Sfinţii Trei Ierarhi 30 Ianuarie

0
315
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
Trei Ierarhi„…Toată firea omenească au covârşit-o cei trei cu darurile lor cele multe şi mari” (Icosul zilei)

Cei Trei Ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul loan Gură de Aur.

Creatorul a făcut pe om din pământ. Dar în partea spirituală i-a plantat toate predispoziţiile, fiind creat după „chipul lui Dumnezeu” (Facere I, 27). Pentru faptul că acest chip a fost căutat de diavol, Mântuitorul Hristos îmbracă firea noastră pentru a ne readuce la sânul Tatălui ca iii ai harului şi adevărului.

La început, lumea nu a putut înţelege pe Mântuitorul… (loan I, 1,8)

Dar ucenicii, martorii oculari ai cerescului învăţător – au propovăduit Sfânta Evanghelie la toată făptura, conform îndemnului Său (Matei XXVIII, 19,20). Unii de alte convingeri religioase şi filozofice au acceptat pe Hristos ca pe un reformator religios sau ca pe un mare înţelept al Orientului.

Alţii, înclinaţi spre speculaţie şi adepţi ai unor mari cugetători ca Platon, Aristotel au căutat să pună în corespondenţă Revelaţia sau să caute identităţi în învăţătura Evangheliei. Aşa se prezenta lumea creştină şi necreştină în secolul al IV-lea când au apărut în Biserică trei luceferi ai dreptei credinţe, trei ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul loan Gură de Aur.

Fiecare dintre aceşti trei ierarhi este sărbătorit de Biserica noastră dreptmăritoare, la naştere şi la trecerea către Domnul, iar la 30 ianuarie – Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi a fost fixat în secolul al XI-lea pentru a răspunde evlaviei şi deosebitei cinstiri ce li se aducea din partea tuturor credincioşilor.

Sfântul Vasile cel Mare – primul din cei trei ierarhi

S-a născut în 330, în oraşul Cezareea Capadociei dintr-o familie cultă şi numeroasă (10 fraţi). Tatăl său era retor în oraş. Mama sa se numea Emilia, o femeie cu un fond sufletesc bun, plămădit într-o arzătoare credinţă. Părinţii săi erau printre cei mai bogaţi ai locului.

Sfantul Vasile era într-o permanentă tulburare sufletească.

După o educaţie serioasă în familie, copilul Vasile termină şcoala în cetatea Cezareea apoi urmează la Constantinopol şi îşi desăvârşeşte studiile retorice şi filozofice la Atena. Aici leagă o prietenie trainică şi sinceră cu Grigorie de Nazianz.

Iată-i pe tânărul Vasile, cu un fizic firav, cu ochii pătrunzători şi permanent calculat, predând arta vorbirii; iar în timpul liber se ocupa cu muzica, istoria, literatura si artele.

Epoca sclavagistă ajunsese apogeu…Tânărul profesor părăseşte catedra de retorică, împarte averea sa celor lipsiţi, dragostea sa pentru Domnul Iisus creşte mereu prin faptele milei creştine. Era într-o permanentă tulburare sufletească. In această stare pleacă să viziteze Egiptul, Mesopotamia, Siria cu monumentele lor şi Palestina cu mormântul lui Hristos. Aici îi este dat să vadă monahi cu feţe supte de asceză, dar bogaţi în trăire spirituală, oameni modeşti, dar care impresionează prin viaţa lor şi conving prin trăirea şi pregătirea lor.

Golul din suflet se completează – Vasiliadele

Se hotărăşte să introducă în locul de naştere monahismul, dându-i regulele necesare, valabile până astăzi. Este hirotonit diacon, preot şi episcop (370). începe o vie activitate împotriva ereziilor (Eunomiu-Arie), apărând învăţătura creştină. în acest scop alcătuieşte Liturghia (care-i poartă numele). Practic, salvează de la foamete cu propria avere, populaţia oraşului. Din veniturile sale construieşte spitale (Vasiliadele), pentru întâia oară în istorie,el săruta rănile bolnavilor pentru a le menţine moralul.

