în Dumnezeu toată nădejdea sa, căutând mai întâi de toate împărăţia cerurilor!

Dacă va voi Dumnezeu

A fost odată un ins care, având de gând să lucreze în vie, i-a zis nevestei:

– Mâine, dis-de-dimineaţă, mă duc la vie.

– Dacă va voi Dumnezeu, o să te duci – a răspuns femeia.

– Va voi, nu va voi, să ştii că eu tot mă duc! Dimineaţa, când nici nu se luminase încă de ziuă, omul nostru a ieşit din casă şi s-a îndreptat spre via sa, dar iată că s-a pornit o ploaie atât de puternică, încât a fost nevoit să se întoarcă acasă grabnic. Când a bătut la uşă, încă nu se iviseră zorii.

– Cine-i? – a întrebat femeia.

– Dacă va voi Dumnezeu, eu sunt, bărbatul tău…

Trufia noastră ne lipseşte de orice roadă a ostenelilor

Un bătrân spunea: calul care învârte roata morii ar mânca grăunţele dacă n-ar fi legat la ochi.

Şi Domnul, în milostivirea Sa, ascunde adeseori de noi binele pe care-l facem – altminteri, văzându-ne faptele cele bune, am începe să ne credem mai grozavi decât suntem de fapt, şi trufia noastră ne-ar lipsi de orice roadă a ostenelilor noastre.

Naufragiatul

Cineva, scăpând cu bine din naufragiu, a fost aruncat de talazuri pe un mic ostrov nelocuit. Singurul rămas în viaţă se ruga acum fără încetare ca Dumnezeu să îl izbăvească. Zi de zi scruta zările nădăjduind că va vedea apropiindu-se vreo navă.

Istovindu-se de tot, omul nostru a hotărât să-şi facă o colibă din lemnele aruncate la ţărm, ca să se apere de ploaie şi de fiarele sălbatice.

Odată însă, întorcându-se acasă după ce căutase de mâncare, şi-a găsit coliba cuprinsă de flăcări: fumul se înălţa ca un stâlp la cer. Cel mai  groaznic lucru părea să fie însă acela că îşi pierduse toate proviziile şi rămăsese muritor de foarne.

N-a mai fost în stare să-şi înfrâneze deznădejdea şi mânia.

–  Dumnezeule, cum ai putut să-mi faci aşa ceva? – striga, tânguindu-se.

În dimineaţa următoare l-a trezit devreme sirena unei nave care se apropia de ţărm. Aceasta venise să-l salveze pe nefericit.

–  Dar cum v-aţi dat seama că sunt aici? – i-a întrebat omul pe marinari.

–  Păi am văzut semnalul tău, coloana de fum – au răspuns aceştia.

Ţine minte, omule: dacă mica ta colibă va fi mistuită de flăcări, acesta poate fi semnalul trimis de Dumnezeu spre mântuirea ta.

Bătrânul Porfirie Cavsocalivitul

Bătrânul Porfirie Cavsocalivitul avea multe daruri de la Dumnezeu şi adeseori putea să prevadă viitorul omului. Odată, el şi-a ruşinat un fiu duhovnicesc pentru că acesta se scăldase în apă rece, putând muri din cauza unui atac de cord.

–  Părinte, dar nu mi-aţi spus dumneavoastră că mai am mulţi ani de trăit? – a întors vorba acela. Şi atunci, cum ziceţi acum că ieri puteam să mor?

–  Ceea ce ţi-am spus e adevărat – a răspuns bătrânul. Candela vieţii tale mai are untdelemn pentru mulţi ani, dar dacă o vei scăpa pe jos, untdelemnul se va vărsa şi candela se va stinge.

Aşa e viaţa! Dumnezeu ne dă darul cel preţios al vieţii; noi îl primim şi suntem datori să îl păzim, nu să-l supunem unor primejdii fără rost! Ai grijă cu candela ta!

Iertarea păcătoşilor

Cineva l-a întrebat pe un bătrân dacă Dumnezeu le dăruieşte iertare păcătoşilor. Bătrânul a răspuns:

– Spune-mi, dacă te tai la mână sau îţi rupi un picior, le tai şi le arunci ca şi cum n-ar fi bune de nimic?

Omul a răspuns:

– Bineînţeles că nu: le tratez până când mă fac bine.

Stareţul a tras concluzia:

– Dacă tu te îngrijeşti aşa de trupul tău, oare Dumnezeu nu va fi milostiv faţă de chipul Său?

Sfântul Teofan Zăvorâtul despre cruce

Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea:

– Fiecare om are crucea sa, şi pentru fiecare este mântuitoare doar crucea sa. Să nu invidiezi pe nimeni socotind crucea lui mai uşoară: nimeni nu poate şti greutatea crucii în afara celui care o duce. Neîndoielnic este faptul că orice cruce ai lua, nici una nu ţi se va potrivi, afară de a ta.

Un călugăr, istovit de greutatea suferinţelor, se ruga Domnului să-i schimbe crucea, care i se părea prea grea. Arătându-i-Se în vis, Domnul i-a arătat o mulţime de alte cruci – însă pe oricare o lua, nici una nu i se potrivea; i s-a potrivit numai cea din urmă, care era chiar cea pusă asupra lui de Dumnezeu.

Iscodirea judecăţilor lui Dumnezeu

Un nevoitor L-a întrebat pe Dumnezeu:

– Doamne! De ce unii oameni mor la tinereţe, iar alţii trăiesc până adânci bătrâneţi? De ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? De ce necredincioşii sunt bogaţi, iar binecredincioşii sunt săraci?

Şi a auzit glas din cer:

– Ia aminte la tine însuţi! Iar acestea despre care vorbeşti sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi nu este nici un folos pentru tine să le iscodeşti.

„Ţările calde” ale împărăţiei lui Dumnezeu

O legendă glăsuieşte că în vremurile de demult rândunelele nu puteau pleca la iernat în ţările calde, şi când ningea şi se lăsa ger, sufereau crâncen şi mureau. Văzând aceasta, un om bun s-a milostivit de ele şi a început să facă tot ce-i stătea în putere pentru a le învăţa să zboare către miazăzi.

Le făcea semne – rândunelele nu le înţele­geau; le momea cu mâncare – nu ajuta deloc; le speria ca să se ducă spre miazăzi – degeaba. Nu îi mergea nimic. Atunci, a început să se roage lui Dumnezeu ca Domnul să-l prefacă în rândunică. Dumnezeu i-a împlinit dorinţa şi l-a prefăcut într-o rândunică ce putea să gândească şi să simtă ca un om.

Atunci, omul-pasăre s-a înţeles uşor cu rândunelele şi le-a dus toamna în ţările calde. Aşa au învăţat rândunelele să zboare către miazăzi.

Aşa a devenit şi Hristos Om între oameni, ca pe ei, cei îngheţaţi de amărăciunea pământească, să-i ducă pe o cale nouă în „ţările calde” ale împărăţiei lui Dumnezeu, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

Articole similare aici.

Apa vieții, 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here