Cel ce se va smeri pe sine va fi înălţat

0
574
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

SmereniaDomnul nostru Iisus Hristos ne spune: Cel ce se va smeri pe sine va fi înălţat (Matei 23, 12). Iar Cuviosul Siluan Athonitul ne învaţă: „Dacă lumea ar cunoaşte puterea cuvântului lui Hristos: «învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea», atunci lumea întreagă ar lăsa toate celelalte ştiinţe şi învăţături şi ar învăţa numai această ştiinţă cerească…

Smerenia lui Hristos!

Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele pământeşti. Dar omul nu poate cunoaşte puterea acestui cuvânt al lui Hristos fără Duhul Sfânt; dar cine a cunoscut-o, acela n-ar mai lăsa această ştiinţă, chiar dacă ar avea ca bogăţie toate împărăţiile pământului”.

Smerita cugetare este uşa împărăţiei lui Dumnezeu şi cei care au intrat prin ea vin la Dumnezeu, iar fără smerita cugetare, zadarnică este toată osteneala şi cu multe dureri şi necazuri calea mântuirii. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne spune că „Precum umbra urmează trupului, aşa şi smeritei cugetări îi urmează mila lui Dumnezeu”, şi: „De te vei defăima pe tine ca să nu fii cinstit de alţii, Dumnezeu te va slăvi pe tine. Şi dacă pentru adevăr te vei prihăni pe tine, Dumnezeu va da voie tuturor făpturilor Sale să te laude pe tine şi vor deschide înaintea ta uşa Slavei Ziditorului Tău şi te vor lăuda pe tine. Pentru că tu, într-adevăr, după chipul şi asemănarea Lui eşti”.

Dacă, smerindu-te, vei zice celui cu care te cerţi «iartă-mă», vei arde cu darul Duhului Sfânt pe diavoli. Iar cel ce rabdă cu smerita cugetare învinuirile ce i se aduc pe nedrept, a ajuns la desăvârşire şi este lăudat de îngeri, pentru că nicio faptă bună nu este mai greu de săvârşit ca aceasta.

Există mai multe deosebiri între cel ce se înalƫă cu mintea, cel ce nu se înalţă cu mintea şi cel ce se smereşte.

– Cel ce se înalţă cu mintea se consideră deasupra tuturor şi judecă pe oameni toată ziua;

– Cel ce nu se înalţă cu mintea nu judecă pe nimeni, ci poate se judecă pe sine.;

– Iar cel ce se smereşte, fiind nevrednic de osândă, pururea se judecă pe sine, simţindu-se nevrednic de mulţimea darurilor dumnezeieşti primite.

Cei mai mulţi ne numim pe noi înşine păcătoşi şi aşa şi suntem. Dar ceea ce probează inima este primirea defăimării. Dar smerita cugetare o are nu cel ce se defăimează pe sine, căci cum nu se va răbda omul pe sine? Smerita cugetare are cel care, fiind ocărât de alţii pe nedrept, nu-şi micşorează dragostea faţă de ei.

„Iar dacă socotim întru simţirea inimii pe aproapele, că ne întrece în toate, am dobândit smerita cugetare”.

„Adevăratul lucrător al smeritei cugetări se cunoaşte din aceea că se îngreţoşează de a plăcea lumii prin vieţuirea sa ori prin cuvânt şi urâtă este înaintea lui slava lumii acesteia”.

Sihastrul Iosif Athonitul ne spune următoarele: „Precum în cele ale Harului există mijloace ajutătoare ce fac să prisosească în timp şi calitate, aşa şi în latura înşelării există cele ce contribuie la micşorarea ei.

si mai mult despre smerenie:

Ȋn latura Harului, când cu Harul lui Hristos călătoreşte omul pe calea cea strâmtă şi cu scârbe a poruncilor (dumnezeieşti), după măsura înţelegerii sale, dacă adaugă la această călătorie a sa smerenie şi buna dispoziţie în slujirea dragostei, se măreşte dozi Harului şi a iluminării.

Ȋn chip asemănător se întâmplă şi în latura înşelării. Dacă adaugă cineva nerăbdare şi cârteală, îşi îngreunează crucea şi dublând-o.

Micimea de suflet şi lipsa de nădejde sunt nenorocirile cele mai chinuitoare ale războiului nevăzut şi sunt lăsate celor tari şi nesmeriţi la caracter ca o pedeapsă aspră, care este ca o pregustare a gheenei şi a iadului, prin simţirea lepădării şi a părăsirii.

Prin mândrie vrăjmaşul diavol „ne urcă prin înşelăciune la mare înălţime, ca să ne coboare de acolo în adâncul prăpastiei”.

