Spiritualitatea și simțurile spirituale
Spiritualitatea -Poate că acum începem să vedem de ce accentul apusean pus pe creativitatea artistică ne denaturează înţelegerea artei manifestate în icoană. Dacă arta este un fel de inscripţionare ce caută să descifreze variata natură iconică a cosmosului, atunci probabil că noţiunea de creativitate artistică accentuează ceea ce nu trebuie. Ea ne direcţionează atenţia către lumea artistului – lumea ipotetică a minţii, după cum se exprimă Nicolae de Cusa.
Dar de ce ar trebui să ne intereseze asta?
Spiritualitate -Nu pentru că este lumea artistului, numai dacă nu credem cumva că arta este un gen de bârfă superioară – ceea ce şi este. Mărturisesc, în mare parte, impresia dată de suplimentele de week-end. O bârfă nobilă ce distrează şi distrage, deoarece ego-urile artiştilor sunt cu mult mai mari decât ale noastre. Dacă creativitatea în sine este criteriul artei, atunci aceea este direcţia în care ne vom îndrepta sau vom fi duşi de curent. Dar lumea artistului ar putea fi interesantă dintr-un alt motiv. Deşi, în acest caz, am putea descoperi că a vorbi despre o „lume a artistului” este un mod destul de ciudat de exprimare.
Dumnezeu a creat Cosmosul
Spiritualitate -Ceva din expunerea anterioară despre Sfântul loan Damaschin putea nelinişti pe cititorul atent: tot acest limbaj referitor la „unitate simfonică”, „armonie” ş.a.m.d., în relaţie cu cosmosul. Cum putem continua să folosim acest limbaj în lumea pe care o ştim cum este – rănită, divizată, incompletă? Sfântul loan utilizează un astfel de limbaj din două motive. În primul rând, Dumnezeu a creat cosmosul, o lume frumoasă şi armonioasă. Și în al doilea, prin întrupare – care este o măreaţă alăturare a extremelor. Dumnezeu a restaurat lumea la unitatea şi armonia pe care ea a pierdut-o la cădere.
Sfântul loan vorbeşte despre cosmos ca armonie atât protologic cât şi eshatologic
Spiritualitate -Între ele este o rupere, dar o rupere vindecată şi restaurată. Miezul acestei restaurări este vindecarea chipului lui Dumnezeu în bărbaţi şi femei. Pe măsură ce chipul este restaurat, prima şi ultima armonie a lumii este revelată, armonie pe care noi o numim paradis.
Unul dintre efectele căderii este fragmentarea. De la persoane trăind în dependenţă unii de ceilalţi, noi devenim indivizi, izolaţi unul de celălalt. Ca indivizi, noi vedem centrul lumii în noi. „Lumile” noastre intră în conflict, căci eu nu sunt tu, iar noi fie încercăm să stabilim hegemonia lumii noastre. Fie ne adăpostim sub hegemonia altcuiva, fie ne retragem într-o mică lume pe care sperăm că n-o va observa nimeni.
De ce n-ar fi, pur şi simplu, lumi sau viziuni aflate în competiţie?
Spiritualitate -Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu avem nici un motiv pentru ca astfel de fragmentări să nu fie, chiar starea firească a lucrurilor. De ce n-ar fi, pur şi simplu, lumi sau viziuni aflate în competiţie? (Acest adevăr mi se pare că este cel care sălăşluieşte în spatele extremelor dihotomii ale lui Dostoievski. Fie Dumnezeu sau totul este trecător, fie nemurirea sau imoralitatea. Dar dacă exisţă un Dumnezeu, o astfel de fragmentare este un semn de cădere. Nu este fundamental, şi în cele din urmă el se întemeiază pe un neadevăr, căci nici o fiinţă creată nu este, cu adevărat, centrul lumii.
Individualismul din spatele noţiunii de creativitate artistică se află în miezul secularizării
Spiritualitate -Într-o lume atât de seculară, viziunea imaginativă a unui mare artist poate fi fascinantă. Ea trimite spre ceva dincolo de micimea şi caracterul distructiv al lumilor noastre competitoare. Și face asta într-un mod mult mai atrăgător decât pretenţiile de hegemonie ale unui Napoleon sau Hitler. Viziunea imaginativă a unui mare artist ne poate aminti de o armonie pierdută, de valori – precum iubirea. Ce par fugare chiar şi în cercul restrâns al celor apropiaţi nouă şi nesemnificativi pentru lumea largă. O astfel de viziune imaginativă ar putea fi numită pe drept cuvânt „creativă”, deoarece nu există nici o lume – reală sau ideală – pe care ar putea-o copia. Doar dacă nu cumva Dumnezeu există şi există şi un paradis pe care l-am pierdut, un paradis ce trebuie recâştigat.
