Stefania Magidson: Ţara din care mă trag este o sursă de putere spirituală, de bogăţie, un loc în care revin continuu

0
534
Stefania MagidsonLoreta Popa

Fragilitatea ei este doar aparentă, pentru că este dublată de o infinită sensibilitate. Suflet de o limpezime rară, Stefania Magidson a răspuns întrebărilor noastre în tonalitate şi în stare spirituală de destăinuire, în care vibrează o feminitate creatoare, modernă, dar romantică în acelaşi timp.

De ce spunem acest lucru? Pentru că rar mai întâlneşti femei fericite să fie femei astăzi, în această lume în care sensibilitatea este văzută ca fiind ceva desuet.Totul s-a împletit cu Stefania Magidson în timp, iar înţelesurile au venit pe rând. Succesul vine atunci când îţi păstrezi identitatea de la care pleci şi te întorci, trecând prin toate vămile cerute de viaţă. Ai sentimentul, când o zăreşti prima dată, că se întreabă ca un copil, în gândul ei, unde pleacă păsările iarna şi de ce tremură stelele, dar după strângerea de mână simţi că puterea dinlăuntrul acestei zâne bune te protejează şi nimic rău nu ţi se mai poate întâmpla.

Ne-am cunoscut în urmă cu câţiva ani, când felul în care reuşea să dăruiască celor din jur bucurie şi dorinţă de viaţă mi-a determinat curiozitatea să se revolte. Atât de multă modestie, de simplitate ce te durea pur şi simplu prin frumuseţe nu am întâlnit niciodată.Tot ce face este cu pasiune. Mottoul său este credinţa în mai bine, iar ajutorul dat celor din jur este aerul pe care-l respiră.

Alaturi de Principesa Margareta

Stefania Magidson s-a născut la Braşov, România.

A plecat împreună cu familia ei în Statele Unite când avea doar 15 ani. În 1990, a absolvit Universitatea din Utah obţinând o diplomă de specializare în Sănătate Publică, precum şi o diplomă de master în Psihologie Aplicată la Universitatea din Santa Monica. A participat la conceperea şi punerea în aplicare a programelor de sănătate cardiovasculară pentru statul Utah, Direcţia de Sănătate de la Centrul pentru Controlul Bolilor Cardiovasculare.

Cu gandul la luminaLa 23 de ani, Stefania Magidson s-a mutat în Los Angeles, California, pentru a-şi desăvârşi educaţia. Din prima clipă s-a simţit acceptată. A simţit că este în rezonanţă profundă cu oamenii, cu clima, cu tot ceea ce reprezintă California. Aici a obţinut un masterat în Psihologie şi l-a cunoscut pe viitorul său soţ, cineastul Mark Magidson.

Stefania Magidson avea 25 de ani şi viaţa i s-a schimbat foarte mult la acea vârstă.

S-au căsătorit, iar apoi la 29 şi respectiv 31 de ani i-a născut pe cei doi fii ai săi, astăzi de 12 şi respectiv 14 ani. Când s-a căsătorit, a înţeles că s-a alăturat unei familii ale cărei eforturi filantropice s-au desfăşurat pe parcursul a zeci de ani, astfel că de aici până la a înfiinţa o fundaţie prin care să poată ajuta semenii mai puţin norocoşi a fost doar un pas.

Stefania Magidson crede cu tărie că este important să rămânem pozitivi, optimişti şi generoşi. Câteodată simte că ar fi trebuit să trăiască în secolul trecut, idee la care rezonez la rându-mi deplin, pentru că de când se ştie s-a simţit femeie şi cumva incapabilă să întruchipeze arhetipul femeii care luptă cu lumea întreagă, se ia la întrecere cu bărbaţii, o mamă perfectă care arată trăsnet, şi peste toate cu o carieră de succes.

Stefania Magidson crede că important în a deveni o femeie puternică este a-ţi asculta vocea interioară, care mereu va ştii unde să te conducă.

Stefania Magidson a ales să stea acasă cu cei doi fii, cu toate că avea resursele necesare să facă altfel, dar a vrut să fie zi de zi lângă ei. Nu toate femeile au posibilitatea de a alege. Rolul femeii pentru Stefania Magidson a fost să se înţeleagă pe sine şi să fie femeia care a vrut să fie.

A simţit că se află într-o poziţie specială din care poate ajuta. Aşa s-a întâmplat ca să meargă la Braşov la câteva orfelinate. Nu ştia prea bine cum anume ar putea să ajute, dar când a văzut atâţia copii care o strigau „Mama“ şi-a dat seama că trebuie să facă pentru ei ceva.