Smerenia este începutul oricărei fapte bune

Pentru că păcatul mândriei care izvorăşte din iubirea de sine, este unul din cele mai mari păcate, rădăcină şi izvor al oricărui păcat, Dumnezeu a dat acestui păcat, leacul cel mai potrivit, smerenia, ca lege a vieţuirii creştine. „O dată pusă această temelie, poţi clădi pe ea totul; dar fără ea, de-ai atinge cerurile cu vieţuirea ta, totul se dărâmă uşor şi o sfârşeşti amarnic. Şi postul şi rugăciunea şi milostenia şi fecioria, într-un cuvânt orice faptă bună fără smerenie dispare şi piere. Aşa s-a întâmplat şi cu fariseul. Ajunsese până la culmile virtuţii; dar când s-a pogorât de la templu îşi pierduse toate faptele lui bune, pentru că nu avusese smerenia, mama faptelor bune (Luca 18,10-14). Că după cum mândria este izvorul oricărui păcat tot aşa smerenia este începutul oricărei fapte bune. De aceea şi Hristos cu ea îşi începe  predica, smulgând din sufletul ascultătorilor din rădăcini mândria”.

Referindu-se la păcatul mândriei, Avva Dorotei al Gâzei spune: „Dar sunt două smerenii, precum sunt şi două mândrii”.

„Smerenia cea dintâi stă în a socoti cineva pe fratele său mai înţelept decât sine şi întrecându-l pe el în toate şi, simplu grăind, în a se socoti pe sine mai prejos de toţi.

“La smerenie se ajunge prin osteneli”

Iar a doua smerenie stă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvârşită a sfinţilor. Aceasta se naşte în chip firesc, în suflet, din lucrarea poruncilor (dumnezeieşti, n. n.). Căci precum pomul, când poartă rod mult, rodul încovoaie ramurile şi le trage în jos, iar cel ce nu poartă rod se înalţă şi stă drept. Dar sunt unii pomi care, tocmai deoarece ramurile urcă în sus, nu poartă rod, iar de ia cineva pietre şi le atârnă de ramuri şi le trage în jos, acestea fac rod – aşa este şi cu sufletul: când se smereşte, aduce rod şi, cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereşte mai mult.

Astfel, sfinţii, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi”.

Dar există şi două mândrii. „Cea dintâi mândrie este când cineva dispreţuieşte pe fratele, când îl socoteşte ca nefiind nimic şi pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta, de nu se va trezi repede şi de nu se va sârgui să scape de ea, vine pe încetul şi la a doua mândrie, prin care se mândreşte şi împotriva lui Dumnezeu, şi pune pe seama sa isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu”.

„Smerenia este un lucru mare şi dumnezeiesc, iar la smerenie se ajunge prin osteneli trupeşti întru cunoştinţă şi prin a se socoti cineva mai prejos de toţi şi a se ruga pururea lui Dumnezeu. Aceasta este calea smereniei. Iar această smerenie este dumnezeiască şi de neînţeles”.

“Prin smerenie, se roagă şi prin rugăciune se smereşte”

Tot acelaşi Sfânt Părinte ne învaţă că rugăciunea neîncetată către Dumnezeu, Rugăciunea lui Iisus, se împotriveşte celei de-a doua mândrii (mândria împotriva lui Dumnezeu). „Căci e vădit că cel smerit, cel evlavios, cunoscând că nu poate dobândi niciun bine în suflet fără ajutorul şi acoperământul lui Dumnezeu, nu încetează să se roage necontenit lui Dumnezeu, ca să-şi facă milă de el. Şi cel ce se roagă totdeauna lui Dumnezeu, de se învredniceşte să izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească şi nu se poate mândri, nici nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii sale; ci le pune pe seama lui Dumnezeu şi Lui îi mulţumeşte pururea şi pe El îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui şi să se arate slăbiciunea şi neputinţa lui.

Şi aşa, prin smerenie, se roagă şi prin rugăciune se smereşte şi, dacă izbuteşte, pururea se smereşte şi, pe cât se smereşte, pe atâta e ajutat şi înaintează prin smerita cugetare.

Punctul de plecare al acestei întregi frumuseţi duhovniceşti este pocăinţa şi pârghia principală a acestei lucrări (a pocăinţei n. n.) este rugăciunea”.

