În aprilie 1941, a povestit părintele Matei, am fost pe neaşteptate mobilizat. Pe atunci aveam douăzeci şi opt de ani şi soţia mea Ludmila douăzeci şi cinci. Ne căsătoriserăm dintr-o mare dragoste. Viaţa departe unul de altul era pentru amândoi un chin.
Ne scriam în fiecare zi. În primele luni de armată nu-mi găseam rostul, nu-mi aflam pacea, Ludmila era totul pentru mine. Cred că o iubeam chiar mai mult decât pe copiii noştri, dacă se poate aşa ceva. Soţia mea e înzestrată cu o voinţă uriaşă, e foarte statornică în principiile sale, spune întotdeauna adevărul şi are o inimă de aur. Dragostea îmi era împărtăşită. Mă iubea şi ea la fel de mult.
Eu am studiat fizica, iar Ludmila a terminat Institutul Pedagogic şi era profesoară de şcoală medie.
Când a izbucnit războiul, am luat parte încă de la început la lupte grele. Scriam des acasă, dar abia mai târziu am aflat că scrisorile mele n-au ajuns niciodată. Bineînţeles că nici eu nu primeam scrisori. Am fost de câteva ori rănit, am stat prin spitale în Urali şi în Siberia, şi în tot acest timp i-am scris mereu Ludmilei şi primeam şi eu scrisori de la ea. Dar cum am ajuns din nou pe front, s-a terminat iar cu scrisorile.
În februarie 1945 am fost grav rănit. În ziua de 7 mai, după ce mă mai înzdrăvenisem, am fost trimis la Praga. Atunci am auzit că s-a terminat războiul. Aveam pieptul plin de medalii, iar inima plină de dorul casei. La şase zilei de la victorie am fost arestat.Pe 1 iunie am fost condamnat la moarte prin împuşcare, dar verdictul a fost schimbat: doisprezece ani de închisoare!
Acuzaţia, falsă, fusese urzită de superiorul meu, un ofiţer care pretindea că am condus o campanie de partea germanilor, împotriva patriei mele. Am căutat eu să arăt, atât la interogatoriu cåt şi la tribunal, că totul era o minciună, dar n-a ajutat la nimic. Nu-l credeau decât pe superior. Mai târziu am aflat că şi cu alţi prieteni ai mei procedase la fel. Umbla dupã promovare!Am stat în lagăr până în 1957. Într-unul din ele l-am cunoscut pe părintele Arsenie şi m-am legat foarte mult de el. Pe atunci ajunsesem şi eu să fiu credincios, datorită unui alt prizonier din lagăr.
Familia mea nu ştia că am fost arestat şi că mă aflu în lagăr.
N-avusesem cum să-i înştiinţez. Toată nadejdea mea era ca Ludmila să fi aflat de la autorităţi, sau de la prieteni.
Ultimii ani de detenţie i-am petrecut în pustietăţile Siberiei. Am fost eliberat în 1957, dar a mai trebuit să fac trei luni de muncă în Norilsk. De acolo am scris la Moscova, întrebând de familia mea, dar n-am primit răspuns. Îmi căutam cu disperare familia. La început am încercat să dau de ei pe căi oficiale, care însă nu au dus nicăieri. Atunci am început să-i caut de unul singur. Am întrebat mai întâi pe la prieteni. Am aflat că Ludmila fusese evacuată la Kostroma. M-am dus acolo, arzând de nerăbdare, şi totodată măcinat de griji.
Am ajuns la Kostroma pe seară, şi am început să caut strada unde locuiau. Când în sfârşit am găsit-o se lasase seara, era ora nouã. Am bătut la uşă. Mi-a deschis un bărbat. Cånd m-a văzut, a tresărit şi s-a tras repede un pas înapoi, după care a spus:
– Intră, Alexandr Ivanovici!
Am intrat şi mi-am scos haina. Necunoscutul a rămas nemişcat, privindu-mã în tăcere, apo s-a întors către uşă şi a strigat:
– Ludmila! A venit cineva la noi!
A intrat soţia mea. Când m-a văzut, s-a repezit la mine gemând, scăldată toată în lacrimi:
– Saşa! Saşa! Unde ai fost?
Mă îmbrăţişează, mă sărută, iar eu uit de toate. Pentru mine nu mai există nimic altceva pe lumea asta. O strâng în braţe, îi sărut mâinile, faţa, şi-i simt inima bătând tare, tare de tot. Cât timp a trecut, nu ştiu. Dar când m-am uitat la bărbatul care-mi deschisese uşa, am văzut pe chipul lui atâta suferinţă, atâta durere, că nici măcar nu pot să încerc s-o descriu! Am întrebat:
– Liuda, cine-i?
Ludmila s-a tras înapoi de lângă mine, s-a uitat la noi amândoi şi, cu un caier straniu în glas, a spus:
– E soţul meu!
