Stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu

0
132

putereCa şi Biserica şi întreaga creaţie, omul este o sinteză: duh şi materie. Nici aici nu are loc vreo înfruntare, sufletul şi trupul sunt împreunate, depind unul de altul şi se influenţează reciproc la bine sau la rău, până la moartea trupească. Dumnezeu a făcut pe om nu numai după chipul Său, dar şi ,,după asemănarea Noastră” (a Sfintei Treimi) (Facere I, 26). Aceasta înseamnă: Dumnezeu a făcut loc pentru propriul efort omenesc îndreptat spre desăvârşirea Treimii. Între timp, omul a devenit, prin căderea în păcat, vrăjmaş lui Dumnezeu cu mintea sa (Coloseni I, 21), dar vrăjmăşia este exclusiv de partea noastră, nu şi la Dumnezeu. De la începutul veacurilor, iertarea Sa este desăvârşită, neschimbătoare şi necondiţionată. Este mereu lucrătoare întru Hristos: ,,veniţi la Mine” sună revărsarea de iubire a Domnului. Omul în sine nu are de făcut decât o alegere: să urmeze chemării sau să stea pe loc.

Aşadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dar fără de credinţă nu mai ajungem nicăieri: fără credinţă nici nu bănuim nevoia unei împăcări. Credinţa ne-a fost dată ca un fel de unealtă, sau ca un simţ, al şaselea, iar cheia acestuia este iubirea. Nădăjduim în ceea ce iubim, iar în ce nădăjduim, credem; ne putem îngriji de cele lumeşti, putem crede în ,,bunătatea lui mamona”, sau putem să ne îndreptăm iubirea noastră – şi de aici şi credinţa – spre cele ale Domnului. Cea dintâi însemnează lipsirea de lumină, cea de-a doua deschiderea către ea. Dacă am ales lumina, atunci am ales calea cea strâmtă: va trebui să lăsăm toate (Matei XIX, 29) şi să-L urmăm. Trebuie deci să ne străduim şi să înfrânăm nevoile trupului, acesta trebuie ,,chinuit şi supus robiei” (1 Corinteni IX, 25-27), pentru a putea să-i învingem domnia, care ne apasă la pământ. Simţim o nevoie crescândă de a combate toate înclinaţiile noastre nefaste: credinţa şi faptele noastre sunt una – şi îşi pun amprenta pe toată fiinţa noastră, pe întreaga noastră viaţă. Ca şi fiul cel rătăcitor – această nevoie de ridicare din păcat – se scutură de înjosirea în care a stat şi începe periplul înapoi – atunci se grăbeşte şi Tatăl să-i iasă în întâmpinare la jumătatea drumului. Când facem un pas către Domnul, El face zece către noi, spun sfinţii părinţi.

Mântuirea devine până la urmă un fel de lucrare – împreună: Dumnezeu lucrează creşterea, iar nouă ne revine arătura, grăpatul, plivitul. În sudoarea frunţii noastre vom lucra ,,ogorul inimii”, îl vom uda cu lacrimi – acesta e miezul poruncii: pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! – este poarta Evangheliilor. Dar nu se poate rămâne la un anume punct şi să încetezi a ,,te pocăi”. Unde să fie acel punct? De aceea mântuirea este o cale, şi nici mai mult, nici mai puţin decât calea cea strâmtă. Este un proces continuu, la nesfârşit, nu se poate opri. ,,În nădejde ne-am mântuit” (Romani VIII, 24). Starea pe loc este stricăciune, moarte. Dar mântuirea este mişcare: mişcarea neobosită din cele rele către cele bune, de la somnul morţii cel departe de Dumnezeu, la plinătatea vieţii şi autodăruirea iubirii pe ,,calea lui Dumnezeu” (Facere VI, 9). Şi doar aşa, fără de cea mai mică bizuire pe inteligenţa sau puterile sale, poate omul să se ţină pe această cale şi să lucreze mântuirea sa ,,cu frică şi cu cutremur” (Filipeni II, 12). Omul nu se poate opri, nu poate zice: acum m-am mântuit. El se roagă necontenit: Doamne, mântuieşte-mă! Omul caută mântuirea, caută eliberarea din păcat, înaintează; aici se află viaţa. El merge înainte spre curăţie, spre lumină, spre Dumnezeu: acest lucru însemnează ,,Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu I, 15). Ţelul mântuirii este ,,fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei V, 48).

Dar acest ţel este de neatins! Tocmai de aceea este veşnic: reprezintă o mişcare fără de sfârşit, o tendinţă. În această tendinţă mântuirea şi sfinţenia sunt cuprinse. Însăşi această tânjire a noastră după dezrobirea de păcate şi sfinţenie – ,,pentru a se asemăna Nouă” constituie scopul mântuirii. Atunci când domnia trupului se pleacă, iar voinţa de jertfire întru iubire – Hristos – devine forţa purtătoare a fiinţei noastre, atunci începe împărăţia fericirii. Atunci ni se acordă posibilitatea de a păşi peste hotarul de unde începe viaţa veşnică – pentru că viaţa veşnică nu este ceva ce se înţelege în timp sau spaţiu, ci este o stare sufletească veşnică, în împărăţia cea dinlăuntru. Cel ce cu adevărat ,,crede în Fiul”, care trăieşte şi se şi poartă aşa, ,,acela are viaţă veşnică” (Ioan III, 46) şi o va putea păstra şi după moartea trupească. Viaţa veşnică este astfel o urmare a strădaniilor din viaţa prezentă, şi nu o răsplată venită dinafară. Fericirea nu este o plată dată de Dumnezeu pentru că I-ai făcut voia, ci fericirea constă exact în acest lucru: a face voia Sa. Răsplata izbânzii este chiar izbânda asupra celui rău. Ţelul iubirii este chiar actul de a iubi. Răsplata dorinţei de jertfă este chiar actul de a te jertfi. Aceste lucruri sunt hotărâtoare în relaţia dintre Dumnezeu şi om.

Credința și trăirea Ortodoxiei, Fritjof Tito Colliander

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here