Sfinții nu se nasc sfinți, ei primesc lumina revelației. Un sfânt se apropie de Dumnezeu pe măsură ce înțelege cuvântul Lui. „Acolo unde este speranță este credință. Acolo unde este credință, miracole se întâmplă.”
Sfinții nu se nasc sfinți, ei devin…
Sfinții nu se nasc sfinți decât extrem de rar,
Nici nu vin către Dumnezeu din lipsă de altceva,
Neavând încotro;
Ci mai curând, precum floarea-soarelui ce crește la ușa mea,
Așa cresc și ei și se întorc mereu,
Urmărind mișcarea lui Dumnezeu cu fețele în sus,
Crescând în fiece zi
Mai înalți, mai tari, mai rezistenți la vântul din lume.
Și chiar în zilele fără soare,
Așteaptă cu fața întoarsă spre răsărit,
Cunoscând făgăduința Luminii întru sfânta lor simplitate.
Sfinții lui Dumnezeu țin minte ceea ce eu am uitat prea ușor –
Că, după ce ai văzut chiar o singură dată Soarele, obârșia vieții,
orice altă lumină, oricât de puternică,
Nu îți mai este de ajuns.
(Autor necunoscut)
Speranța – Cel mai frumos dar făcut cuiva (Anatole France)
Când citește această poezie, fiecare o interpretează în manieră proprie. Se poate gândi la credința neclintită a celor care au ajuns sfinți, la drumul lor în lume, la dragostea lor imensă pentru Creator. Te poți gândi, de asemenea, că nimic nu se compară cu inima mare a lui Dumnezeu, cu Lumina sa puternică, acea Lumină pe care, dacă o vezi o dată, le vei considera pe toate celelalte palide și insuficiente. Gândul tău se poate îndrepta spre blândețea, spre ajutorul constant de la Dumnezeu. La faptul că uneori nici nu este nevoie de o rugă, Dumnezeu știe mai bine ce îți trebuie și le aranjează pe toate spre folosul tău, spre bucuria ta. Și chiar „în zilele fără soare”, în perioadele grele pe care le traversezi, aștepți „cu fața întoarsă către răsărit”, plin de speranță, cu certitudinea că problemele vor fi depășite și lumina făgăduită își va face iarăși apariția.
Te poți gândi la prietenul tău, care se apropie de tine, te înțelege și te apreciază pe măsură ce vă cunoașteți, tot astfel cum un sfânt se apropie de Dumnezeu pe măsură ce înțelege cuvântul Lui. Oamenii considerați sfinți au o legătură profundă cu Dumnezeu, au sufletul deschis, o vorbă care mângâie, un gest salvator. De multe ori, ei tămăduiesc prin ceea ce fac sau ce spun, iar existența lor reprezintă un model și un exemplu, fără să-și propună neapărat să te ghideze sau să îți impună viziunea lor. Te simți călăuzit de ei, simți admirație pentru felul lor de a fi, îi simți aproape, prezența lor este caldă, mâna lor te prinde și te ține strâns pentru a nu te lăsa să aluneci.
Acolo unde este speranță este credință. Acolo unde este credință, miracole se întâmplă
Et in Arcadia ego este expresia prin care spui „am cunoscut fericirea, am fost acolo, mi-e dor, acele timpuri erau minunate, poate nu voi mai trăi nicicând emoții asemănătoare”. Tot astfel și sfinții care văd o dată Lumina astrului suprem, „obârșia vieții”, consideră celelalte lumini neînsemnate. Le este dor neîncetat, nimic altceva nu le mai umple viața. Și, cum floarea-soarelui îi este fidelă Soarelui și se deschide numai în fața acestei stele strălucitoare, tot astfel și cei ce pătrund înțelesul cuvântului lui Dumnezeu, nu se mai hrănesc decât cu această înțelepciune.
Te invit să citești și Caută-l pe Dumnezeu în sentimentele tale. El ți le pune în suflet.
Mihaela Mușetescu
