Simeon, Mitropolit al Noii Smirne: Predică la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu: Venirea Născătoarei de Dumnezeu

Iubiţii mei fraţi, creştinismul a însemnat cea mai mare revoluţie. Adevărul Evangheliei a adus schimbarea cea mai adâncă. Însuşi Domnul a caracterizat prezenţa Lui în lume şi predicarea Evangheliei drept foc care mistuie orice putreziciune, care încălzeşte inimile, care luminează viaţa oamenilor: Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins (Luca 12, 49). Propovăduirea lui Iisus Hristos a adus o schimbare care cuprinde o nouă concepţie asupra morţii, aceasta fiind cel mai mare eveniment al vieţii omeneşti după naştere. Moartea a devenit somn şi odihnă, trecerea într-o viaţă fără de sfârşit şi fericită. Astfel, înlăuntrul acestei noi concepţii despre viaţă şi moarte putem în seara aceasta să prăznuim şi să ne bucurăm pentru o moarte. Moartea Maicii Domnului este centrul şi tema acestei mari sărbători de astăzi. Această moarte, însă, este numită şi se arată adormire. Se numeşte şi mutare, trecerea spre viaţa cea adevărată şi intrarea în slava cerurilor a Maicii lui Dumnezeu, a Maicii vieţii.

Deci astăzi Biserica noastră psalmodiază cu faţa îndreptată spre Preasfântul chip al Maicii lui Dumnezeu: „întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare”. Cuvintele imnografului sfânt constituie declaraţia şi mărturisirea credinţei noastre, a tuturor. În timp ce Preasfânta năştea pe Domnul nostru şi-a păzit şi fecioria ei, iar urcând la ceruri prin adormirea ei, nu a părăsit această lume. Nu ne-a uitat. Nu a lăsat neamul omenesc orfan şi lipsit de sfânta ei prezenţă, de darurile şi binecuvântările ei. Cum se întâmplă însă acest lucru? Ea, care se află în ceruri de-a dreapta tronului măririi Unuia Născut Fiului ei, în bucuria şi în slava vieţii veşnice, este în acelaşi timp împreună cu noi? Prezentă în lume, în mijlocul nostru?

Este un adevăr al credinţei noastre, iubi- tii mei fraţi, că sfinţii Bisericii noastre, cei care au crezut şi au trăit după Evanghelia lui Iisus Hristos, plecând din această lume, se bucură şi se desfată de darul vieţii veşnice, de slava cea negrăită în împărăţia care este pregătită lor de la crearea lumii. Ei trăiesc viata lui Hristos, îl văd „faţă către faţă”. Au îndrăzneală şi curaj către El, ca nişte robi credincioşi şi desăvârşiţi.

Au fost următorii Lui (I Corinteni 11, 1). Martorii Mei cei credincioşi (Apocalipsa 2, 13) şi acum stau, după cum zice Cartea Apocalipsei, înaintea tronului şi înaintea Mielului (Apocalipsa 7, 9). Acest adevăr o caracterizează în chip neasemuit pe Născătoarea de Dumnezeu, care este mai slăvită decât toată zidirea şi mai cinstită şi decât puterile îngereşti.

Pe harul pe care l-au primit de la Dumnezeu, pe slava în care se desfată în împărăţia lui Dumnezeu, pe îndrăzneala pe care o au faţă de El se sprijină şi legătura pe care continuă să o aibă cu Biserica luptătoare a lui Hristos în lume, minunile pe care le fac şi le săvârşesc, mireasma şi harul pe care le transmit Sfintele lor Moaşte.

Astfel înţelegem adevărul, că Fecioara Ma- ria nu a părăsit această lume, în pofida adormirii şi mutării ei la cer. Ea este cu noi în continuare. Deci în ce mod?

Mai întâi de toate, ea este apărătoarea cea nebiruită a lumii, care acoperă lumea şi păzeşte viaţa oamenilor. Este sprijinul nostru în vremea neputinţelor. Este ancoră în furtuna vieţii. Este scăparea noastră în clipele grele. Este izvorul de mângâiere în întristările şi în încercările noastre. „Maica mea!”, este strigarea caldă de implorare, care ţâşneşte din inima şi de pe buzele noastre la vreme de necaz. „Ocrotitoare a vieţii mele te am pe tine, Fecioară, şi păzitoarea cea mai sigură”, mărturiseşte imnograful, exprimând acest mare adevăr al credinţei noastre.