Era în primăvara lui 2002. Stefania Magidson s-a întors în California, s-a întâlnit cu un avocat şi a învăţat totul de la el în câteva săptămâni, ce trebuie să facă şi cum pentru a stabili o fundaţie non-profit. A înfiinţat astfel Fundaţia Blue Heron, care funcţionează atât în SUA, cât şi în România. Misiunea acesteia este de a îmbunătăţi calitatea vieţii copiilor abandonaţi din România şi a le oferi acces la oportunităţile vieţii.

Stefania Magidson este o susţinătoare a artelor, precum şi a cauzelor sociale.

Ea s-a implicat în conducerea mai multor organizaţii non-profit din Los Angeles. La început a ajutat cu programe pentru copii foarte mici, sub vârste de 3 ani. A angajat referenţi educaţionali să se ocupe de ei, să-i ţină în braţe, să le arate afecţiune şi să-i ajute să înveţe să vorbească. Acesta a fost primul program al Fundaţiei Blue Heron.

În 2005, Stefania Magidson a început programul de burse universitare Blue Heron prin care acordă burse tinerilor abandonaţi sau orfani, dar care au totuşi inteligenţa şi ambiţia de a merge şi a termina o facultate.

Bursieri

Este un program unic în România şi de curând i s-a cerut să fie folosit ca model şi în alte ţări, cum ar fi Bosnia. Este conceput interesant, astfel încât să ofere nu doar bani, ci şi îndrumare. Fiecare bursier are un mentor, specialist în domeniul pe care tânărul îl studiază. Sunt acoperite şi cursuri de specializare sau dezvoltare profesională.

„Poveştile de viaţă ale acestor copii mi se par mai dramatice, pline de suişuri şi coborâşuri. Mă fascinează verticalitatea acestor tineri”, spunea într-un interviu Stefania Magidson, care a fost votată în top 20 al revistei Capital „Cele mai influente 100 femei din România“ de 2005. Lansarea cărţii „În căutarea Magicianului Alb” ne-a prilejuit acest interviu, pentru care rămânem recunoscători.

StefaniaCând ai ales acest drum al compasiunii ai fost încurajată sau nu?

Tot ce s-a întâmplat în perioada când am pus bazele fundaţiei Blue Heron (2002) a fost un proces organic şi a fost în primul rând o pornire interioară pentru care uşile s-au tot deschis cu destul de multă uşurinţă.

Faptul că mi-a fost dat să trăiesc o viaţă a cărei platformă socială şi materială e puternică, m-a ajutat să conştientizez că această viaţă este o co-creaţie între mine şi Divinitate…şi am simţit imboldul puternic de a întinde o mână de ajutor celor care nu au avut în viaţă parte de multe oportunităţi. Mai mult decât atât, doresc să răspândesc, prin ceea ce fac şi ceea ce sunt, un mesaj de generozitate şi toleranţă.

Stefania Magidson, care au fost cele mai grele momente din viaţa ta, pentru că de-a lungul drumului nostru prin lume avem parte şi de obstacole, şi cum ai reuşit să le depăşeşti?

Aşa cum am descris în cartea de curând publicată în România „În căutarea Magicianului Alb – Psihologia spirituală în manifestarea destinului”, în dialog cu scriitoarea Carmen Firan, probabil cele mai grele încercări au fost imediat după emigrarea noastră în Statele Unite, în 1983.

Casa ne-o luase statul, cetăţenia la fel…

Am plecat în lume, după o viaţă de muncă, nu numai a părinţilor, dar a câtorva generaţii, cu patru valize şi câteva sute de dolari schimbaţi „la negru“ cum se spunea pe atunci. Era pe vremea când nu exista cale de întoarcere şi emigrarea pentru noi a avut un gust puternic de finalitate. Au urmat cele mai grele momente când am simţit că toate ancorele ne fuseseră smulse.

Însă a fost chiar momentul care m-a împins spre căutări profunde a unor piloni de lumină, acel „ceva“ mai departe de lumea materială, de pedigree-ul social, de tot ceea ce face să ne identificăm cu temporarul (şi care îmi fusese dovedit că era în afara controlului meu).

Atunci am început adevărata călătorie spirituală, drum pe care mă aflu şi acum. Continuu să cred că atât cultivarea părţii spirituale din viaţa noastră, cât şi a integrităţii (respectarea cuvântului şi în special a contractelor sacre din viaţa noastră) denotă cât de puternică este o persoană sau o naţie, în pofida evenimentelor din jur, care sunt adesea în afara controlului nostru.