Iată ce spune referitor la aceasta marele ascet Macarie Egipteanul, în cuvântul său despre păzirea inimii: „Capul oricărei virtuţi şi vârful izbânzilor este rugăciunea stăruitoare, prin care şi celelalte virtuţi le vom putea dobândi prin cererea zilnică, de la Dumnezeu”. Iar mai apoi, spune iarăşi: dacă nu vom întrerupe osteneala rugăciunii şi a nădejdii, nu vom greşi”. Şi în cuvântul despre rugăciune spune iarăşi: „Lucrarea rugăciunii şi a cuvântului săvârşindu-se în mod armonios se face mai presus de orice virtute şi poruncă”

Mărturiseşte că te mântui prin Harul lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Nimic nu ne ajută atât de mult ca smerenia şi umilirea gândului nostru, ca smerirea îngâmfării sufletului nostru”. „Să ne ferim deci să vorbim de noi înşine. Aceasta atrage şi ura oamenilor, şi dispreţul lui Dumnezeu. De aceea cu cât facem fapte bune mai mari, cu atât să vorbim mai puţin de noi.

Că aşa vom dobândi cea mai mare slavă şi de la oameni, şi de la Dumnezeu; dar, mai bine spus, de la Dumnezeu nu dobândim numai slavă, ci şi mare plată şi mare răsplată. Nu ceri deci plată ca să iei plată! Mărturiseşte că te mântui   prin   Harul   lui   Dumnezeu,   ca   Dumnezeu să-ţi mărturisească că ţi-i datornic nu numai pentru faptele tale bune, îl ci şi pentru smerenia ta cea mare. Când facem fapte bune, avem pe Dumnezeu datornic numai pentru aceste fapte bune; dar când nici nu socotim că am făcut vreo faptă bună, atunci Dumnezeu ne este mai dator pentru starea noastră sufletească decât pentru faptele noastre bune. Deci starea sufletească cântăreşte mai mult decât faptele bune. Dacă nu avem o astfel de stare sufletească, atunci nici faptele bune nu sunt mari înaintea lui Dumnezeu”.

Pentru aceasta trebuie să ne socotim în urma tuturor, chiar dacă am ajunge pe culmile virtuţilor, ştiind că „mândria poate doborî chiar din ceruri pe cel ce nu ia seama, iar smerenia poate ridica la înălţime, din adâncul păcatelor, pe cel smerit. Doar smerenia l-a adus pe vameş înaintea fariseului! Mândria, îngâmfarea, a biruit şi puterea netrupească a diavolului; smerenia, recunoaşterea păcatelor, l-a adus pe tâlhar în Rai înainte de Apostoli. Dacă cei care îşi mărturisesc păcatele dobândesc atâta îndrăznire, închipuie-ţi câte bunătăţi vor dobândi cei care au făcut multe fapte bune!

“Coborârea aceasta a Lui a ajuns înălţarea tuturora.”

Când fugi aşa de iute dacă înjugi smerenia la carul păcatului, încât o iei înainte şi întreci carul virtuţii, la care-i mândria înjugată, gândeşte-te unde vei ajunge de-ai înjuga smerenia la carul virtuţii! Gândeşte-te câte ceruri ai străbate! Da vei sta, cu multă îndrăznire, chiar înaintea tronului lui Dumnezeu, înconjurat de îngeri. Şi iarăşi, dacă înjugând mândria la carul virtuţii, pierzi toată îndrăznirea dată de virtute din pricina poverii şi covârşirii răului, gândeşte-te în ce adânc de iad te poţi prăvăli dacă înjugi mândria la carul păcatului!

Nu spun aceasta ca să dispreţuim virtutea, ci ca să fugim de mândrie! Nu ca să păcătuim, ci ca să fim smeriţi”.

Să nu ne temem că ne vom pierde onoarea dacă ne vom smeri. „Oricât te-ai smeri, nu te poţi coborî atâta cât S-a pogorât Stăpânul Tău. Totuşi coborârea aceasta a Lui a ajuns înălţarea tuturora şi a făcut să strălucească slava Lui. Ȋnainte de a se face Om, era cunoscut numai de îngeri; dar când S-a făcut Om şi a fost răstignit, nu numai că nu I s-a micşorat slava aceea, ci a mai primit şi alta, aceea că L-a cunoscut întreaga lume. Nu te teme, dar, că ţi-ai pierde onoarea dacă te smereşti. Prin smerenie slava ta străluceşte şi mai mult; prin smerenie ajunge şi mai mare. Smerenia este uşa împărăţiei Cerurilor. Să nu mergem dar, pe o cale potrivnică. Să nu ne ducem război nouă înşine! Dacă vrem să părem mari, nu vom fi mari, ci mai dezonoraţi ca toţi”.

Smerenia este mai puternică decât piatra

„Ȋnălţimea pe care o dă lumea este cu silnicie şi plină de frică; înălţimea pe care o dă smerenia te face (prin Harul Dumnezeiesc n. n.) asemenea cu Dumnezeu. Un astfel de om rămâne înalt, chiar dacă nu-i admirat de nimeni; celălalt, chiar dacă e onorat de toţi, este mai mic decât toţi. Cinstea ce se dă este dată cu silnicie, de aceea se spulberă repede; cinstea cealaltă se dă de bunăvoie, de aceea e şi mai trainică. Pe sfinţi, de aceea îi admirăm, pentru că se smereau mai mult decât toţi, deşi erau mai mari decât toţi

Aceasta-i face să rămână mari până în ziua de azi; nici moartea nu poate pune capăt înălţimii lor”.