În al doilea rând, Născătoarea de Dumnezeu n-a părăsit lumea pentru că continuă să ne dăruiască şi să ne transmită tuturor binecuvântările şi darurile Ei pe care le-a primit de sus, de la Sfântul Duh, Care a arătat-o instrumentul Lui. Ea „izvorăşte bogăţia a toată binefacerea”. Ea umple viaţa noastră de bucurie duhovnicească şi de nespusă desfătare. „Umple, Preacurată, de desfătare inima mea, ceea ce dai bucuria cea neprihănită, ceea ce ai născut pricina desfătării”, este ruga noastră fierbinte pe care i-o adresăm.

Dar şi din altă parte se adevereşte că Maica Domnului nu ne-a părăsit, din rugăciunile ei pentru pacea lumii şi mântuirea oamenilor. Ea se află aproape de tronul Unuia-Născut Fiului ei şi, având curajul şi îndrăznirea de mamă, mijloceşte şi se roagă pentru noi toţi. „Mult poate rugăciunea mamei spre îmblânzirea Stăpânului”. Rugăciunile Preasfintei au putere mare şi nemărginită. Astfel, este sigur că se roagă împreună cu toţi sfinţii, din iubire şi afecţiune pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare om, pentru întreaga Biserică.

Fraţii mei, marele praznic pe care Biserica noastră îl sărbătoreşte ţine de faptul că Preasfânta Maică a Domnului nostru, prin adormirea ei, continuă să fie în legătură cu noi, să fie prezentă nevăzut în mijlocul nostru. Este un postulat al credinţei şi o cerinţă a vieţii, adevărul pe care va trebui să-l primim şi să-l credem. Şi cerinţa care ni se impune trebuie să găsească ecou şi corespondent în viaţa noastră. Trebuie să simţim intens prezenţa Fecioarei Maria, că pentru noi ea este apărătoarea noastră, izvorul de daruri şi binecuvântări pe care le-a adus în lume Domnul, Mântuitorul neamului nostru, că prin rugăciunile ei neadormite către Iubitorul de oameni Dumnezeu este sprijinul nostru nezdruncinat şi speranţa noastră nebiruită.

Cu această credinţă şi prin nevoinţa noastră să trăim după Evanghelia Fiului ei, şi vom putea şi noi cu bucurie de praznic să cântăm: „întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare”.

 

Născătoarea de Dumnezeu
Și mântuirea oamenilor
Prin ea tot neamul muritorilor a aflat mântuire!

Iubiţii mei fraţi, mărturisirea credinţei este cel mai înalt titlu de cinste, laudă veşnică. Cuvântul despre proclamarea solemnă a Preasfintei Fecioare al sfântului imnograf, care se găseşte în doxologia vecerniei din această seară, pe glasul al VUI-lea, al praznicului Adormirii Maicii Domnului este: „Prin ea tot neamul muritorilor a aflat mântuire”. Adică mântuirea deplină a neamului omenesc s-a înfăptuit cu ajutorul Fecioarei Maria.

Maica Domnului a fost instrumentul minunat pe care Dumnezeu l-a ales ca să slujească mântuirii în Hristos a omenirii.

Pe ea au vestit-o profeţii Vechiului Testament cu veacuri înainte. Când a sosit momentul potrivit, la „plinirea vremii”, Dumnezeu a ales-o din neamul femeiesc, pentru că era plină de har (Luca 1, 28). Peste ea s-a coborât Duhul Sfânt şi puterea Dumnezeului Celui Preaînalt a umbrit-o.

Astfel s-a arătat Maica Domnului instrument ales al sfintei întrupări. Ea a împrumutat trupul Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. A devenit scara pe care S-a coborât Dumnezeu în lume, Domnul-Omul, ca să ne mântuiască. în acelaşi timp s-a arătat şi pod pe care trec şi urcă la cer cei care se mântuiesc.