DSCF2494Stefania Magidson, de ce crezi că oamenilor le este din ce în ce mai greu să-l perceapă pe Dumnezeu ca odinioară? Spun acest lucru, pentru că se vede şi se simte îndepărtarea acestora de biserică. Se vede şi se simte că sunt tulburaţi, că nu se mai regăsesc aici.

Este important în primul rând să stabilesc prisma prin care filtrez eu realitatea: sunt plecată din Romania de 30 de ani şi sunt nu doar o americancă de origine română, ci un cetăţean gobal. Am călătorit mult şi locuiesc în Los Angeles, un oraş cosmopolit, unde se practică, pe lângă religiile principale ale lumii, multe religii considerate minore şi tot ce se află pe continuum până la „secte“.

Din punctul meu de vedere, cred că oamenii îşi doresc mult să aibă experienţa nivelului spiritual, a conectării cu Divinul.

Observ însă şi faptul că adesea religia -sau felul prea dogmatic sau literal în care Scripturile Sfinte sunt interpretate în prezent – nu mai satisfac pe mulţi dintre ei, şi, ca atare, ori îşi căuta răspunsuri în locuri unde esenţa religiei este prezentată independent de dogmă sau intermediari, ori părăsesc permanent religia, declarându-se atei. Ce am mai observat este faptul că toţi (chiar şi cei consideraţi agnostici sau atei) au avut o experienţă a lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu folosesc aceste cuvinte… neînţelegerile sunt mai mult pe bază de semantică.

Am avut o conversaţie interesantă cu o prietenă din România, o doamnă educată, caldă şi cu mare deschidere spre Dumnezeu.

Şi chiar am vorbit despre aceste aspecte pe larg. Ce am învăţat de la dânsa au fost două lucruri principale care s-ar putea să aducă un plus de claritate acestei întrebări: în primul rând, oamenii simt că felul literal şi dogmatic în care sunt interpretate scripturile, acum în 2013, nu li se mai potriveşte.

IMG_7326Foto-by-Mytouche

Mult din ce se povesteşte trebuie interpretat ca metafore (nu atât de literar) şi adaptate într-un fel în care ele să aibă o rezonanţă şi relevanţă cu adevărat profundă în ceea ce se întâmplă în vieţile oamenilor din zilele de astăzi; asta nu înseamnă că nu le mai respecţi, însă mesajul lor a fost îndeajuns de universal încât să se potrivească şi zilelor de astăzi, în pofida tuturor schimbărilor. Lucru care mă aduce la al doilea punct, anume, intermediarii, sau cei care ne ajuta să interpretăm aceste vorbe sfinte.

Cred că oameni îşi doresc să găsească în aceştia fiinţe educate, erudite, cu experienţe largi şi profunde atât ca oameni, cât şi ca fiinţe spirituale; îşi doresc ca ei cu adevărat să întruchipeze însăşi calităţile pe care le predică: cumpătare, integritate, ordine, rezoluție, frugalitate, harnicie, sinceritate, dreptate, moderație, curățenie, liniște, inocenţă, smerenie.

Şi mai mult, inteligenţa şi profunzimea de a nu-i judeca pe alţii şi încerca să-i forţeze în nişte paradigme la care ei nu se mai pot relaţiona; ştiu că există moduri de a facilita conectarea cu Divinul într-un mod care atrage, care oferă perspectivă, şi nu care îndepărtează.

DSCF2493Care este cea mai frumoasă rugăciune pe care o rosteşti când sufletul tău are nevoie?

Va trebui să o traduc şi sper să aibă rezonanţă şi în limba română: „Mamă-Tată Dumnezeu, Domn al Creației, iată-mă înaintea ta, înaintea luminii tale iubitoare. Mă rog să mă umpli, înconjori și protejezi cu lumina albă a Sfântului Duh, acum și în viitor. Şi mă rog ca numai ceea ce este pentru binele meu – şi binele cel mai înalt al tuturor – să iasă în calea noastră, astfel încât să-mi pot manifesta cel mai înalt destin pe acest pământ”.

Cu siguranţă ai avut parte de întâlniri frumoase cu spirite la fel de-a lungul timpului. Cât de greu se întreţine o prietenie şi care crezi că este liantul care o face să reziste vremurilor şi vicisitudinilor vieţii?

