Știți din ce este alcătuit Îndreptarul credinţei?

Indreptarul credintei este primirea cu inima a acestuia

0
128

credintaIndreptarul credintei este primirea cu inima a acestuia

Îndreptarul credinţei este alcătuit din următoarele trei părţi: din cunoaşterea conţinutului credinţei, din primirea cu inima a conţinutului acesteia şi din aducerea vieţii proprii în rânduiala pe care o arată credinţa. Acestea sunt aspectele, treptele credinţei şi trăsăturile ei caracteristice, a căror prezenţă mărturiseşte prezenţa credinţei, în timp ce lipsa lor mărturiseşte apostazia.

Iconomia mântuirii noastre o găsim in Îndreptarul credintei

Cea dintâi treaptă a credinţei, altfel spus începutul ei, este cunoaşterea conţinutului sfintei credinţe. Dacă vom cerceta toată Revelaţia Dumnezeiască de la începutul ei până la sfârşit, în mintea noastră se va zugrăvi toată iconomia mântuirii noastre, altfel spus toată minunata purtare de grijă pentru noi a lui Dumnezeu, cu care bine a voit El să ne mântuiască pe noi, cei pieriţi. Despre aceasta s-a propovăduit de la începutul lumii până la venirea lui Hristos, de la venirea lui Hristos se propovăduieşte până în vremurile noastre şi din vremurile noastre se va propovădui până la sfârşitul lumii. Despre aceasta vesteşte toată Sfânta Scriptură, aceasta ne învaţă toate scrierile Sfinţilor Părinţi, cu aceasta s-au luminat toţi bărbaţii mari.

Mărturisirea credinţei pune fiecare lucru la locul său

Şi orice minte care însetează de adevăr nu-şi va afla deplină îndestulare altfel decât primind toată această învăţătură. Mărturisirea credinţei, a cărei esenţă este cuprinsă în Crez, pune fiecare lucru la locul său şi prezintă totul într-o asemenea armonie, că nu se poate schimba nimic fără a strica întregul. În lumea văzută, deasupra noastră este cerul, sub noi este pământul, pe cer sunt soarele, luna şi stelele, toate în rânduiala lor, iar pe pământ toate sunt împrejurul nostru într-o rânduială la fel de strictă. În chip asemănător, tabloul purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru noi alcătuieşte atmosfera minţii noastre, în care fiecare lucru îşi are locul său şi legăturile potrivite cu celelalte. A cunoaşte acestea şi a le cuprinde în mintea sa este cea dintâi datorie a fiecărui credincios.

Auzul este catehizat prin învăţătura Bisericii

Credinţa este din auz (Rom. 10, 17), iar auzul este catehizat prin învăţătura propovă-duită de Biserică, prin care se pune începutul credinţei. In ce vei crede, dacă nu vei cunoaşte învăţătura?  Să presupunem însă că cineva ştie şi ţine toate acestea; oare înseamnă asta că are credinţă adevărată? Nu: aceasta e doar cunoaşterea credinţei, dar încă nu este credinţa. Credinţa începe din clipa când conţinutul ei începe să intre în inimă şi să lucreze acolo simţământul care îi este propriu. Credinţa este primirea cu inima a adevărurilor mântuitoare – iar întrucât aceste adevăruri au un conţinut bine definit, ele sunt însoţite şi în inimă de apariţia unor simţăminte bine definite.

Noi cei căzuţi trebuia să pierim ca să ne mântuim prin Hristos

Mărturisirea de credinţă spune că noi, cei căzuţi, tre-buia să pierim, şi că ne mântuim doar prin credinţa în Domnul Hristos; să zicem că această învăţătură este primită cu inima – ce simţământ va încerca atunci omul? Va începe a se smeri, ca unul care nu şi-a păzit cinul său, ci L-a jignit pe Dumnezeu. Auzind apoi că păcatele sale atrag mânia lui Dumnezeu, va începe să se teamă pentru sine şi pentru soarta sa.

Omul atunci va năzui spre Dumnezeu

Astfel, cel care a primit cu inima Îndreptarul credinţei va fi în starea unuia care însetează de Domnul, care II caută, năzuieşte spre El. „Cel care începe să creadă”, spune ierarhul Tihon, „poate fi asemuit pe bună dreptate unui bolnav care, văzând că boala sa nu se mai vindecă, doreşte şi caută doctor iscusit’.

