Și vrea bunul Dumnezeu să ridice sufletele cu aceste două virtuți – smerenia și dragostea. Ele nu se pot despărți, dacă am smerenie am și dragoste, dacă n-am dragoste, n-am nici smerenie. E o virtute întreagă, dar, că să se poată înțelege, sunt două virtuți. Când se duce cineva în mânăstire, vrea să se pocăiască, să se liniștească, să se roage. Dar, când ajunge de dă cu ochii de dușmanul lui, n-are ochi să-l vadă – atunci cade din lucrarea lui. Gata! Și de asta Sfinții Părinți îi îndeamnă pe toți care doresc pocăința și doresc să sporească, întâi aceste două virtuți să le câștige. Și-am văzut în mănăstiri pe vremea mea, când venea un frate sau o soră, căutau părinții să îi ajute cum să poată căpăta aceste două virtuți – smerenia și dragostea. Mi-aduc aminte, când eram frate în mănăstire, eu eram mic și mi-au crescut niște mustăți de parcă eram, așa mi s-a părut mie, ca un pitic. Și frații, când găteau treaba la vite acolo, mă trăgeau unul de opinci, altul de mustăți și mă tot necăjeau și râdeau de mine. M-am dus la la părintele și m-am plâns lui.
-Părintele Cleopa?
-Nu. Părintele Macarie, un pustnic care a stat și cu părintele Cleopa la pustie; dar înainte de a veni comuniștii. Era foarte sporit! M-a învățat așa: dacă frații râd de tine, râzi și tu cu ei tot de tine; dar nu cumva să râzi de ei, că pierzi. Și am făcut așa cum m-a învățat, iar acei frați, când au văzut așa, s-au potolit și nu mi-au mai zis nici „du-te-n colo”, adică și-o căutat fiecare de nevoința lui. Și am bănuit că eu mă tulburam și ei mai tare se agitau ca să vadă cam ce pot, se jucau. Că în mănăstire veneau mulți și rămâneau puțini. Care erau hotărâți pentru pocăință, aceia se puteau deosebi de ceilalți. Aceștia ajungeau oameni de mare valoare. Și atunci am văzut cu adevărat că mulți sunt chemați, dar puțini aleși. Dar pe vremea aceea îi ajutau să capete aceste două virtuți și care ascultau, aceia ajungeau de mare valoare Bisericii.
„Lupta pentru smerenie și pocăință” – Părintele Proclu Nicău
Jurnal Spiritual
