Spaimă și fascinaţie la dispariţia unui sistem

0
59

Spaimă și fascinaţie la dispariţia unui sistem ( Articol publicat în Frankfurt Rundschau, 1993)

Nu ştiu dacă trebuie să fii un om din Est ca să vezi ceea ce văd eu, nu ştiu dacă un francez, să zicem, care ar locui câteva luni la Berlin, cum locuiesc eu, ar observa în acelaşi fel lucrurile. Înclin să cred că nu.

În orice caz, eu sunt fascinată de ceea ce văd, cu atât mai mult cu cât sunt conştientă că nu numai Berlinul, ci şi eu însămi suntem responsabili de obiectul fascinaţiei mele.

Cea mai tulburătoare dintre îndeletnicirile mele berlineze este aceea de a merge pe stradă, de a privi trecătorii și de a ghici dacă provin din partea vestică sau din cea estică, iar ceea ce mă tulbură nu este dificultatea ghicitului, ci, dimpotrivă, exactitatea răspunsurilor, la care nu contribuie decât într-o mică, neglijabilă măsură elementele exterioare, hainele, pantofii, mersul, tăietura părului.

În mod evident, mi-e mai uşor să deosebesc un berlinez din Est de un berlinez din Vest, decât pe acesta din urmă de un american, să zicem, sau de orice vechi locuitor al Comunităţii Europene.

Iar explicaţia acestei uşurinţe nu este greu de găsit şi nici măcar misterioasă. Îi cunosc din prima clipă pe cei ce provin din RDG după expresia ochilor, după neliniştea sau, la unii, chiar spaima difuză, fără obiect, care se ascunde în adâncul privirilor lor, indiferent dacă râd sau privesc o vitrină, dacă stau pe terasa unei cafenele sau călătoresc cu metroul.

Este o lumină nehotărâtă şi clătinitoare ca o apă care nu reuşeşte să ia forma vasului în care a fost turnată, o nelinişte, desigur, dar mai mult decât atât, materializarea unei autohărţuieli interioare, a unei nesiguranţe de sine, un amestec de ruşine, incertitudine şi teamă, pe care nu mi-e greu să-l recunosc, pentru că-l cunosc de mult, îl ştiu de acasă, poate fi citit în ochii locuitorilor dintre Elba şi Ural, dintre Ural şi Oceanul Pacific.

Nu mă îndoiesc că poate fi citit şi în ochii mei, voalat poate puţin de bănuiala propriei lui explicaţii pe care nu la Berlin am descoperit-o, aici mi s-au pus la dispoziţie doar condiţiile ideale, aproape didactice, ale verificării.

Cea mai simplă dintre explicaţii ar fi putut fi aceea că în noi persistă încă, după mai bine de trei ani, marea spaimă a ultimelor decenii. Dar nu de asta este vorba în primul rând. Oricât ar părea de ciudat, ceea ce se vede acum în ochii oamenilor din Est nu are legătură cu sistemul comunist, ci cu dispariţia lui. Spaima de acum nu este o continuare a celei vechi, ci, dimpotrivă, sentimentul care s-a născut în vidul pe care dispariţia aceleia l-a lăsat. Omul din Est este un om din spatele căruia a dispărut, brusc şi într-un fel destul de greu explicabil, sistemul.

Acest sistem era rău (nimeni dintre cei care îi suportau rigorile nu se îndoia de asta), dar era un rău care fusese impus şi de care individul nu se simţea responsabil, un rău care fusese stabilit şi parafat prin tratate internaţionale, care cuprindea în el consimţământul sau măcar resemnarea părţii democrate a lumii.

Era un sistem înglobând o treime din populaţia globului şi împotriva căruia el, individul de rând, nu putea face, în afară de a-l urî, nimic. Iar această ură îi asigura un anumit confort moral, paradoxalul confort moral al victimei care ştie că, cu cât suferă mai mult, cu atât are mai multă dreptate. În plus, sistemul nu era numai rău, ci şi organizat exhaustiv: prevedea totul, reglementa totul, interzicea totul, gândea totul şi nu cerea decât supunere, adică lipsă de reacţie.

Asemenea unui corp care, lipsit de mişcare şi ţinut prea mult timp într-un corset rigid, devine flasc, îşi pierde reflexele şi elasticitatea muşchilor – încât, în cele din urmă, corsetul devine nu numai o formă de îngrădire, ci şi una de susţinere -, individul care a trăit decenii la rând într-un sistem totalitar devine dependent de sistem.

Dispariţia structurii încorsetate, dar ferme a sistemului produce un dezechilibru în universul din care el forma o considerabilă parte şi îl lasă pe individ nud (pentru că orice corset este o haină) şi singur, handicapat de nevoia prea bruscă de a judeca singur totul, de a-şi lua – pentru toate şi chiar pentru sine însuşi – răspunderea. Nesiguranţa transformată în nelinişte şi neliniştea transformată în spaimă în faţa dispariţiei sistemului nu exprimă regretul după ceea ce dispare (decât în cazuri extreme, şi atunci este o formă de vinovăţie sau de disperare), ci nepriceperea sau chiar neputinţa de a evolua în locul rămas liber; în ultimă instanţă, o nevroză a libertăţii.

De altfel, dependenţa de sistem nu este doar o caracteristică a Estului.