„Prin ea tot neamul muritorilor a aflat mântuire”. Mântuitorul tuturor oamenilor este Domnul Iisus Hristos, Fiul Fecioarei. Să ne aducem aminte de mărturia Sfântului Apostol Petru în faţa conducătorilor Ierusalimului: Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer niciun alt nume dat între oameni, prin care trebuie să ne mântuim (Faptele Apostolilor 4,12). Adică, de la nimeni altul nu poate să vină mântuirea şi nici nu există altă persoană sub cer dată oamenilor ca să-i salveze. Şi mântuirea noastră în Hristos, care ni s-a fost dat prin Fecioara Maria, este „a tot neamul”, adică universală. Mântuirea cuprinde tot neamul omenesc, toate popoarele, toţi oamenii. Nu există excepţii, nu se face nicio deosebire. Hristos este Mântuitorul tuturor oamenilor (I Ti- motei 4,10). Domnul Iisus Hristos voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la adevărul cunoştinţei să vină (I Timotei 2, 4).

Iubiţi fraţi, acest dar al mântuirii s-a dat nouă. Noi, toţi cei credincioşi, suntem părtaşi chemării cereşti de a deveni moştenitori ai împărăţiei gătite nouă (Evrei 3, 1). Toţi creştinii alcătuim noul popor al harului. Oare am primit mântuirea pe care ne-o dăruieşte Hristos? Am crezut neclintit că singurul mântuitor al tuturor’ oamenilor este Domnul Iisus Hristos?

Prezenţa noastră în această seară în acest lăcaş creştinesc lasă să se înţeleagă aceasta. Participarea noastră la slujba slăvitei Adormiri a Prea- sfintei Maici a Domnului dovedeşte aceasta. Este însă de ajuns să credem teoretic şi să dovedim că Hristos este Mântuitorul nostru? Nu, fraţii mei! Credinţa noastră trebuie să se inspire din viaţa noastră. Primirea lui Hristos se dovedeşte în mod practic.

Mântuirea pe care ne-o dăruieşte Hristos este o harismă pe care suntem datori s-o cultivăm. Mântuirea este un „capital” care trebuie înmulţit. Mântuirea este drumul pe care suntem datori să-l parcurgem. Mântuirea este nevoinţă, pe care trebuie să ne-o însuşim. Mântuirea este luptă duhovnicească pe care suntem datori s-o purtăm. Mântuirea este mod de viaţă, pe care suntem datori să-l urmăm, cu stăruinţă şi curaj. Mântuirea este eliberare de legăturile păcatului şi de robia patimilor pe care trebuie să o câştigăm.

Mântuirea este lepădarea de şinele nostru şi predarea cu încredere în mâinile lui Hristos, Mântuitorul nostru, ca să conducă El însuşi viaţa noastră şi să îndrume paşii către destinaţia veşnică.

Iubiţii mei fraţi, „Prin ea tot neamul muritorilor a aflat mântuire!”, prin Fecioara Maria a venit în lume Mântuitorul Hristos.

Pentru că în această seară prăznuim cinstita ei adormire, suntem chemaţi să credem neclintit în Dumnezeu-Omul şi Mântuitorul nostru. Suntem chemaţi să creştem iubirea şi dăruirea noastră faţă de persoana Sa dumnezeiască.

Suntem chemaţi să contribuim şi noi, să lucrăm pentru înfăptuirea mântuirii noastre pe care Mântuitorul Hristos ne-a dăruit-o.

Aşa ne recomandă şi Apostolul Pa vel: Drept aceea iubiţii mei… cu frică şi cu cutremur, lucraţi mântuirea voastră (Filipeni 2,12).

 

Fecioria Născătoarei de Dumnezeu
Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire
lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare

Fraţii mei iubiţi, viata Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost minunată, adică mai presus de măsurile omeneşti, mai presus de legile naturale. Şi aceasta pentru că a fost instrumentul ales pe care Dumnezeu a rânduit-o ca să slujească lucrării de mântuire a omului.