Dacă este aşa atunci poate creativitatea artistică ar trebui abordată într-un alt mod
Spiritualitate -Concentrarea pe creativitate artistică duce la accentuarea actului creativ. Hermeneutica, după cum a fost înţeleasă de Schleiermacher, se preocupă de analiza şi retrăirea acelui act creativ. Dar există un număr de motive pentru a crede că acea abordare este menită a nu avea nici un rost. Într-o prelegere cu tema „Privind pe artişti cum lucrează”, E.H. Gombrich remarcă un lucru. ”Când artistul intenţionează să realizeze o idee de roman pe care o are în minte, el o poate transcrie la fel de puţin pe cat poate transcrie subiectul pe care îl vede înaintea sa.
Se prea poate ca această viziune să fie contrară ideii generale, dar cred că ar putea fi confirmată experimental
Spiritualitate -Odată, am întrebat un grup de artişti dacă se simţeau capabili să vizualizeze o singură linie de stilou sau de pensulă. Atât de exact, încât să o poată pune pe hârtie sau pe pânză, fară vreo deviere. Nu a fost între ei nici unul care să fie sigur că ar fi posibil aceasta.”
Ceea ce sugerează Gombrich este faptul că a face ceva nou este un proces care se realizează pe parcurs: nu există vreo prescripţie. Ne-am mai putea gândi şi la remarcile lui T.S. Eliot referitoare la The RoadloXanadu al Iui John Livingston Lowes, care încerca să exploreze modul în care a apărut „Kubla Khan” şi „The Ancient Mariner” al lui Coleridge.
Eliot spunea că a fost o „descoperire fascinantă”
Spiritualitate -Dar la sfârşitul cărţii, „cum de un astfel de material ca acele fragmente din lecturile lui Coleridge au fost transpuse într-o poezie de valoare. Rămâne un mister pentru totdeauna.”
Un alt exemplu ar putea fi Rilke – mai mult decât oricine altcineva! Căci Rilke credea cu adevărat în creativitatea poetului. Dar, în prima dintre scrisorile sale către un tânăr poet, ideea de bază a sfatului său este: „întrebaţi-vă în ora cea mai de taină a nopţii: Trebuie să scriu? Răscoliţi-vă după un răspuns adânc. Şi dacă ar fi să sune a încuviinţare, dacă aveţi voie să întâmpinaţi această nevoie serioasă cu un simplu şi răspicat «trebuie». Atunci clădiţi-vă viaţa după această necesitate…” Atunci, cu adevărat, noţiunea de creativitate artistică înseamnă că ceea ce face artistul este unic, irepetabil. De aceea, ideea că criticul recreează experienţa creativă, este pur şi simplu absurdă.
Ce încearcă să spună poetul?
Spiritualitate- Haideţi să privim altfel lucrurile şi să ne întrebăm: ce încearcă să spună poetul? Ce încearcă să descrie artistul şi cum cunoaşte? Este ceva ce a văzut, a zărit, a înţeles. Citim sau privim pentru a prinde pentru noi înşine ceva din viziunea artistului. Văzut astfel, ceea ce iese în evidenţă nu este atât actul creativ. Și pentru cititor sau spectator, experienţa împărtăşirii din acel act creativ, ci ceea ce este perceput şi modul în care este perceput. Şi ceea ce este perceput nu este numai ceea ce sălăşluieşte acolo. Ci ceva mai mult: o anumită înţelegere, o anumită aură. Dar este percepută.
Acum, există ceva în Tradiţia Ortodoxă care se oferă aici
Spiritualitate -Este ideea că simţurile trupeşti nu sunt tot ceea ce avem, că mai există şi simţurile spirituale. Origen a fost primul care a dezvoltat noţiunea, şi de atunci încoace doctrina simţurilor spirituale s-a dezvoltat într-o diversitate de moduri. Simţurile spirituale sunt contrastate cu simţurile trupeşti. Uneori în termenii unui crud dualism de inspiraţie platonică, dar mai profund în termenii unei înţelegeri a persoanei umane ca unitate. Modul în care experimentăm lumea căzută prin simţurile noastre trupeşti este un capăt al spectrumului. Având la cealaltă extremitate o experiere a paradisului, prin simţuri ce au fost transfigurate.
