Singurătate

0
24

Singurătate

Singurătate este una dintre poeziile simple, pe înţelesul tuturor, ale lui Eminescu (Emil Brumaru le-ar fi numit „cântece naive“). Ea sea­mănă cu o compunere şcolară şi poate fi pusă uşor pe muzică. Poetul explică iară emfază artistică, printr-o juxtapunere de enunţuri scurte şi explicite, în ce situaţie se află:

„Cu perdelele lăsate/ Şed la masa mea de brad,/ Focul pâlpâie în sobă,/ Iară eu pe gânduri cad.“

După ce captează astfel atenţia cititorului şi îi câştigă încrederea, eliberându-l de grija că va trebui să facă un prea marc efort de înţelege­re, poetul măreşte pe neobservate gradul de dificultate a textului, alu­necând de la proză la poezie. El recurge la comparaţii surprinzătoare:
„Stoluri, stoluri trec prin minte/ Dulci iluzii. Amintiri/ Ţârâiesc încet ca greieri/ Printre negre, vechi zidiri,/ Sau cad grele, mângâioase/ Şi se sfarmă-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ Ca picioarele lui Crist.“
Amintirile care ţârâiesc încet, ca greieri printre negre, vechi zidiri sau cad grele, mângâioase şi se sfarmă-n suflet trist, cum în picuri cade ceara la picioarele lui Crist sunt de o stranie concreteţe. Poetul schiţea­ză, în stilul lui eficient, o fenomenologie a actului rememorării. Numai în Proust vom mai găsi o reprezentare atât de plastică a anamnezei. În plus, menţionarea unor negre, vechi zidiri şi a unui Crist care este, tară îndoială, o statuie a lui Crist, deasupra căreia ard lumânări instaurează o atmosferă sumbră.

Dar nu sumbră este, oare, însăşi ideea de amintire, iluzorie şi tristă de suscitare a unor momente defuncte?

Exact ca un realizator de emisiuni TV de azi, alarmat de gândul că îşi pierde audienţa, Eminescu revine repede la relatarea directă şi alertă a ceea ce se întâmplă în locuinţa lui de poet solitar:

„În odaie prin unghere/ S-a ţesut păinjeniş/ Şi prin cărţile în vra­curi/ îmblă şoarecii furiş./ În această dulce pace/ îmi ridic privirea-n pod/ Şi ascult cum învelişul/ De la cărţi ei mi le rod.“

Sunt versuri de o simplitate plină de farmec, nu lipsite de o adiere de umor, care ar putea servi ca libret pentru o şansonetă. Sau ca text pentru o piesă de muzică pop.

Pentru Eminescu poezia este nu numai un mod de a fi, nu numai o salvare, nu numai şansa de a înmărmuri măreţ, ci şi o ocupaţie bizară şi inutilă. El adoptă din când în când perspectiva unor oameni obişnuiţi acceptând că există ceva ridicol în condiţia de poet. Neavând răbdare să explice de ce optează pentru poezie, preferă să se ironizeze şi să explice, răsfăţându-se dc fapt, că face poezie împotriva voinţei sale:

„Ah! De câte ori voit-am/ Ca să spânzur lira-n cui/ Şi un capăt poeziei/ Şi pustiului să pui;// Dar atuncea greieri, şoareci,/ Cu uşor-mă- runtul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers.“

„Ah! De câte ori voit-am/ Ca să spânzur lira-n cui“. Această mărturisire este o falsă mărturisire, o parodiere a gândirii comune. Eminescu îşi spune sieşi ceea ce îi spunea tatăl lui Ion Creangă lui Ion Creangă: „Logofete, brânză-n cui,/ Lapte acru-n călămări,/ Chiu şi vai prin buzunări!“

În repetate rânduri, în poemele sale, poetul se arată plictisit şi exasperat dc poezie, dar niciodată nu o face într-un mod convingător, însăşi ideea dc a spânzura lira în cui are ceva teatral şi comic.

Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here