Astăzi prăznuim slăvită ei adormire, o cinstim şi o lăudăm şi îi cântăm: „Intru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare!” Adică Născătoarea de Dumnezeu, după naşterea lui Iisus Hristos, a Unuia-Născut Fiului ei, a păstrat fecioria. Şi după adormire, nu a părăsit lumea, ci a continuat să o ocrotească şi să o apere de orice rău, cu harul pe care l-a primit ca Maică a lui Dumnezeu-Omul.

Fraţi creştini, de multe ori ne-am găsit împreună ca şi aseară, şi am cinstit-o pe Maica noastră şi am lăudat chipul ei sfânt. în seara praznicului din acest an îngăduiţi-mi să-mi opresc atenţia asupra cuvântului „feciorie”. Şi legat de persoana Fecioarei Maria, să vedem ce înţeles are pentru noi, creştinii.

Maria, tânăra smerită din Nazaret, a fost o fecioară, o fiică fericită pe care Dumnezeu a ales- o ca să-L aducă în lume pe Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea a zămislit fără sămânţă, fără mijlocirea seminţei bărbăteşti, şi fără să-şi strice fecioria. însă, aşa cum crede şi învaţă Biserica noastră, Maica Domnului s-a păstrat şi după naşterea lui Hristos fecioară. Cu siguranţă lucrul acesta constituie o minune, un eveniment care depăşeşte legile fireşti. Noi, credincioşii, o cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu ca fiind pururea fecioară şi lăudăm frumuseţea fecioriei ei şi neprihănirea ei preastrălucită.

Întrebarea care se pune astăzi însă este: ce se întâmplă în zilele noastre, cum trăiesc şi cum se apropie creştinii de ceasul căsătoriei lor? în ce stare? în ce mod?

Fraţii mei, îi întreb deseori la spovedanie pe copiii noştri: de ce în vremea nunţii mireasa poartă veşmânt alb? De ce preotul încununează cu cununi capul mirelui şi al miresei care vin la legătura nunţii? Din nefericire, există tineri care nu ştiu lucrul acesta, şi care simt o greutate în a da răspuns la această întrebare.

Culoarea albă simbolizează neprihănirea, şi mireasa îmbrăcată în veşmânt alb în vremea Tainei Nunţii trebuie să exprime fecioria sufletului şi a trupului ei. La rândul lor, cununiile constituie un fel de premiu pe care îl vedem că-l primesc câştigătorii la întreceri. Biserica îi încununează pe tinerii ei, pe fiii a căror nuntă o binecuvin- tează, pentru că s-au luptat să rămână curaţi şi neprihăniţi până în acel ceas, pentru că şi-au păstrat fecioria, pentru că în faza cunoştinţei şi a logodnei s-au respectat unul pe altul.

Probabil că unii se miră de aceste cuvinte şi înlăuntrul lor cugetă că nu ştiu în ce epocă trăiesc şi că nu sunt la curent cu ceea ce se întâmplă cu mulţi oameni astăzi.

Iubiţii mei fraţi, ştiu bine în ce epocă trăiesc şi urmăresc cu multă atenţie şi cu mare nelinişte ceea ce se întâmplă astăzi. însă mai presus de acestea ştiu şi ceea ce crede şi ceea ce învaţă Biserica noastră, Evanghelia lui Hristos, credinţa noastră creştinească.

Căsătoria este Taina credinţei. O legătură sfântă pe care Dumnezeu o binecuvintează şi o sfinţeşte. Nunta este temelia vieţii, drumul mântuirii pentru creştinii care îl aleg. Şi doar înlăun- trul căsătoriei, cu binecuvântarea şi cu harul lui Dumnezeu, creştinii se unesc duhovniceşte şi trupeşte. înainte de nuntă, în afara nunţii, orice legătură este lipsită de binecuvântare şi constituie un păcat, este şi se numeşte desfrânare.

De aceea şi Biserica dezaprobă aşa numitele căsătorii de probă, convieţuirea liberă, exclusiv căsătoria civilă. Şi ceea ce cere de la tinerii ei, de la creştini, este să trăiască în curăţenie şi înfrâna- re până în ceasul căsătoriei lor.

