Spânzul: misterioasa plantă anticancerigenă (I)

0
109
Translate in

spanzIubitorii naturii, fitoterapeuţii și botaniştii, care colindă lizierele pădurilor de conifere şi fagi din zonele deluroase şi montane din România încă de la începutul primăverii, dau adesea peste o plantă înflorită care nu spune nimic marii majorităţi a oamenilor. Este vorba de spânz (Helleborus sp) o plantă despre care se vorbeşte tot mai mult în ultimul timp, şi pe care specialiştii o văd în viitorul apropiat un adevărat leac minune contra cancerului. Extrem de apreciat, controversat, dar fără doar şi poate insuficient studiat, spânzul este o plantă care are potenţialul de a salva milioane de vieţi!

Din punct de vedere sistematic şi strict botanic, spânzul aparţine familiei Ranunculaceae, genului Helleborus, care cuprinde aproximativ 20 de specii de spânz, multe dintre ele crescând şi în România. Numele de Helleborus provine din greaca veche şi trimite cu gândul la puternicele proprietăţi vindecătoare ale plantei, cunoscute fără îndoială şi de antici, căci „elein”  însemna rană, iar „bora” hrană. Este o plantă erbacee şi în ciuda denumirilor de trandafir de iarnă şi trandafirul Crăciunului, date de către occidentali, spânzul nu are nicio legătură cu trandafirii propriu-zişi, care aparţin familiei Rosaceae.

Plantele din genul spânzului sunt originare din Europa şi Asia, şi cea mai mare concentrare de specii se întâlneşte în Balcani şi Carpaţi. De obicei, în ţara noastră spânzul creşte la altitudinea de peste 500 metri. Este o plantă cu rizom lung şi rădăcini puternice. Are o tulpină dreaptă, nu mai înaltă de 50 centimetri. Frunzele sunt mari, cu 5-7 lobi. Florile sunt mari, cu miros specific şi culoarea petalelor variabilă în funcţie de specie, de regulă acestea fiind verzi, roşu-purpurii, albe sau roşu-violaceu închis.

Spânzul este una dintre plantele erbacee cu înflorirea cea mai timpurie între toate speciile care cresc la noi în ţară, căci înfloreşte primăvara devreme, de regulă în lunile februarie-martie. În fitoterapeutică, sunt folosite mai ales rădăcinile şi rizomii.

Deoarece spânzul este şi o plantă cu aspect decorativ, în Occident a devenit de mulţi ani o plantă de grădină. Iubitorii de flori ornamentale îl apreciază pentru înflorirea sa timpurie, rezistenţa deobebită la îngheţurile bruşte şi toleranţa la locuri umbroase, spânzul nefiind o plantă iubitoare de lumină. Cea mai apreciată specie pentru rol decorativ este Helleborus orientalis.

Planta are un rol special şi în folclorul european, căci în miturile străvechi se crede că spânzul este folosit în cadrul ritualurilor vărjitoreşti de invocare a demonilor. În folclorul vechi românesc, alături de şoc, spânzul este considerat a fi una dintre plantele îndrăgite de Diavol. Această credinţă poate avea la bază temerea oamenilor de proprietăţile otrăvitoare ale spânzului. În mitologia greacă, Melampus din Pylos s-a folosit de spânz pentru a le vindeca de nebunie pe fiicele regelui Argos, fetele fiind blestemate iniţial de Dyonisos.

Spânzul negru era numit şi Trandafirul Crăciunului în Europa Apuseană, denumirea având la bază o veche legendă conform căreia planta ar fi apărut din lacrimile vărsate pe zăpadă de către o fetiţă care era atât de săracă încât nu a găsit niciun cadou pe care să-l ofere pruncului sfânt născut în ieslea din Betleem. În timpul asediului oraşului cetate Kirrha de către Liga Ampyctonică, grecii antici au folosit mari cantităţi de spânz pentru a otrăvi rezervele de apă ale cetăţii.

La români, spânzul nu era doar o simplă plantă medicinală. Atât puterea, cât şi toxicitatea sa crescută i-a făcut pe români să o trateze ca pe o adevărată plantă magică. În popor se vorbea pe vremuri de o aşa numită putere ascunsă a spânzului.

Forţă care, la fel ca la alte plante cu statut asemănător, putea fi orientată în bine sau în rău, în funcţie de intenţia celui care o foloseşte. La români, exista deci încă din cele mai vechi timpuri, credinţa că cele mai puternice plante din farmacopeea tradiţională, precum mătrăguna, cucuta sau spânzul au puterea de a se „răzbuna” pe cel care le foloseşte în scopuri rele, sau este măcinat de gânduri necurate atunci când le culege. Culegerea spânzului, şi prin extensie a celorlante plante, era efectuată pe vremuri doar de cei care postiseră şi se rugaseră înainte.

Cutumele populare opresc culesul spânzului pe lună plină, deoarece se credea că puterea vindecătoare a spânzului era greu de controlat de către vraciul sau vrăjitoarea vindecătoare. La români, spânzul se recolta înainte de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, actul fiind săvârşit doar de către o fetiţă sau o bătrână care spunea de trei ori Tatăl Nostru înainte de a-i scoate spânzului rădăcinile din sol.

Efectele curative ale spânzului negru au ieşit de mult timp în evidenţă. În vechime, spânzul era folosit în tratarea psihozelor, diareei şi hemoroizilor. Începând cu zorii secolului XX, spânzul a fost folosit în tratamentul insuficienţei cardiace, precum şi în rol de diuretic naturist. În medicina tradiţională germană, decoctul din rădăcină de spânz era un remediu faimos contra epilepsiei, crizelor de isterie, melancoliei, disfuncţiilor menstruale, constipaţiei, afecţiunilor ficatului, gutei şi reumatismului.

Pentru tratamentul extern, rădăcina de spânz era uscată, măcinată şi presărată asupra iritaţiilor rebele, ulceraţiilor şi acneei rebele. Tot în tratamentul extern, spânzul a dat rezultate foarte bune în cazurile de reumatism, dureri de sciatică şi migrene. În cazul abceselor şi rănilor infectate, catapalsmele cu frunze de spânz sau rădăcina acestei plante grăbeau procesul de vindecare.

Sursa: descopera.ro

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here