Atât prieteniile, cât şi relaţiile de dragoste, eu le văd ca un triunghi unde, pe lângă cele două persoane implicate, mai există şi un al treilea unghi care este acel „ceva“, ca un glob invizibil care este alimentat cu gândurile, intenţiile, sentimentele, gesturile celor două persoane.

Cred că prietenia şi dragostea constau în primul rând în a întâlni acei oameni în care recunoaştem că ne e menit să parcurgem o parte din drumul vieţii împreună, iar apoi în a conştientiza cu ce alimentăm acel glob dintre noi… intenţiile de a participa cu dragoste şi generozitate sunt de cea mai mare importanţă; dar bineînţeles există şi elementul mai realist, recunoaştem că avem şi lecţii de învăţat unii de la alţii –pe care adesea le învăţăm prin suferinţă -, sau că drumul nostru e menit să nu dureze o viaţă (lucru ce iarăşi poate fi o sursă de durere dacă doar unul dintre cei doi îşi doresc acest lucru).

Dar cred că aceasta este esenţa: cu ce alimentăm acel ceva nevăzut pe care-l împărţim cu prietenul?

AutografeComunităţile româneşti sunt puternice, aşa se spune. Majoritatea celor care merg în America, şi nu numai, spun acest lucru. Care credeţi că este liantul care-i uneşte pe români atât de departe de Acasă?

Nu ştiu dacă sunt cea mai potrivită persoană care să răspundă informat acestei întrebări; de când am ajuns în Statele Unite în 1983, chiar dacă am făcut întotdeauna parte din comunităţile româneşti din diaspora, legătura mea cu Dumnezeu a fost continuu stabilită în afara religiilor organizate, a bisericilor.

Am trăit la început, timp de opt ani, în Salt Lake City, printre mormoni, oameni foarte credincioşi care bineînţeles cred că numai calea lor este cea adevărată. Atunci a fost foarte important pentru mine să încerc să înţeleg care sunt numitorii comuni care ne unesc cu Divinul, esenţa care uneşte religiile şi care este universală. În acea perioadă am avut norocul să-i descopăr pe Mircea Eliade şi pe Joseph Campbell, doi erudiţi prin intermediul cărora am început să învăţ să găsesc Divinul atât înlăuntrul meu, cât şi în afara mea, în legile nevăzute, dar palpabile ale universului.

Am avut un mare „a-ha“…

Anume că nu avem nevoie de intermediari, chiar dacă alegem ca pentru un timp să urmăm învăţăturile unora care au călcat pe calea pe care dorim să păşim şi noi. Pot spune că pentru mine este extrem de important să menţin o legătură puternică şi profundă cu diaspora românească (este un lucru care îmi îmbogăţeşte enorm de mult viaţa), şi la fel de important este să-mi menţin ritualurile de meditaţie şi rugăciune, lectura şi prieteniile bazate pe interese spirituale.

Nu ştiu dacă pot generaliza însă; din proprie experienţă cred că mulţi români se află undeva pe continuum-ul aventurii spirituale şi avem dintre cei mai devotaţi până la cei care nu se implică în nici un fel.

Aş vrea să vorbim puţin de Fundaţia Blue Heron. Ce proiecte sunt în desfăşurare la momentul acesta?

Alaturi de oameni care au ales sa se implice

De-a lungul celor aproape 11 ani de activitate, am strâns peste 1,000,000 de dolari de la peste 700 de donatori români şi americani, şi am transformat vieţile a aproape 3000 de copii şi tineri. În ultimii şapte ani ne-am concentrat eforturile pe Programul de Burse Universitare şi Transformare Personală Blue Heron.

În fiecare an avem 90-100 studenţi în programul nostru (dintre care 10 chiar şi la Medicină!), tineri orfani sau abandonaţi care sunt îndeajuns de capabili şi ambiţioşi să urmeze o facultate.

Noi le acoperim taxele universitare (aproximativ 2,200 de dolari/an pentru medicinişti şi 600 de dolari/an pentru restul bursierilor) şi le acordăm o sumă lunară (55 de dolari) care ajută la achitarea unor necesităţi zilnice.

Pentru cei care sunt „la buget“, le plătim cursuri educaţional-profesionale cum ar fi ECDL, Engleză sau şcoala de şoferi. Adiţional, fiecare bursier are un mentor, o persoană de încredere care are experienţă de viaţă, care de obicei a studiat în aceeaşi arie şi care îi ajută prin susţinere, sfaturi, încurajări.