Cu siguranţă este ceva greu, însă nu irealizabil, când oamenii cred în Hristos, când se luptă, când trăiesc după Evanghelia lui Iisus Hristos, când cheamă ca aliat în lupta lor harul lui Dumnezeu. Şi să nu uităm că Hristos nu ne cheamă pentru lucrurile uşoare, ci pentru cele grele şi înalte.

Fraţii mei iubiţi, nu este de ajuns doar să prăznuim sărbătorile noastre bisericeşti, sau să cerem ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului în momentele grele.

Trebuie să ne inspirăm din exemplul ei, şi să ne trudim să trăim după Evanghelia Unuia-Năs- cut Fiului ei. întotdeauna, în orice epocă. Şi nu doar în ceea ce ne place, ci în toate. Una singură este Evanghelia, una este viaţa creştinească, şi este realizabilă când ne luptăm însoţiţi de puterea Domnului nostru.

Sălaşe ale lui Dumnezeu

Tron al Celui Preaînalt te-ai arătat, Stăpână,
şi de pe pământ la cer te-ai mutat astăzi…

Fraţii mei iubiţi, luna august este afierosită de către noi, creştinii ortodocşi, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Exact în mijlocul acestei luni tronează praznicul cel mare al Adormirii Preasfintei Maici pe care-l sărbătorim în seara aceasta. Praznicul este precedat de o perioadă de cincisprezece zile de post, de curăţire a sufletelor şi a trupurilor şi de rugăciuni fierbinţi, exprimate prin paraclise, aceste imne minunate care umplu de cucernicie şi înălţare sufletul ortodox. Urmează cele nouă zile care prelungesc praznicul până în ziua odovaniei (încheierii) lui. Astfel, aproape toată luna august Preadulcea Maică a Domnului nostru se găseşte în centrul cultului divin.

Viaţa şi lucrarea Născătoarei de Dumnezeu constituie o mare minune, este taina credinţei. Aceasta este pricina pentru care noi credincioşii stăm înaintea ei plini de admiraţie, cu frică şi cutremur. Şi starea aceasta a noastră a tâlcuit-o aseară poetic, imnograful sfânt al praznicului: „Oh, adâncul tainelor tale, Preacurată! Tron al Celui Preaînalt te-ai arătat, Stăpână, şi de pe pământ la cer te-ai mutat astăzi…!”

În această izbucnire triumfătoare a poetului sfânt se dezvăluie un mare adevăr al credinţei noastre: Stăpâna noastră, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care astăzi se mută de pe pământ la ceruri, s-a arătat tronul Celui Preaînalt.

Simbolismul acesta al Născătoarei de Dumnezeu ca tron, vine dintr-o vedenie pe care a avut-o profetul Isaia la puţin timp după moartea regelui Ozia: în anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ, şi poalele hainelor Lui umpleau templul (Isaia 6,1).

Vedenia aceasta a profetului Biserica a vă- zut-o ca preînchipuire a Maicii Domnului care este „tron” al Celui Preaînalt. Aşa cum cântăm in toate zilele în care facem Canonul Paraclis, ea este tronul lui Dumnezeu cel în chip de foc, şi „mai curată decât strălucirile soarelui”. „Tron de foc” al Atotputernicului Dumnezeu o numeşte şi imnograful Iosif în canonul Imnului Acatist, în timp ce Cosma de Maiuma, în canonul praznicului Crăciunului, o numeşte „Tron de heruvimi”, şi continuă: „taină străină văd şi preamărită, cer riind peştera, scaun de Heruvimi Fecioara”. La fel subliniază cu emfază şi Sfântul Ioan Damas- chinul în Lauda întâi a slujbei Adormirii Maicii Domnului: „Tu eşti tronul împărătesc, pe care-l înconjoară Tronurile îngereşti, văzând că stă acolo Domnul şi Creatorul lor.”