Construieşte case pentru reeducarea fetelor, azile pentru bătrâni, eliberează sclavii. Figura sa impunătoare, prestanţa sa ştiinţifică, autoritatea sa morală şi mai ales energia sa i-au adus faima, fiind numit, încă din viaţă, cel Mare. Purta corespondenţă şi ajuta pe toţi studenţii şi elevii silitori, ţinea legătura cu foştii săi profesori şi educatori, purtându-le preţioasă recunoştinţă.

Trimite în misiune la strămoşii noştri încercaţi dascăli creştini, iubind pe sciţi şi goţi, considerându-i „fulgerele danubiene”. împăratul Valens (364-378) a dorit să-1 înlăture din scaun, dar şi-a dat seama că personalitatea sa întruneşte toate cerinţele unei mari figuri istorice.

A fost prieten cu Teotim de Tomis şi rudă cu Iuliu Soranus, mai-marele cetăţii Tomis. Este purtătorul de grijă al Sf. Sava de la Buzău (372).

Lângă trupul neînsufleţit al Sfantului Vasile stătea îndoliat cel mai devotat prieten al său, Sfântul Grigore de Nazianz (unul din cei trei ierarhi)

Munca permanentă a Sfântului în toate ramurile de activitate, „noaptea scria şi citea, ziua propovăduia şi trăia Sfânta Evanghelie”, a început a epuiza forţele fizice părăsind lumea aceasta de tânăr. Avea numai 49 de ani, încununaţi de cinste, demnitate şi slavă nepieritoare.

Ultimele cuvinte ale sale au fost: „în adevăr am trăit; în sinceritate am umblat; din convingere am vorbit; din dragoste pentru Hristos şi semenul lui omul;  închid ochii in linişte şi pace, numai Tu ştii, Doamne, unde merge sufletul meu…!”. La mormânt a fost condus de toti aceia cărora le-a făcut bine si i-a învăţat adevărata credinţă. El era însoţit si de mozaici si de filozofi vechi, oameni de ştiinţă şi de artă ai timpului. Lângă trupul său neînsufleţit stătea îndoliat şi cu lacrimi scânteietoare cel mai devotat prieten al său, Sfântul Grigore de Nazianz, care îi ţine o cuvântare de adio impresionantă. De atunci şi până astăzi, adevăraţii creştini îl cinstesc în rugăciune şi prin viaţa lor.

Sfântul Grigore de Nazianz al doilea sărbătorit de astăzi…

Se naşte în anul 330. In familie are o copilărie fericită şi o educaţie superioară mai ales din partea mamei, Nona. După ce învaţă cu părinţii şi apoi la şcoală, merge spre desăvârşirea studiilor la Cezareea Capadociei. Avea un temperament melancolic, o gândire spontană şi ascuţită, dar şi un fin talent poetic. Urmează şcoli superioare la Cezareea Palestinei, la Alexandria Egiptului şi Atena „cea de aur”, cum o numeşte el, unde are ca profesori pe Himeriu şi Proheresiu. Rămîne încântat de comorile de cultură ale lumii, vizitându-le şi comparându-le riguros.

Revine în familie dându-şi dă seama că învăţătura creştină nu-i o speculaţie a minţii omului, ci este viaţa însăşi la gradul cel mai înalt, aşa cum cere Evanghelia mântuirii, pentru că Domnul Iisus a venit „ca omul să aibă viaţă şi mai mult chiar…” (Ioan X, 10). Plecând de la cultura omenirii, studiind şi învăţătura creştină şi convingându-se, primeşte botezul.

Grigore de Nazianz este hirotonit diacon, preot şi apoi episcop de Sazima, împotriva voinţei lui.

Ajunge apoi pe scaunul patriarhal al Constantinopolului, unde începe munca de explicare a învăţăturii creştine, reuşind să statornicească în suflete credinţa cea adevărată. Este recunoscut prin acele cinci cuvântări despre Sfânta Treime, care i-au şi adus titlul de Teologul sau cuvântătorul de Dumnezeu. Gândirea sa teologică a fixat Mărturisirea de credinţă – partea a II-a la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Şi el, ca şi Sfântul Vasile, trimite misionari la strămoşii noştri pentru a face faţă popoarelor migratoare care treceau prin foc şi sabie teritoriile cucerite.