Să zicem că starea aceasta este în om: încă nu este tot ce pretinde îndreptarul credinţei. Trebuie să intrăm cu fapta în rânduiala de viaţă pe care o arată credinţa. De pildă, credinţa spune: „Eşti rău, pocăieşte-te” – şi trebuie să te pocăieşti dupa Crez. Credinţa spune: „încetează a mai păcătui” – şi trebuie să încetezi a păcătui; Credinţa spune: „Încredinţează-te Domnului” – şi trebuie să te încredinţezi Lui; credinţa spune: „Primeşte prin Taine harul lui Hristos” – şi trebuie să îl primeşti. Credinţa spune: „Luptă-te cu patimile” – şi trebuie să te baţi cu ele. Într-un cuvânt, trebuie să introduci îndată în viaţa ta tot ce arată credinţa.

Omul deşi de simte păcătos, ştie că nu va pieri

Roadă şi mărturie a acestei ascultări vor fi simţirea şi trăirea lucrărilor mântuitoare ale sfintei credinţe. Un asemenea om va simţi că, deşi este păcătos, totuşi nu va pieri. Că deşi este slab, cu puterea harului primit prin Taine nu se lasă biruit de către păcat. Că deşi este mai neputincios decât vrăjmaşii, totuşi, stând sub ocrotirea Domnului, nu va fi învins de ei; că deşi încă trăieşte şi se necăjeşte pe pământ, totuşi împărăţia Cerurilor îl socoate al său. Şi aşa în toate privinţele.

‘Viez prin credinţa Fiului lui Dumnezeu’

Trăsătura caracteristică a acestei trepte a credinţei este aceea că cel credincios îşi însuşeşte tot ce a făcut Domnul pentru neamul omenesc ca şi cum ar fi fost făcut anume pentru el. Cel ce are în inima sa adevărată credinţă mărturiseşte cu Apostolul Pavel: Viez prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, Carele m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine (Gal. 2, 20). Fiul lui Dumnezeu a iubit pe toată lumea şi pentru toată lumea S-a dat pe sine. Iar Sfântul Pavel – şi împreună cu el fiecare credincios – îşi însuşeşte această dragoste, această binefacere a Lui. O atare mărturisire este cununa credinţei – dar ea nu este cu putinţă decât când cineva primeşte cu fapta îndreptăţirea şi curăţirea.

Credinţa este puterea vindecătoare

Aşadar, îndreptarul deplin al credinţei noastre începe cu cunoaşterea, trece prin simţământ şi se împlineşte cu viaţa, punând stăpânire prin aceasta pe toate puterile fiinţei noastre. Şi câţi vor umbla cu dreptarul acesta, pace peste ei şi milă (Gal. 6, 16). În ei se săvârşeşte ceea ce a zis Domnul despre casa zidită pe piatră. Pe unul ca acesta nici să nu încerci să-l rătăceşti cu filosofare. Toate nedumeririle şi îndoielile sunt pentru sufletul credincios ca loviturile firelor de nisip într-un perete tare. Pentru toate, răspunsul este unul singur: „Eu ştiu că adevărul e în credinţa noastră, fiindcă trăiesc puterea ei cea vindecătoare”.

Credinciosul nu va fi doborât de cei ce se răscoală împotriva Domnului

Bolnavul care s-a vindecat cu o doctorie nici nu-i va asculta pe cei care i-ar vorbi împotriva doctoriei cu pricina. Cum poate el să n-o socoată vindecătoare, dacă a primit uşurare de pe urma ei? La fel şi în acest caz: credeţi că va asculta acest om vorbele deşarte ale ştiinţei la modă, care se răscoală împotriva Domnului, împotriva lui Hristos, ori că se va clătina în urma iscodirilor deşarte cel ce a cunoscut puterea credinţei? „Aici este adevărul”, va răspunde el sus şi tare la toate încercările de a-l clătina, „fiindcă eu pe această cale am primit puterea cu care şi lucrez fară a fi clătinat de nimic’. Câtă vreme sufletul încă face cunoştinţă cu credinţa, el poate fi clătinat cu întrebări (la care uneori este chiar foarte lesne de răspuns). Iar după ce se vindecă prin credinţă, atunci nedumeririle nedezlegate nu mai înseamnă pentru el absolut nimic. Mlădiţa care nu a prins încă rădăcină este smulsă, iar copacul bine înrădăcinat nu se teme nici de năvala viforului puternic.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Sfântul Teofan Zăvorâtul

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here