Născătoarea de Dumnezeu s-a făcut „tron” al Dumnezeului Celui Preaînalt, pentru că a slujit taina întrupării dumnezeieşti. în mădularele Ei S-a întrupat Izbăvitorul şi Domnul nostru. Idolatrii au făcut tronurile zeilor lor şlefuind marmura, cioplind piatra sau lemnul. Când a venit însă plinirea vremii (Galateni 4, 4), şi Dumnezeu ne-a oferit lumina cunoaşterii dumnezeieşti adevărate în Persoana Unuia-Născut Fiului Său, atunci, noi, oamenii, am văzut că Domnul cerului şi al pământului nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate (Faptele Apostolilor 17, 24-25). Nici nu şade pe tronuri de piatră, de marmură sau de lemn, ci pe tronuri raţionale şi însufleţite. Şi cel dintâi dintre acestea a fost Născătoarea de Dumnezeu, care s-a învrednicit să devină tron însufleţit al Domnului nostru întrupat.

Prin alegerea Născătoarei de Dumnezeu, Creatorul a arătat că doreşte pentru tronul Lui pe omul însuşi şi nu zidirile neînsufleţite: Dă-mi, fiule, inima ta (Pilde 23, 26), strigă către fiecare dintre noi. Dumnezeu caută inima noastră, ca să se sălăşluiască înlăuntrul ei, ca să o facă tronul Lui.

A fost nevoie ca omul să trăiască multe mii de ani ca să înveţe lecţia cea grea de a se dărui lui Dumnezeu.

Născătoarea de Dumnezeu a deschis o nouă epocă în istorie, în care oamenii sunt chemaţi să se ofere pe ei înşişi ca tron şi sălaş lui Dumnezeu. Noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că: „ Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6,16). Din ceasul botezării noastre ne-am arătat sălaş al lui Dumnezeu, temple ale harului dătător de viaţă al Duhului Sfânt.

Această nouă legătură a noastră cu Dumnezeul Cel viu şi adevărat naşte înlăuntrul nostru, al tuturor, o îndatorire îndoită: mai întâi să ne păstrăm sufletul curat de păcat şi în al doilea rând să ne luptăm pentru sfinţenia lui.

Aşa cum Maica Domnului nostru s-a arătat „tron” şi „mai curată decât strălucirile soarelui”, la fel şi noi suntem datori să păstrăm sufletul şi trupul nostru, în care se sălăşluieşte Dumnezeu, întreaga noastră existenţă, curate. Trupul nostru trebuie să fie curat de faptele păcătoase, mintea noastră neîntinată de gândurile viclene, inima noastră neatinsă de dorinţele pătimaşe.

Fraţii mei iubiţi, omul este supus păcatului, robul diferitelor patimi, şi de aceea nu poate să fie tron şi lăcaş al Creatorului. Dumnezeu locuieşte doar în inimile curate şi în trupurile neprihănite, însuşi Dumnezeu ne întăreşte aceasta chiar din epoca Vechiului Testament: Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia; pentru că sunt numai trup (Facerea 6,3) adică Duhul Meu nu se va odihni vreodată în aceşti oameni, pentru că sunt în întregime trupeşti.

Nu este însă de ajuns doar înfrânarea de la păcat ca să ne arătăm sălaşe şi tronuri pe care se va odihni Dumnezeu. Este nevoie şi de strădania pozitivă a sfinţirii. Nu trebuie doar să spunem „nu” păcatului, ci se cade să spunem şi „da” luptei pentru sfinţire.

Scopul cel mai înalt al vieţii creştineşti este sfinţirea omului. Şi creştinul se sfinţeşte când trăieşte ca un mădular al Bisericii, când se împărtăşeşte cu tainele ei, când inspiră din atmosfera rugăciunii şi a cultului ei. Când se hrăneşte şi este îndrumat de cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu asupra căruia meditează, când se luptă în fiecare zi să ţină legea dumnezeiască şi să slujească binele. Şi vieţuind în modul acesta se învredniceşte cu adevărat să devină tron şi lăcaş al lui Dumnezeu.

Fraţii mei iubiţi, în seara aceasta prăznuim slăvită Adormire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi o cinstim şi o prăznuim pentru că s-a învrednicit să devină tron al Celui Preaînalt, maică a lui Dumnezeu. Astfel s-a deschis pentru neamul nostru omenesc calea mântuirii, astfel toţi oamenii am dobândit posibilitatea să devenim tronuri şi sălaşe vii ale lui Dumnezeu.

