Se zice că Dumnezeu este Dragoste, Dumnezeu este iubire. Atunci omul ce este, chip fiind al lui Dumnezeu? Şi omul este dragoste, şi omul este iubire. Vedem că până şi păcatele cele mai mari au de-a face cu dragoste şi cu iubire. Omul, fiind făcut în chipul lui Dumnezeu, îşi caută identitatea, cum am zice astăzi.
Dumnezeu ştie mai bine decât mine unde-mi este identitatea.
Şi când omul urmează cuvântul lui Dumnezeu, când omul cultivă cuvântul lui Dumnezeu, se trezeşte dintr’o dată că aceasta şi voia. Şi o voia atât de înverşunat, atât de înflăcărat, încât acum este gata şi să moară, numai să rămână cu dragostea, cu firea sa, a dragostei, decât să cadă în acea smintire a dragostei – pe care acuma chiar o resimte ca smintire.
Deci cuvântul lui Dumnezeu este cultura duhului. îmi amintesc, când am venit în România după mulţi ani, cineva mi-a vorbit despre Părintele Paisie Olaru şi mi-a spus că i-a cerut înainte de moarte un cuvânt pentru tineretul român.
Ș’ aşa cum am auzit eu şi cum reţin, cuvântul ar fi fost cam acesta: ”Să păzească cuvântul lui Dumnezeu”. Am auzit două-trei cuvinte frumoase despre Părintele Paisie Olaru, dar când am auzit cuvântul lui, l-am îndrăgit foarte mult în inima mea. Şi m’am gândit că iată, poate, un cuvânt mai mare decât ne dăm seama: ”Să păzească cuvântul lui Dumnezeu”. Începem a păzi cuvântul lui Dumnezeu, a-l cultiva la nivelul la care ne aflăm. Etic îl înţelegem?
Etic încercăm să-l şi păzim. Dar aş vrea să atrag atenţia la faptul că nu acolo trebuie să rămână mintea noastră, nu acolo să caute, să nu ne formalizăm – viaţa să căutăm!
Există o cercetare duhovnicească pe care trebuie să o facă omul. Există un „de ce”; o întrebare pe care trebuie să şi-o pună omul. Trebuie să înţelegem sensul şi esenţa lucrurilor. Nu este doar paza unui „Fă asta, nu te gândi de ce, doar să fie aşa, că aşa-i bine!” Dumnezeu nu a spus lui Adam „Să nu mănânci din pomul acela, că asta-i rău!” A explicat lui Adam: „Să nu mănânci din pomul acela, că în ziua în care vei mânca, vei muri”.
Şi vedem că de o anume moarte a şi murit, deşi trupul mai avea încă să-şi trăiască un răstimp până la moarte, dar în duh a murit: s’a despărţit de Dumnezeu, s’a învrăjbit cu Dumnezeu.
În loc să se bucure de venirea lui Dumnezeu, s’a înfricoşat, s’a ruşinat, s’a ascuns. Aceste noţiuni de frică, de ruşine, de ascundere au o mare însemnătate.
Aşadar, „să păzească cuvântul lui Dumnezeu”. Noi începem prin a păzi cuvântul „aşa cum ne taie capul”. Dar aş vrea să îndemn pe fraţii şi pe surorile mele să înţeleagă, să năzuiască, să caute în rugăciune mai departe decât ce „ne taie capul” astăzi. Că nu este numai paza unui cuvânt etică; cuvântul nu este o poruncă morală (deşi are şi acest efect, dar este numai un efect, şi un efect secundar).
Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvânt de Viaţă.
Păzind cuvântul lui Dumnezeu, dăm posibilitatea cuvântului să sălăşluiască întru noi, să petreacă în noi. Şi descoperim că acesta este cuvântul care pe noi ne păzeşte.
Până la urmă cine pe cine păzeşte? Omul păzeşte cuvântul lui Dumnezeu? Mai curând, cuvântul pe care-l păzesc, pe mine mă păzeşte. Şi nu numai mă păzeşte, ci mă şi duce mai departe. Cât de departe? Spune Scriptura că trup şi sânge nu pot moşteni împărăţia Cerurilor. împărăţia Cerurilor nu este în trup şi sânge, în mâncări, dar nici în înfrânări: este împărăţia Duhului. Scris este – tot de Apostolul Pavel, căruia i s’au dezvăluit taine adânci – că: „Ochi nu a văzut şi urechi nu au auzit, nici s’a suit la inima omului ce a pregătit Dumnezeu celor care-L iubesc”.
Dacă ochi nu a văzut şi urechi nu au auzit, dacă nu s’a suit la inima omului, cum putem noi merge către acestea pe care nu le vedem şi nu le auzim?
Sunt atât de departe de noi, că nimic omenesc nu le poate înţelege. Cultura Cuvântului tocmai către acest nevăzut, neauzit, neînchipuit de om conduce. Cuvântul lui Dumnezeu vine din împărăţia Cerurilor, şi nu numai că ne păzeşte, dar ne şi duce în împărăţia Cerurilor.
Ce este împărăţia Cerurilor? Mântuitorul zice: „Să nu căutaţi la dreapta şi la stânga. împărăţia este întru voi”. Împărăţia este în om, şi cuvântul lui Dumnezeu caută să sălăşluiască în om.
Omul este la început ca un animal (fără nimica peiorativ, este doar condiţia în care omul începe pentru prima oară să cunoască viaţa), adică trăieşte în viaţa materiei, în viaţa animalului.
Dar spre deosebire de alte animale care vieţuiesc ca şi noi pe pământ, care se nasc ca şi noi pe pământ, care cresc ca şi noi şi aparent mor ca şi noi (adică noi ca şi ele), spre deosebire de ele, în năzuinţa aceasta a omului, în „poftele” acestea de neîmplinit prin nimica material în om, vedem o căutare care trădează chipul dumnezeiesc în om.
Omul niciodată nu se va putea satisface pe pământul acesta, nici cu cele mai mari plăceri, nici cu cele mai groaznice păcate, nici cu cele mai mari înfăptuiri ale istoriei, ci poate să moară deznădăjduit, chiar fiind împlinit în toate; fiindcă alta năzuieşte omul, dar nu o poate atinge.
Trup şi sânge nu pot moşteni lucrurile acelea pe care trupul şi sângele nu le pot vedea, nu le pot auzi, nu le pot percepe, nu le pot intui, nici măcar în inimă, decât ca pe un firicel foarte nedesluşit. Dar cultivând în noi cuvântul, „păzind” cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Cuvântul îi descoperă ceea ce este El.
Ieromonahul Rafail (Noica), Cultura Duhului, Editura Reîntregirea
