„Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat”

0
426
rastignitFlacăra iubirii dumnezeieşti străluceşte continuu în inima paternităţii lui Dumnezeu si a filiaţiei Lui. Adierea timpului nu ajunge până acolo niciodată. Schimbări capricioase nu ating niciodată acea flacără, nu o măresc şi nu o micşorează. Iubirea dumnezeiască este viaţă fară vârstă, bucurie netulburată, putere nelimitată. Cu această miraculoasă flacără în mâinile Sale, în inima Sa şi în întreaga Sa fiinţă, Regele cerurilor a coborât în mod miraculos într-o misiune miraculoasă printre oameni. Şi El a rostit aceste cuvinte binecuvântate: Foc am venit să arunc pe pământ si cât as vrea să fie acum aprins! (Lc. 12, 49). Fie ca o singură scânteie din acel foc sfânt să cadă asupra inimilor voastre şi ar fi destul pentru a vă lumina lunga cale către viaţa veşnică. Nu-l stingeţi, ci ascundeţi-l şi păstraţi-l ca pe cea mai nepreţuită moştenire, o, aleşilor, care purtaţi icoana lui Dumnezeu în voi!

Multmilostivul, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, a aplecat cerurile şi a coborât pe pământ pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Nu a coborât de pe un tron pe altul, ci de pe tron ceresc pe pământ rece. A pătimit mult pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Chiar şi pentru acestea, e suficient să ne ruşinăm şi să slăvim iubirea Sa. Dar pentru ca adevărul să fie complet, mai trebuie adăugate şi altele. Mântuitorul neamului omenesc a suportat defăimare, răutate, curse, scuipări, lovituri, ridiculizări şi biciuiri. Insă nu am spus totul. El a fost condamnat împreună cu hoţii, răstignit pe cruce; a pătimit până la moarte, Şi-a dat ultima suflare în agonie şi a fost îngropat. Nu a respins paharul plin al supliciului, nici nu a îndepărtat coroana de spini de pe fruntea Sa, nici nu a aruncat crucea grea de pe umerii Săi. Aşa a încoronat El adevărata credinţă ortodoxă — cu patima şi dragostea sacrificându-Se.

Stiti voi, aleşilor, de ce Sfinţii Părinţi au inclus în Crezul nostru numele lui Ponţiu Pilat, ucigaşul lui Dumnezeu? Să nu vă îndoiţi, pentru că Sfântul Duh al lui Dumnezeu, Cel ce a inspirat pe Sfinţii Părinţi cu înţelepciune, a binevoit să facă aceasta, pentru ca cei credincioşi să ştie exact şi pentru totdeauna în care Hristos trebuie să creadă. Pentru că au apărut şi vor mai apărea în lume hristoşi falşi şi mesia mincinoşi, pentru a vă înşela şi a vă încurca. De aceea atotpreves-titorul Duh Sfânt, plin de dragoste faţă de oameni, a dorit să-i protejeze pe credincioşii lui Hristos de orice înşelăciune şi confuzie. De aceea, prin gura Sfinţilor Părinţi de la Niceea, El a definit exact care Hristos este vizat când se vorbeşte despre Mesia şi Mân-tuitorul lumii. El S-a referit, în mod exclusiv, doar la Iisus Hristos, Cel care S-a răstignit în timpul guvernării lui Ponţiu Pilat, pe atunci procurator al Imperiului Roman. Acest Hristos este unicul Hristos adevărat, unicul Mesia veritabil, unicul Mântuitor plin de dragoste faţă de oameni. Toţi ceilalţi care s-au prezentat sau se vor prezenta lumii sub acest slăvit nume până la capătul timpului, până în Ziua Judecăţii de Apoi, sunt hristoşi falşi.