In luptele interne, Sfântul Grigorie se izolează, retrăgându-se în localitatea de naştere, cedând scaunul episcopal fără nici o rezervă, în sufletul său clocotea arta poeziei şi a dragostei pentru Hristos. Ne-au rămas de la Sfântul Grigorie peste 18.000 de versuri, în care cugetarea sa nu-i o filozofíe abstractă, ci frământarea profundă a minţii şi inimii sale. Tratatul său despre preoţie este icoana sufletului său şi concepţia sa despre slujirea la altar.

Preotului i se cere chemare de sus, o pregătire morală şi duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toţi cei care privesc la preoţi, apoi, o aleasă pregătire umanistă şi teologică, pentru că el, spre deosebire de toate preocupările şi faţă de toţi oamenii, sfătuieşte spre bine şi dezleagă greşelile credincioşilor de diferite vârste, cu diferite grade de cultură, de diverse temperamente.

Din viaţă, Sfântul era numit „minte desăvârşită”.

Avea ajutorul Sfintei Evanghelii, sufletul cu chemarea lui Pavel şi inima caldă a apostolului iubirii; sabia arhanghelului împotriva ereticilor şi falsificatorilor credinţei.

Sfântul Grigore Teologul moare la vârsta de 60 de ani, încheindu-şi viaţa în plină activitate poetică. Lasă, prin testament, toată averea sa spre folosul credincioşilor. Aşa a plecat din această lume profundul gânditor al teologiei răsăritene.

Funia de aur a teologiei școlii capadociene se împleteşte trainic cu Sfântul loan Gură de Aur, cel mai strălucit vorbitor al Bisericii, dar şi cel mai sever biciuitor al falsului credincios.

Sfântul loan Gură de Aur 

Se naşte la 13 noiembrie 354, dintr-o familie foarte bogată. Tatăl său era dregător militar şi om de încredere al curţii imperiale. Mama sa Antuza rămâne văduvă la vârsta de 20 de ani, crescând pe fiul ei, Ioan, în cea mai mare curăţenie sufletească. După pierderea soţului ei, Antuza se purta numai îndoliată şi cu ochii plini de lacrimi. Tânărul ei fiu, la început, nu-i înţelegea durerea, şi, ca orice tânăr, n-a dat importanţă Evangheliei. Educaţia clasică (filozofia şi oratoria) a primit-o de la vestitul profesor Libaniu şi filozoful Andragaţiu.

Demostene şi Socrate, Platón şi Aristotel erau preferaţii lui…

De pe băncile universitare, îndrăgeşte oratoria şi logica. Demostene şi Socrate, Platón şi Aristotel erau preferaţii lui. începe să profeseze oratoria, vorbind admirabil. Profesorul Libaniu doreşte să-i lase locul lui, dar el refuză. O situaţie neprevăzută îl orientează altfel: cugetă zile întregi asupra filozofiei faptei propăvădui-te de creştinism. Pentru el, Hristos devine centrul preocupărilor; sfinţii sunt exemple de urmat; Apostolii mari trăitori, care au schimbat faţa lumii vechi; creştinii nişte oameni deosebiţi. El se botează în anul 372 la stăruinţa mamei sale, Antuza; astfel Ioan, prin botez, ridică piatra neagră de pe inima propriei sale mame.

In floarea vârstei, este chemat spre preoţie, dar fuge scriind cel mai cu-tremurător tratat despre misiunea sfântă. La doi ani după botez îşi pierde mama. El vede în aceasta o chemare către cele sfinte. Părăseşte Antiohia si face asceză în peşterile munţilor, însuşindu-şi învăţătura creştină, trăind sfaturile Evangheliei şi delectându-şi ochii cu frumuseţile naturii.

