Spiritualitate în culturile şi civilizaţiile lumii

0
232

402-Lumea e a meaÎn culturile şi civilizaţiile lumii, toate eforturile spiritului omenesc, se concentrează în cele din urmă într-o gigantică strădanie de a birui moartea şi mortalitatea şi de a-şi asigura nemurirea şi viaţa veşnică, de a şi le asigura oricum.

Toate ne îndeamnă să punem întrebarea: de unde vin în sufletul omului nostalgia şi elanul acesta către infinit în toate direcţiile? Ce împinge gândirea omenească de la o problemă la altă problemă şi de la o infinitate la altă infinitate? Dacă această dorinţă după veşnicie este impusă din afară oamenilor neputincioşi, cum de se regăseşte chiar şi la cei mai independenţi dintre filosofi? Ba chiar la aceştia ea s-a dezvoltat într-o problematică extrem de complexă. Toate acestea dovedesc că dorul după veşnicie se găseşte în însăşi natura spiritului omenesc. Natura cunoaşterii însăşi tinde spre o cunoaştere infinită; natura simţirii însăşi tinde spre o simţire infinită; natura vieţii însăşi tinde spre o viaţă veşnică. Prin cunoaştere ca şi prin simţuri, prin voinţa ca şi prin viaţă, sufletul omenesc se descoperă ca veşnic. Setea de infinit, setea de nemurire este setea metafizică primordială a spiritului omenesc. Ea a împins spiritul omului spre infinit prin nenumărate religii, filosofii, ştiinţe, lupte şi strădanii. Într-un cuvânt: spiritul omenesc caută nemurirea; o caută sub orice chip şi sub orice formă.

viziunea filocalica asupra lumiiEste evident că acest dor după veşnicie nu este posibil să-i fi fost impus omului de natura lui materială, pentru că ea este limitată şi finită şi nu are în ea acest dor. Este evident de asemenea că nici trupul omenesc nu a impus omului dorul acesta, pentru că şi el este limitat. Singura soluţie logică rămâne aceasta: dorul omului după veşnicie, după nemurire se găseşte în însăşi esenţa sufletului omenesc. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul se găseşte în întregime în acest dor. Pentru că doar ” chipul lui Dumnezeu” din om este cel ce doreşte adevărurile veşnice ale lui Dumnezeu în toate lumile. Înscris în sufletul omului, “chipul lui Dumnezeu” îl împinge pe om să tindă spre veşnicia lui Dumnezeu şi să o dorească. Este natural că sufletul creat “după chipul lui Dumnezeu” să dorescă pe Dumnezeu.

Dacă ne sprijinim pe experienţa comună a neamului omenesc şi reducem pe om la elementele lui componente fundamentale, vom găsi oricum dorul acesta după veşnicie drept elementul fundamental pe care se întemeiază şi care constituie din punct de vedere ontologic omul.

” Chipul lui Dumnezeu” din natura umană are un sens ontologic şi teologic: ontologic, fiindcă în “chipul lui Dumnezeu” ca dar constă esenţa fiinţei omeneşti; iar teologic, pentru că prin aceasta a fost stabilit drept scop al vieţii omului. Acest “chip al lui Dumnezeu”, este esenţa esenţei fiinţei omeneşti. Pe el şi potrivit lui omul se modelează şi se construieşte în această lume.

 

Redacţia Jurnal Spiritual