Omul din Vest, obişnuit cu libertatea şi cu problemele ei, are mai multă siguranţă de sine tocmai în măsura în care libertatea sa este o parte a unui sistem bine organizat. Libertatea, care este în acelaşi timp şi responsabilitatea sa, nu există, în sine, ci – indiferent dacă individul este ministru sau şomer – pe fundalul unui sistem care îi dă posibilitatea să se exercite şi îi oferă condiţiile să se manifeste în cadrul regulii jocului. Dacă, prin absurd, acest fundal ar dispărea, omul din Vest s-ar descoperi, probabil, aproape la fel de lipsit de apărare, fără asigurările, conturile de bancă şi supermarketurile sale, cum se simte apropiata sa rudă estică fără interdicţii, supravegherea agenţilor secreţi şi preţurile derizorii.

Mai ciudat este că dispariţia regimului comunist a produs reacţii neaşteptate şi în universul interior al vesticilor.

Cum altfel s-ar putea defini atât de specialele tarabe de la Poarta Brandenburg, unde se vând şi se cumpără, într-o nostalgică devălmăşie, bucăţi apocrife de zid şi autentice cuşme sovietice, decoraţii obţinute pentru cucerirea Berlinului şi nenumărate ceasuri al căror unic sens este de a aminti atracţia pe care o exercitau în urmă cu o jumătate de secol asupra cuceritorilor? Sau obiecte de chihlimbar, nu pentru că provin din ţările baltice – cele cu un atât de dramatic şi complicat încă destin -, ci pentru că de acolo le luau învingătorii comuni, care continuă să fascineze – şi poate să producă o superstiţioasă teamă – şi acum, după ce au fost înfrânţi de logica istoriei.

Am stat şi am contemplat îndelung prosperul comerţ de la Poarta Brandenburg, ca şi omniprezentele afişe cu „Cazacii de pe Don“ (trupă de dansuri, nu de cavalerie) sau cu „Splendorile de orfevrerie ale Rusiei“, şi m-am întrebat cum se explică această obsesie neobosită.

În mod evident, cumpărătorii nu pot fi cu toţii nostalgici ai prezenţei sovietice, nici maniaci ai relicvelor „istorice”, şi nici chiar numai turişti sensibili la farmecul revolut al imperiilor şi la aura timpului care trece şi semnifică numai trecând. Mai degrabă cred că existenţa sistemului comunist şi a imperiului sovietic reprezentase prea mult timp o realitate indubitabilă şi un punct solid de reper negativ sau pozitiv, nu are importanţă) pentru lumea din afara lor, ca să nu deranjeze, prin dispariţie, perspective şi tabieturi. Până când lucrurile şi ideile se vor rearanja intr-o nouă formă, coerentă şi stabilă, locul gol este umplut cu o fascinaţie iraţională, dar uşor de înţeles.

Pentru vechii locuitori ai Berlinului de Vest, cu psihologia lor de insulari, în care pericolul şi avantajele se contopeau într-un singur farmec, dispariţia mării, oricât de ameninţătoare, înseamnă nu numai reducerea fostei insule la statutul unui pământ ca oricare altul, ci şi încheierea unei epoci în care provizoratul semăna cu tristeţea, iar boema cu eroismul.

Reacţia lor la ceea ce se numeşte „degradarea atmosferei berlineze“ nu este, în fond, decât tot o reacţie la efortul pe care schimbările impuse de dispariţia celuilalt sistem îl pretind fiecăruia dintre noi.
Într-una din zile treceam prin faţa Reichstagului şi m-am oprit lângă crucile simbolice ale celor căzuţi încercând să treacă zidul; un tânăr le explica turiştilor, care citeau numele şi datele înscrise pe cruci, că totul a fost amenajat prin contribuţii particulare, în timp ce îngrijirea celor câteva monumente ale ostaşului sovietic, din Est ca şi din Vest, cade în sarcina municipalităţii.

Într-o altă zi, ochii mi-au căzut – în timp ce aşteptam să trec strada la una dintre răscrucile de pe Ku’damm – pe un trabant cu număr de Gera, condus de un bărbat între două vârste care se înscrisese pe un culoar greşit şi acum încerca să treacă de pe un culoar pe altul.

Cu greu s-ar fi putut imagina ceva mai jenant şi nesigur, mai pierdut şi mai intimidat, mai nelalocul lui şi mai conştient de asta…
Şi, bineînţeles, aş putea să continui înşirând scene şi observaţii – simbolice sau numai adevărate – care aparţin subiectivităţii mele în aceeaşi măsură ca şi acestui oraş în care am locuit pentru câteva luni, ca într-o chintesenţă a Europei, a unei Europe fascinate şi înspăimântate de ceea ce o împiedică să fie ea însăşi.

Nu o fac, pentru că problema este de a găsi nu exemple care să contrazică, ci argumente care să favorizeze realizarea unei unităţi care, văzută de la Berlin, pare numai a Germaniei, dar care se dovedeşte, în fond, a Europei şi, mai mult chiar, a întregii civilizaţii crescute din rădăcinile polisului grec şi ale cetăţii romane.

Iar condiţia realizării acestei unităţi este găsirea proporţiilor juste ale convertibilităţii valorilor, mentalităţilor, complexelor (de superioritate şi de inferioritate), sentimentelor şi, mai ales, amintirilor celor două părţi inegale atât în ceea ce priveşte bogăţiile, cât şi în ceea ce priveşte adevărurile deţinute.
Există un singur domeniu în care Estul este mai bogat: domeniul suferinţei pe care, dintr-un anumit punct de vedere, a trăit-o în această ultimă jumătate de secol şi în locul Vestului, împiedicându-l astfel să repete experienţa şi drama. Ca să nu fi fost zadarnică, această suferinţă trebuie să devină convertibilă. Să nu uităm că Estul se întoarce înfrânt din cea mai mare iluzie a istoriei.

Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Ana Blandiana

Alte articole le găsiți aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here