Inflăcăratul loan trece prin treptele ierarhiei până la scaunul Constantnopolului, unde în anul 397 ajunge arhiepiscop. Combate luxul şi lăcomia, bogăţia şi desfrâul, intrând în conflict cu împărăteasa Eudoxia, vine la Constitinopol Ioan Casian pe care Sfântul loan îl hirotoniseşte diacon apoi est trimis la Roma, ca misionar, unde înfiinţează în Marsilia primele comunităţi monahale, fapt care bucură mult pe trăitorul monah Gură de Aur a ajuns arhiepiscop.

Din cauza linguşirilor de la curtea imperială, Sfântul Ioan Gură de Aur este înlăturat.

Printre cei care-şi ridică glasul împotriva acestei nelegiuiri se află şi Teotim I de Tomis, prieten cu Sfântul Ioan, care îl mustră pe Epifaniu considerându-l Iuda. Constantinopolul era în fierbere, toţi aşteptau deznodământul fatal, dar, de frica unei răscoale populare, conducerea imperiului recheamă în scaunul patriarhal pe Ioan. Aceasta a fost prima victorie a credincioşilor asupra răufăcătorilor marelui ierarh, unul din cei trei ierarhi. Sfântul Ioan alcătuieşte Liturghia care-i poartă numele şi rugăciuni mistuitoare mai ales la primirea Sfintei Împărtăşanii.

Duşmanii ţes noi intrigi. Ioan este dus în exil la Cucuz, în Armenia Mică. Pe drum a fost supus, din porunca matroanelor, la un tratament inuman. Gama suferinţelor ne este cunoscută din scrisorile sale. Pentru a-i pierde ochii, era ţinut cu vederea în razele arzătoare ale soarelui marin. Gol si cu capul descoperit capătă insolaţie şi e cuprins de friguri. Este apoi lăsat să fie jefuit şi bătut de tâlhari. Soldaţii îl bruschează, cade în genunchi şi este lovit fără milă. Suferind de foame şi de sete, abia-şi duce zilele. Organismul nu mai rezistă. Cere permisiunea să meargă la o capelă, este chemat preotul cu Sfânta Împărtăşanie.

După primirea Sfântului Trup şi dumnezeiescului Sânge ridică fruntea spre cer rostind: „Mor în linişte pentru credinţa în Hristos, pentru cinste şi dreptate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Asa s-au scurs zilele celui mai mare vorbitor creştin si ierarh de o modestie uimitoare, la 14 septembrie 407.

După 30 de ani (438), împăratul Teodosie aduce rămăşiţele pământeşti ale Sfântului (27 ianuarie), depunându-le în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, fiind înconjurate de rugăciunile calde şi sincere ale acelora cărora le fusese conducător sufletesc.
Pe pământul nostru străbun, aceşti trei ierarhi au fost cinstiţi încă de la început.

Aşa cum am arătat, ierarhii şi clericii ţinuturilor dobrogene le-au luat apărarea şi i-au cinstit ca mari apărători ai dreptei credinţe. Intâistă-tătorul scaunului mitropolitan al Ţării Româneşti se pomeneşte încă de la obţinerea autonomiei, (1885) ca locţiitor al Cezareei Capadociei. Ce cinste mai mare pentru credincioşii, ierarhii şi clericii ortodocşi români ar fi decât asta, că moştenesc titulatura scaunului, unde acum şaisprezece secole era Sfântul Vasile cei Mare.

Cultura celor trei ierarhi, aleasă şi multilaterală, este îndemn pentru cercetare. Viaţa desăvârşită a lor este exemplu viu şi demn de urmat.

Aşadar, o Părinţi de trei ori fericiţi, nu încetaţi a vă ruga pururea lui Hristos şi Maicii Sale, pentru cei ce săvârşesc cu credinţă şi cu dragoste, cu evlavie şi sinceritate a voastră pomenire. Sârguiţi-vă de scoateţi pe cei răi din îndoieli şi ne scăpaţi pe toţi de chinurile iadului, ca la Judecata de apoi să auzim cu bucurie glasul Domnului nostru Iisus Hristos: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia gătită vouă încă de la întemeierea lumii..:” (MateiXXV, 34). Amin!

Pagini din viețile sfinilor – Cei Trei Ierarhi, Ed. Nectarie Taumaturgul, Tg. Neamţ

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here