Botezul nostru garantează acest lucru fiecăruia dintre noi, însă siguranţa ne-o oferă lupta noastră duhovnicească, viaţa noastră creştinească continuă.

Viata în Hristos

Mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii…

Fraţii mei iubiţi, luna august este afierosită de noi, creştinii ortodocşi, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Exact în mijlocul acestei luni domneşte praznicul cel mare al Preasfintei Maici pe care-l sărbătorim în seara aceasta. Praznicul este precedat de o perioadă de cincisprezece zile de post, de curăţire a sufletelor şi a trupurilor şi de rugăciuni fierbinţi, exprimate prin paraclise, aceste imne minunate care umplu de cucernicie şi înălţare sufletul ortodox. Urmează cele nouă zile care prelungesc praznicul până în ziua odo- vaniei lui. Astfel, aproape toată luna, Preadulcea Maică a Domnului nostru, se găseşte în centrul cultului divin.

În seara aceasta imnograful îi adresează Fecioarei, ca şi noi, toţi credincioşii, frumosul tropar al praznicului: „întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare! Mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile noastre izbăveşti din moarte sufletele noastre!”

Fraţii mei iubiţi, noi, ortodocşii, credem şi mărturisim că Născătoarea de Dumnezeu şi-a păzit fecioria ei nestricată născându-L pe Domnul, că murind, n-a părăsit lumea, ci o acoperă şi o ocroteşte. Şi în final, că prin fericita ei adormire s-a mutat la viaţa cea nestricăcioasă şi veşnică a împărăţiei celei neînserate. Acolo a fost mutată cea care a fost Maica Vieţii. Şi a fost Maica Vieţii pentru că L-a adus în lume pe Hristos, Lumina lumii şi Viaţa oamenilor.

Eva, prima femeie creată de Dumnezeu, prin încălcarea poruncii divine s-a făcut pricina intrării în viaţa oamenilor a păcatului şi a morţii. Precum printr-un om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oameni, pentru că toţi au păcătuit în El (Romani 5,12), întăreşte Apostolul Pavel.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea de-a doua Evă, prin ascultarea ei faţă de voia lui Dumnezeu s-a făcut Maica şi izvorul Vieţii. Prin Iisus Hristos, Domnul şi Izbăvitorul nostru, la întruparea Căruia Fecioara smerită din Nazaret a devenit instrument ales, s-a pierdut stăpânirea păcatului şi a diavolului, s-a biruit moartea, a răsărit o viaţă nouă, şi oamenii au dobândit din nou posibilitatea să trăiască, posibilitate de care erau lipsiţi, prin încălcarea poruncii şi prin cădere.

Într-adevăr, fraţii mei, în faţa setei de patimi a oamenilor de astăzi, Biserica vine să propovăduiască şi să-L aşeze înainte pe Hristos Dumnezeul Omul şi viaţa Lui divino-umană. Hristos este începătorul vieţii (Facerea 3, 15), şi a venit în lume ca oamenii să aibă viaţă şi din belşug să aibă (Ioan 10,10). Mântuitorul a propovăduit: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). El este pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cel Care S-a jertfit şi Şi-a dat Trupul Său pentru viaţa lumii, ca lumea să dăinuiască (Ioan 6,51).

Şi ce înseamnă oare viaţa în Hristos? înseamnă că omul crede în Cuvântul lui Dumnezeu, Care zice: Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (Ioan 3, 36). înseamnă că omul simte prezenţa lui Dumnezeu, vede cu ochii sufletului paşii Lui înlăuntrul lumii şi înlăuntrul istoriei. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem, aşa cum a propovăduit în Areopag Apostolul Pavel ateni- enilor (Faptele Apostolilor 17, 28). înseamnă că aşa cum copacul care este sădit pe malurile râului, îşi întinde rădăcinile lui şi primeşte seva, la fel şi omul se hrăneşte duhovniceşte din râul harului lui Dumnezeu, viază prin Sfintele Taine, primeşte răcoarea duhovnicească prin rugăciune. înseamnă că nu trăieşte doar viaţă biologică, ci şi viaţă duhovnicească.