Tinerilor din programul nostru li se cere să participe la activităţi de voluntariat şi de asemenea să scrie un jurnal lunar care este trimis atât psihologilor care monitorizează programul, cât şi mentorilor lor. Ideea este de a-i ajuta să se clădească şi în interior, în aşa fel încât, atunci când termină facultatea să poată fi capabili să navigheze printre succesele şi provocările vieţii.

Vorbeam mai devreme de cartea recent apărută în România, „În căutarea Magicianului Alb”, un dialog între tine şi scriitoarea Carmen Firan, care aduce o altfel de lumină celor care au citit-o. Evident că sunt tentată să întreb cum anume reuşeşte Fundaţia să ridice nivelul spiritual al bursierilor?

Lansare Los Angeles

Este o latură a programului cu multă minuţiozitate gândită şi integrată în special în programul de mentorat.

Întrebările la care bursierii trebuie să răspundă în raportul lor lunar şi felul în care psihologii monitorizează acest program, încorporează o filozofie aliniată cu felul de a gândi al celor care au creat şi conduc această organizaţie.

Se pune accent pe faptul că nu există o ierarhie şi că toţi am fost invitaţi ca oaspeţi cu rang egal pe această planetă, că viaţa este un dar pe care trebuie să-l venerăm şi fructificăm. Mai mult, accentuăm valoarea incontestabilă pe care noi o vedem oglindită în ei şi le transmitem, sper, curajul de a se vedea la fel pe ei înşişi.

Ne exprimăm continuu respectul pentru tăria de care au dat dovadă de a trece mai departe de suferinţe inimaginabile şi de a-şi crea o traiectorie pozitivă, în ciuda traumelor pe care le-au trăit. Dacă ne uităm de unde au plecat şi până unde au ajuns aceşti tineri, este într-adevăr de neînchipuit… o lecţie pentru noi înşine care am crescut majoritatea cu multă dragoste, stabilitate materială şi emoţională, cu modele şi valori pozitive.

Le respectăm activităţile religioase în care sunt implicaţi şi le explicăm importanţa de a respecta toate religiile, amintindu-le că donatorii şi toţi cei implicaţi în fundaţia Blue Heron provin din multe religii, incluzând agnostici şi atei. Ideea este să-i ajutăm să se îndrepte în fapte şi în felul în care văd lumea şi pe ei înşişi, spre acea parte a axei unde dăinuieşte dragostea, adevărul, iertarea şi încrederea.

Tot acolo îşi are lăcaşul şi spiritualitatea, acel numitor comun al esenţei religiilor.

Gestul descris mai sus este doar una dintre multele modalităţi prin care ne ridicăm pe noi şi pe semenii noştri spre lumină. Există foarte mulţi oameni ale căror fapte pot depăşi cu mult eforturile unor organizaţii filantropice.

Un biolog care face o descoperire ce salvează mii de vieţi, un profesor care crede în abilităţile şi meritele unui student şi îi schimbă părerea despre sine pe viaţă, un poet care printr-o metaforă ne ajută să iertăm un părinte pe nedrept judecat, sunt doar câteva exemple ale energiei divine manifestate în universul tangibil.

Impreuna cu bursirii Blue HeronAi plecat din ţară de mulţi ani, dar faptul că ai ales să te întorci spune multe. E semn clar că rădăcinile nu te lasă să sorbi din apa uitării. Ce înseamnă pământul românesc pentru tine?

Mă consider foarte norocoasă că m-am născut în România. Mai exact că m-am născut la Braşov, că am copilărit la bunici, în sânul Carpaţilor, înconjurată de o natură impunătoare, cu deschidere spre spiritualitate, tradiţii bogate, ritualuri colorate, fericită că am trăit o viaţă „austeră“ şi lipsită de oportunităţi în timpul comunismului, vorbind o limbă frumoasă, dar nu îndeajuns de importantă pe scena mondială…

Toate aceste forţe care m-au plămădit au avut până la urmă rolul de a-mi da oportunitatea să devin o persoană puternică, bogată în experienţe, şi cu un sentiment profund şi al apartenenţei, dar şi al faptului că pot relaţiona cu oameni de pe întreg spectrul social, financiar şi cultural…

Şi bineînţeles, există şi elementul de exotism, datorită obârşiei, pe care l-am purtat cu multă mândrie în lume. Deci trecutul meu şi ţara din care mă trag sunt o sursă de putere, de bogăţie; tara e un loc în care continuu să revin – de cel puţin două ori pe an -, atât pentru a ajuta tinerii care merită, cât şi pentru a continua să-mi trag seva dintr-un eter care încă îi este esenţial existenţei mele.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here