Atunci abia am înţeles. Se sfârşise. Mă simţeam cu totul neajutorat, pierdut. M-am aşezat pe un scaun.
– Şi cu mine cum rămâne?
Tăceau amândoi.
Mi-am luat capul în mâini şi am început să plâng în hohote. Tremuram tot, şi plângeam, cum nu mai plânsesem niciodată în viaţa mea. Eram deznădăjduit.
Am simtit cum cineva mă cuprinde de umeri şi-mi spune cu blândeţe:
– Linişteşte-te. Spune-ne ce-a fost cu dumneata în toţi anii aceştia.
Mi-am ridicat capul şi în faţa mea stătea soţul Ludmilei mele, care îmi vorbea. Stătea pe un scaun în fata mea, pe când Ludmila rămăsese aşa, în picioare. M-am uitat la ea, încă nedezmeticindu-mă. Gândurile nu se încâlceau. Din nou totul în jurul meu a pierit, şi n-o mai vedeam decât pe ea. Era foarte palidă, şi ochii imenşi îi erau plini de lacrimi şi de durere. Stătea şi se uita, când la mine, când la Boris (am aflat mai târziu cum se numeşte).
Era la fel de frumoasă ca înainte. Era Ludmila mea, iubita mea, soţia mea, care nu mai era a mea. Era ea, cea pentru care trăisem în toti aceşti ani cumpliţi. Pe chipul lui Boris se citea aceeaşi suferinţă, aceeaşi neputinţă.
– Povesteşte-ne, te rog, spuse el încet.
Le-am povestit. Cred că am vorbit mult. Cum am scris tot timpul scrisori, şi cum am fost trimis la Praga, cum am fost arestat, cum am primit doisprezece ani de lagăr. Le-am spus tot şi apoi am tăcut. Tăceau şi ei. Deodată, ca dintr-o ceată groasă, mi-a fulgerat gândul la Dumnezeu şi L-am chemat! ,,O, Doamne, ajută-ne! Tu ştii ce e drept! Judecă Tu!”
Ludmila s-a apropiat de mine, înconjură masa care ne despărţea.
– Saşa, iartă-mă! Sunt vinovată înaintea ta. Dacă am văzut că nu mai primesc nicio veste, am întrebat, am aşteptat. Dar întotdeauna venea acelaşi răspuns: „Dat dispărut”. Am crezut că ai murit… Ultima scrisoare de la tine era din Praga. L-am întâlnit pe Boris, l-am îndrăgit; m-am căsătorit cu el după patru ani de când ne cunoscuserăm. A venit şi o fiică, pe lângă cei doi fii ai noştri. O cheamă Nina, are şapte ani. Iartă-mă! Doar eu sunt de vină! Nu te-am aşteptat destul… lartă-mă!
Soţia mea vorbea plângând.
Ce era de făcut? Ce trebuia să fac? Nu ştiam. Nu vedeam nicio ieşire, nici unul din noi nu vedea. Am zărit pe perete, înrămată, o fotografie de-a mea de dinainte de război.
Într-o clipă, o lumină nouă a căzut asupra nefericirii mele. Simţămintele acuzatoare s-au risipit, sufletul mi s-a umplut de căldură. Ea nu mă uitase! Îşi amintise mereu de mine şi cu adevărat nu era nimeni de vină! Dar acum, ce era de făcut?
În odaie se aşternuse o tăcere grea. Tăcerea apăsătoare, tristă, a durerii.
– Unde sunt copiii?
– S-au dus la bunica lor. Rămân peste noapte acolo.
M-am uitat la soţia mea. Ştiam că dacă i-aş fi cerut să vină cu mine, ar fi venit. Şi-ar fi luat copiii şi l-ar fi părăsit pe Boris. Eu aş fi dat totul uitării şi aş fi iubit-o la fel de mult ca înainte. Dar copiii? În toţi anii aceştia băieţii se obişnuiseră cu noul lor tată, începuseră să-l iubească. Mai era şi fetiţa. Ce puteau copiii să înţeleagă din toate acestea?
Distrugeam o familie care îşi avea viaţa ei, o familie în care oamenii se iubeau şi se respectau. Iar Ludmila, la urma urmei, de ce-ar fi fost atât de vinovată? Pentru ce să fi trebuit a fi iertată? Mă aşteptase, mă căutase, suferise, rămăsese singură cu doi copii. Crezuse că am murit. Abia atunci s-a recăsătorit. Şi apoi, familia asta nouă nu mă uitase: ţineau poza mea pe perete. Eu eram singur, iar ei erau cinci. Ce drepturi aveam eu? Nici ea nu era de vină, nici eu, şi cu atât mai puţin bietul Boris. Iubirea ce i-o purtam eu Ludmilei nu mă îndreptăţea să distrug o familie, numai ca să fiu eu fericit. Mă făceam semănător de rău şi de amar. Şi din nou gândul mi se întoarse la Dumnezeu.
Sursa ortodoxiatinerilor.ro
Jurnal Spiritual