Omul nu este doar trup, ci şi duh, nu este doar pământesc şi stricăcios, ci şi nemuritor şi ceresc. Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, ne-a învăţat odinioară Domnul (Matei 4,4).

Viaţa lângă Hristos mai înseamnă încă ţinerea poruncilor Lui. Adică omul să înainteze înăuntrul luminii Adevărului dumnezeiesc.

Evanghelia este regula şi criteriul vieţii lui. însuşi Domnul ne-a propovăduit aceasta când i-a vorbit acelui tânăr bogat: Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (Matei 19,17).

Suntem datori să trăim nu după voia noastră, nu după dorinţa lumii, nu slujind păcatului (Romani 6, 6), ci după voia lui Dumnezeu. Nu după trup, ci după duh. Să trăim pentru Hristos, Care a murit pe Cruce ca noi să vieţuim (II Co- rinteni 5,15).

Apostolul Pavel ne dă şi reperele şi modul acestei vieţuiri în Hristos. Astfel, îi scrie uceni- cului său Tit, episcopul Cretei: Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti, şi în veacul de acum să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei mari a lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Tit 2,11-13).

Acestea sunt trăsăturile vieţii creştine, fraţii mei: evlavia, înfrânarea iubirea şi dreptatea. Şi după măsurile acestea suntem datori să trăim ca şi creştini: Petrecând în frică zilele vremelniciei noastre (I Petru 1,17). Adică trăind viaţa pământească de aici cu nădejde şi cu aşteptarea cea dulce că viata nu se încheie o dată cu moartea fizică, ci continuă, sau mai degrabă, atunci începe viaţa cea adevărată şi veşnică înlăuntrul împărăţiei Luminii lui Dumnezeu, împreună cu Hristos, cu îngerii şi cu sfinţii.

Fraţii mei iubiţi, în această seară o cinstim pe Maica Domnului, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe ocrotitoarea şi apărătoarea lumii, prăz- nuim slăvită ei adormire, mutarea ei la viata cea adevărată şi veşnică. Şi adevărul pe care va trebui să-l conştientizăm adânc înlăuntrul nostru este că viaţa noastră este Hristos: „Mai bine să nu fiu, decât să fiu fără Hristos”, spunea cu inimă mare, care ardea de iubire pentru Hristos, Sfântul Grigorie Teologul.

Acela insuflă înlăuntrul nostru viata cea adevărată; El îl învredniceşte pe om să trăiască în chip corect.

Departe de Hristos nu există viaţă autentică, ci vieţuire mincinoasă, înşelătoare şi amară, care ascunde înlăuntrul ei stricăciunea şi moartea. Duhul Sfânt grăieşte prin gura profetului David: Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale, în porţile fiicei Sionului (Psalmul 72, 27).

Un om a trăit cufundat în plăcerile păcatului şi în deşertăciunile vieţii, iar la cei 63 de ani ai lui L-a cunoscut pe Hristos. înlăuntrul lui s-a întâmplat o schimbare radicală. S-a pocăit sincer şi a început să trăiască cu profundă acrivie viaţa creştinească. A adormit la vârsta de 70 de ani şi înainte să moară a poruncit să se scrie pe mormântul lui următoarele cuvinte caracteristice: „Aici se odihneşte un bărbat de 70 de ani, care a trăit doar 7 ani”.

Fraţii mei iubiţi, fie ca şi noi să înţelegem şi să credem că viaţa noastră are un sens doar lângă Hristos şi împreună cu El, doar dacă o luminează lumina Lui, doar dacă o binecuvintea- ză harul Lui, doar dacă o înfrumuseţează Legea şi Evanghelia Lui. Şi crezând neclintit în acest mare adevăr fie să ne luptăm să trăim această viată frumoasă, viata binecuvântată a lui Hristos, cu harul şi cu puterea Lui. Amin.

„Bucură-te, cea plină de har! Cuvinte la praznicele Maicii Domnului”- Simeon, Mitropolit al Noii Smirne. Trad. din lb. greacă de pr. Victor Manolache. Galaţi: Egumeniţa, 2017