Numele lui Pilat e menţionat şi cu alt scop: pentru a arăta şi confirma persoana Mântuitorului lumii ca o persoană istorică, şi nu ca o invenţie a imaginaţiei. Când se vorbeşte despre Ponţiu Pilat se delimitează atât timpul, cât şi locul apariţiei Domnului Hristos în lume. Pentru că se ştie cu exactitate, este menţionat chiar şi de către istoricii păgâni ai Romei care-L resping pe Hristos, când şi unde Ponţiu Pilat a fost procurator al lui Cezar. Cunoaşteţi voi slăbiciunea umană, o, aleşilor? în slăbiciunea lor, mulţi, prea mulţi oameni sunt înclinaţi să renunţe la Binefăcătorul lor şi să nu se îndoiască de răufăcătorul lor. în slăbiciunea lor, unii oameni din trecut şi din prezent -şi vor fi şi pe viitor astfel de oameni – s-au îndoit de Hristos ca persoană istorică, dar nimeni nu s-a îndoit de existenţa unui om numit Ponţiu Pilat, care în timpul domniei împăratului roman Tiberiu Cezar a fost procurator în Ierusalim. Menţionând numele lui Ponţiu Pilat, Sfinţii Părinţi de la Niceea au dorit să accentueze persoana istorică a lui Hristos, Care a apărut într-un anumit timp şi într-un anumit loc şi Care a trăit în această lume.

Numele lui Pilat a fost inclus în Crez şi pentru a demasca nedreptatea păgânilor. Legea romană este considerată ca una dintre cele mai mari realizări ale popoarelor păgâne. Totuşi, pe timpul când aceste atât de apreciate legi romane deţineau autoritatea în lume, Omul Inocenţei a fost condamnat la moarte; şi El a fost condamnat de către un reprezentant veritabil al acestei legislaţii, Ponţiu Pilat, procuratorul romanului Cezar. Aplicarea acestor legi în cazul Celui mai drept decât toţi drepţii a dovedit nulitatea acestei „realizări perfecte” a păgânilor. Iată o cauză şi mai importantă pentru care Dumnezeul cerurilor a trebuit să coboare în lume El însuşi – pentru a mântui lumea din bezna păgânismului. De aceea menţionarea numelui lui Pilat în Simbolul Credinţei are ecoul unei condamnări veşnice nu numai a executorilor legilor păgâne, ci şi a legilor păgâne în sine.

El „a pătimit şi S-a îngropat”, spun Sfinţii Părinţi de la Niceea. Veţi întreba de ce au crezut ei necesar să adauge aceste cuvinte, când deja s-a spus că El „S-a răstignit”. Când cineva este răstignit şi pironit pe cruce, cine se mai poate îndoi de pătimirea Sa? Şi când cineva îşi dă ultima suflare pe cruce, nu e ceva firesc şi obişnuit totodată să fie îngropat? Un om cu judecată nu s-ar îndoi. Pentru un om raţional, acest lucru e pe cât de normal, pe atât de clar. Dar oamenii iraţionali sunt roşi de îndoială. Ei cred că se măresc pe ei înşişi umilindu-L pe Hristos. Ei cred că, judecându-şi Judecătorul, vor scăpa de judecată. Au existat oameni iraţionali care susţineau că Domnul nu a simţit nici o > >

durere pe cruce. Ei spuneau că Hristos a fost un om iluzoriu şi, ca atare, El nu putea simţi chinul şi durerea. De parcă ei nu ar fi auzit strigătele de agonie ale Fiului lui Dumnezeu în Grădina Ghetsimani: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! (Mt. 26, 39), şi ca şi cum inima lor împietrită nu s-a cutremurat la auzul strigătului Său de durere când Se afla pe cruce: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ceM-ai părăsit? (Mt. 27, 46). O, oameni nedrepţi, pentru ce nu credeţi în patima Celui mai mare Pătimitor al tuturor timpurilor? De ce negaţi durerea Celui care a făcut pământul să se cutremure şi soarele să se întunece? De ce s-a împietrit inima voastră în faţa durerii care face pietrele să crape? Aceste pietre vor mărturisi împotriva voastră în Ziua Răsplăţii, în acea temută zi.

Binecuvântaţi sunt cei doi oameni, Iosif şi Nicodim, pentru că s-au dovedit plini de râvnă în faţa trupului mort al Domnului. Ei l-au coborât de pe cruce cu teamă reverenţioasă, l-au învelit cu grijă în pânză impregnată cu uleiuri mirositoare şi l-au îngropat cu mare cinste într-un mormânt. Şi au venit iudeii, şi au pus mormântul sub pază, şi l-au pecetluit. Au cerut gărzi şi de la Pilat pentru a veghea mormântul, ca nu cumva trupul mort al lui Hristos să fie furat de cineva. Aşa s-au petrecut lucrurile, si toate acestea sunt crezute de oamenii cu judecată. Dar au fost şi oameni iraţionali, care au inventat o poveste ce spune că până la urmă trupul Domnului nu a fost îngropat, ci doar ascuns. Plecând de la această poveste, scriitori oportunişti au inventat altele nedrepte şi neadevărate.