Atracţia exercitată de lumea căzută prin simţurile trupeşti este foarte puternică
Spiritualitate -Și nu ţine atât de mult de utilizarea propriu-zisă a simţurilor trupeşti, ci de modul în care noi valorizăm lumea şi ne raportăm la ea. Omul căzut califică o lume căzută sub aspect exterior. Lumea este ceva în afara lui, ceva ce trebuie posedat, folosit şi dominat. La celălalt capăt al spectrumului se află o experiere a lumii ca nemaifiind externă. Alienată şi exploatată pentru plăcerea mea, ci, în schimb, ca o sursă de încântare.
Am vorbit de un „spectrum”, dar el dă un înşelător sens al continuităţii
Spiritualitate -Cele mai timpurii relatări ale experienţei creştine a paradisului se găsesc în Actele Martirilor. Martirii, prin unirea lor cu Hristos în moartea Sa, au rupt legăturile cu această lume şi sunt primiţi în Rai. La fel şi ascetismul – un martiriu de zi cu zi – este necesar dacă vrem să trecem din această lume în paradis. Rugăciunea, postul, actele de iubire şi compasiune. Acestea sunt căile prin care simţurile trupeşti căzute sunt înfometate şi simţirile spirituale încep să se trezească şi să fie puse în mişcare.
Probabil, în profunzimea sa, problema artei se referă la simţurile spirituale
Spiritualitate -Atât în ceea ce priveşte artistul în sine, ca şi înțelegerea şi aprecierea artei. Dacă ar fi aşa, atunci am căuta un sens al obiectivităţii în artă cu mult mai mare. Prin acesta nu vreau să spun că s-ar simplifica problema referitoare la ceea ce înseamnă arta bună şi că s-ar stabili anumite tipare recunoscute estetice. Mai degrabă, ceea ce am în vedere este faptul că atenţia noastră ar fi distrasă de la subiectivitatea experienţei artistice. (Atât a artistului, cât şi a admiratorului) şi s-ar concentra pe lumea dezvăluită de artist.
Aceasta ne duce înapoi, cred eu, către ceea ce exploram la Sfântul Ioan Damaschin
Spiritualitate -La el am descoperit o înţelegere a artei legată de lumea simbolurilor şi imaginilor ce dezvăluia inter-conectarea. Și istoria cosmosului pe care l-a creat Dumnezeu. Şi aceasta relevă probabil mai multe despre natura problemei. Luaţi un fragment din lumea de simboluri şi imagini a Sfântului Ioan: este ceea ce s-ar putea numi realitate figurativă. În această privinţă, istoria sacră a adunat o comoară de simbolism. Ce poate fi utilizată pentru a clarifica semnificaţia ultimelor evenimente din istoria Bisericii, sau din viaţa individului ori a grupului. Aceasta era ceva accesibil în Apus, cel puţin până în vremea lui Dante.
Renașterea și Reforma și modurile noi de prezentare a realității
Auerbach considera şi, cred eu, mai este încă convingător. Că tocmai colapsul unui astfel de simţ al realităţii Renaşterii şi Reformei este cel care a dus la modurile destul de noi de reprezentare a realităţii. Acestea sunt căile pe care el le considera a fi devenit tot mai personale – până mutismul virtual.
Ar fi, cred eu, o altă lectură posibilă aceea de a vedea literatura secolului XX ca pe o varietate de moduri. De a încerca stabilirea unei matrice a simbolului şi a referinţei, suficient de densă pentru permite exprimarea a ceva important.
În moduri foarte diferite, acest lucru este valabil atât pentru James Joyce
Cât şi pentru David Jones: Joyce este un ludic la limita cu cinismul. David Jones cu o seriozitate nuanţată tot mai mult de disperare. Disperarea apare la Jones întrucât lui i se părea că existau din ce în ce mai puţini oameni din aceștia. Care puteau interacţiona cu diferitele tipare ale simbolismului, pe care el le considera indiscutabile. După cum i-a spus-o lui Harman Grieswood în 1962: „Dacă anumite lucruri nu sunt luate drept bune, e de-a dreptul imposibil ca felul în care scriu eu să însemne ceva. Nu mă supără asta, şi înţeleg de ce trebuie să fie aşa, dar astfel se explică de ce scriu atât de puţin.”
Cum să trăim Ortodoxia astăzi, Ortodoxia şi arta, Dr. Andrew Lourth
Jurnal Spiritual