Să ne îndeletnicim cu smerenia, „căci nimic nu este mai puternic (prin Harului Dumnezeiesc n. n.) decât aceasta. Smerenia este mai puternică decât piatra, mai tare decât diamantul, şi ne ţine în mai mare siguranţă decât toate turnurile şi zidurile cetăţii, fiindcă ea este mai presus de toate uneltirile diavolului.

După cum lipsa minţii, sau uşurătatea, face ca lesne să cadă cineva în cele mai mici incidente ale vieţii, fiindcă, după cum am zis, ea se sparge mai uşor decât un balon de săpun, se rupe mai repede decât pânza păianjenului şi se împrăştie mai iute decât fumul, tot aşa smerenia îl întăreşte pe om în orice împrejurare a vieţii.

Deci, pentru a fi bine statorniciţi, ca pe o stâncă tare, să lăsăm la o parte uşurătatea plină de sine şi să-i preferăm înţeleaptă smerenie, căci numai aşa vom afla linişte şi odihnă şi în viaţa aceasta, iar în cea viitoare ne vom putea învrednici tuturor bunurilor făgăduite, prin Harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos”.

“Cel smerit nu-i stăpânit de nicio patimă.”

Părintele Arhimandrit Sofronie, ucenic al Cuviosului Siluan Athonitul spune: „în Mântuitorul Iisus Hristos şi în urmarea Lui, (creştinul experimentează maximul de deşertare şi de golire de sine şi, pe aceeaşi măsură, maximul de îndumnezeire”.

Pe această măsură a golirii de sine vom putea primi darul dumnezeiesc în inima noastră.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă „Cel smerit nu-i stăpânit de nicio patimă. Pe el nu-l poate supăra mânia, nici dragostea de slavă, nici gelozia, nici invidia. Poate fi ceva mai înalt decât un suflet lipsit de toate aceste păcate? Ȋngâmfatul însă este stăpânit de toate aceste păcate, se tăvăleşte în ele ca un vierme în bălegar. Invidia, gelozia şi mânia îi supără veşnic sufletul. Te întreb acum: cine e înalt? Cel care-i mai presus de patimi sau robul lor? Cel care tremură şi se teme de ele sau cel nebiruit şi nestăpânit de ele?”.

„Dacă ne socotim păcătoşi atunci când suntem păcătoşi, precum şi suntem, ne îndreptăm cum s-a îndreptat şi vameşul, cu cât mai mult ne vom îndrepta când ne socotim păcătoşi deşi suntem drepţi? Dacă smerenia face din păcătoşi drepţi – cu toate că aceasta nu-i smerenie, ci o recunoaştere a propriei stări sufleteşti -, deci dacă recunoaşterea propriei stări sufleteşti poate atât de mult asupra păcătoşilor, gândeşte-te ce minuni poate săvârşi smerenia asupra drepţilor”.

„Prin smerenie suntem egali cu îngerii”, şi „nimic nu face pe creştin atât de admirat ca smerita cugetare”, ne spune acelaşi Sfânt Părinte.

Să ne smerim şi noi, deci, puţin şi ne vom mântui.

Şi chiar dacă nu putem să ne ostenim din pricina neputinţei, să ne sârguim a ne smeri. Şi cred în mila lui Dumnezeu. Pentru acel puţin făcut cu smerenie ne vom afla şi noi în locul sfinţilor, acelora care s-au ostenit şi au slujit mult lui Dumnezeu. Da, suntem slabi şi nu putem să ne ostenim. Dar nu putem să ne smerim?”. În concluzie, pentru orice faptă bună am face, Dumnezeu vrea schimbarea inimii noastre; dintr-o inimă mândră şi rea, într-o inimă bună şi smerită.

Iar arma cea mai puternică împotriva gândurilor rele este smerita cugetare. Când ne vom smeri şi vom cere ajutorul lui Dumnezeu, într-o clipă vor dispărea toate gândurile rele omeneşti şi diavoleşti. Cu câteva cuvinte smerite zise din suspinul inimii: Iartă-mă, Doamne! Doamne, scapă-mă pe mine, păcătosul! Am greşit, Doamne, iartă-mă! Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Sfinte îngere păzitor, ajută-mi!, darul dumnezeiesc se va pogorî în inima noastră şi ne va aduce pacea duhovnicească.

Gândurile bune in viata creştinului ortodox, viaţa ca o prăznuire duhovniceasca, Părintele Daniel de la Rarău

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here