Insă tot acest neadevăr şi această nedreptate îndreptate împotriva Mântuitorului lumii au fost prorocite dinainte de către Sfântul Duh, Care a luminat şi a inspirat pe Sfinţii Părinţi de la Niceea. De aceea, El i-a îndemnat să scrie cuvintele „a pătimit şi S-a îngropat”, după cuvântul „răstignit”; aşa încât voi şi urmaşii voştri, o, aleşilor, să puteţi cunoaşte adevărul despre Domnul şi Mântuitorul vostru pentru totdeauna şi să puteţi lupta împotriva neadevărului cu adevărul.

Aşa au exprimat Sfinţii Părinţi credinţa noastră în Domnul, Mântuitorul, Răscumpărătorul şi Regeneratorul neamului omenesc, Care din dragoste a pătimit pentru cei păcătoşi. Dar oamenii nemulţumiţi, egoişti şi fară suflet nu pot accepta această credinţă. Cum ar putea fi ea acceptată de către cei ce îngroapă icoana lui Dumnezeu din ei în pă-mânt şi se transformă în morminte pentru sufletele lor?

Cu adevărat, aceştia nu vor intra în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ci vor fi predaţi focului nestins.

Aceasta este credinţa sufletelor recunoscătoare. Trăind în această vale a durerii si a terorii, ele fac bine fară a aştepta să li se răspundă cu bine. Ele recunosc spinii acestui câmp care este lumea, şi au mare grijă ca urma lăsată de ele în această lume să nu fie plină de spini. Ele păstrează tăcerea când aud remarca sarcastică: „Toţi ceilalţi sunt spini; chiar credeţi că voi puteţi fi trandafiri?” Şi, pe ascuns, aceşti oameni plâng pentru fraţii lor care se străduiesc cu încăpăţânare să-şi lase urma lor în această lume spinoasă. Un singur spin este drag inimii lor, unul singur: cel pe care a călcat piciorul delicat al Fiului lui Dumnezeu si sub care s-au desfăcut trandafiri. Cei cu inima recunoscătoare văd aceşti trandafiri şi se lasă pătrunşi de mireasma lor — vai, unica mireasmă plăcută, dătătoare de viaţă în mijlocul duhorii de putreziciune şi de moarte!

Sufletele recunoscătoare privesc şi văd mulţi alţi spini în afara căii lui Hristos. Ei văd spinii plini de amărăciune din grădina Maicii Domnului, scăldată toată în lacrimi, dar împodobită din belşug cu trandafiri albi. Şi privind, ei văd şi multe alte grădini mai mici, grădini ale drepţilor şi ale celor ce au suferit pentru dreptate, tulpini de spini împodobite cu diferite flori. Şi când miros aceste flori, ei observă că toate se aseamănă lui Hristos şi împrăştie mireasma puternică si dătătoare de viată a lui Hristos. Şi un simţământ de gratitudine faţă de Grădinarul ceresc inundă şi se revarsă din inimile lor. Şi ei se străduiesc din toate puterile să transforme viata lor si viata fraţilor lor într-o floare, într-un vlăstar al lui Hristos cel Răstignit.

Aceasta este credinţa voastră, purtătorilor de Hristos, şi credinţa strămoşilor voştri care I-au fost recunoscători lui Hristos până la moarte. Fie aceasta şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie, până la sfârşit, până la Ziua Judecăţii lui Hristos, zi în care florile vor fi alese, iar spinii neroditori vor fi aruncaţi în foc! Aceasta este credinţa ortodoxă mântuitoare, care nu a fost ruşinată niciodată. Aceasta este credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în sitle. în Ziua Răsplăţii feţele lor vor străluci ca soarele şi aceştia se vor asemăna lui Dumnezeu. Şi ei vor fi numiţi „binecuvântaţi”.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here