Sfinţenia, noua dimensiune a omului

harCreatura cea nouă, omul cel nou – aceste expresii sunt sinonime cu sfinţenia. “Voi toţi, cei chemaţi sfinţi”, spune Sfântul Pavel. Sare a pămîntului şi lumină a lumii, sfinţii sunt farurile sau călăuzele omenirii. Aceşti martori, când strălucitori, când obscuri şi ascunşi, asumă deplin istoria. “Prieteni răniţi ai Mirelui”, martirii sunt “spicele de grâu secerate de regi pe care Domnul le-a pus în hambarele Împărăţiei”. Sfinţii preiau mesajul martirilor pentru a ilumina lumea. Dar cum chemarea Evangheliei se adresează fiecărui om, Sfântul Pavel îi numeşte pe toţi credincioşii “sfinţi”.

Dacă aşa cum spune Origen, Biserica de după întrupare este “plină de Treime”, Biserica de după Cincizecime este plină de sfinţi. Slujba Tuturor Sfinţilor ridică toate barierele: “Îi cânt pe prietenii Domnului meu, pentru ca oricine voieşte, să li se alăture”. Invitaţia este adresată fiecăruia: Sfîntul loan Hrisostom proclamă chemarea urbi et orbi spunând că “norul martirilor ne iese în întâmpinare tuturor”.

Sfinţenia devine o caracteristică a Bisericii: Unam sanctam. Iar comuniunea sfinţilor exprimă sfinţenia lui Dumnezeu: “Pe chipul sfinţilor străluceşte Lumina Ta, Hristoase Dumnezeule”. Dar ce înseamnă sfinţenia? Dacă toate cuvintele desemnează cele lumeşti, sfinţenia nu are referinţă omenească. Sfinţenia este specifică lui Dumnezeu. “Sfânt este Numele Său” spune Isaia (57, 15). Înţelepciunea, puterea, sau chiar dragostea au analogii în viaţa umană, dar sfinţenia este prin excelenţă semnul alterităţii divine. “Tu solus Sanctus, numai Dumnezeu este sfânt” (Apocalipsa 15, 4). Pe de altă parte, porunca divină este foarte precisă: “Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt”; fiindcă este Sfântul absolut. Dumnezeu ne face sfinţi făcându-ne să participăm la sfinţenia Lui (Evrei 12, 20).

Aceasta este lucrarea ultimă a iubirii divine: “De acum nu vă mai numesc slugi […], ci v-am numit pe voi prieteni” (loan 15, 14-15). Suntem în miezul noutăţii: atras de magnetul divin, omul este înscris pe orbita Infinitului. Dumnezeu îl ia pe om din lumea aceasta, dar îl repune în lume ca sfânt, ca receptacol al teofaniilor şi izvor al sanctităţii cosmice.

În ebraică etimologia cuvântului “sfinţenie” sugerează,  prin  chiar rădăcina  termenului,  separaţia, dislocarea, apartenenţa totală la dumnezeire, sau alegerea pe care Dumnezeu o face în vederea unei vocaţii mundane precise. Imnul Sanctus, rostit de Isaia, suscită teroarea sacră şi dezvăluie distanţa infinită care separă sfinţenia transcendentă a lui Dumnezeu de “praful şi pulberea” omului (Geneză 18, 27). Prin taina Întrupării Dumnezeu transcende propria transcendenţă, iar umanitatea Sa îndumnezeită devine “consubstanţială”, imanentă şi accesibilă omului, plasându-l în “apropierea lui arzătoare”.

În Vechiul Testament, teofaniile marcau anumite zone privilegiate în care Dumnezeu se dezvăluia fulgerător; acelea erau nişte “locuri sfinte”, asemenea “rugului aprins” (Exod 3, 2). Dar, de la Cincizecime încoace, lumea întreagă este încredinţată sfinţilor pentru ca “rugul aprins” să capete dimensiuni universale. “Tot pămîntul este al Meu”, spune Domnul. Odinioară, omul auzea porunca: “Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Exod 3, 5); o porţiune de pământ era sfinţită pentru că fusese atinsă de sfinţenia divină. O veche întruchipare iconică a Sfântului loan Botezătorul marchează trecerea într-o nouă ordine: icoana îl arată pe Înainte-mergător păşind peste haosul absolut al pământului murdărit de păcat, dar pe unde trece, solul se transformă din nou în paradis. Icoana vrea să spună: „Pământule, fă-te iarăşi curat, căci picioarele care te colindă sunt sfinte.”

Un sfânt, un om înnoit, desfide obişnuitul şi vetustul, aşa încât noutatea lui le pare multora scandal şi nebunie. Pentru praxisul marxist, un sfânt este un om inutil, căci la ce ar putea el servi? Ori, tocmai această “inutilitate”, mai exact acesta disponibilitate totală faţă de Transcendent este cea care pune, într-o lume amnezică, întrebările vieţii şi ale morţii. Un sfânt, chiar şi cel mai izolat şi ascuns, “îmbrăcând goliciunea  pustiului”,  poartă  pe  umerii săi tot greul pământului şi noaptea păcatului, protejând astfel lumea de mânia lui Dumnezeu. Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină. Înainte de a muri, un pustnic a rostit rugăciunea din urmă ca pe un amin menit să pecetluiască slujirea: “Fie ca toţi să se mântuiască, iar pământul să cunoască izbăvirea…”. Intrând în “comuniunea păcatului”, sfinţii îi trag pe toţi păcătoşii către “comuniunea sfinţilor”.

Ceea ce în mod sigur îi scandalizează pe necredincioşi nu sunt atât sfinţii, cât faptul înfricoşător că nu toţi creştinii sunt sfinţi. Leon Bloy spunea pe bună dreptate: “Nu există decît o singură tristeţe şi anume că nu suntem cu toţii sfinţi”. La rîndul lui Peguy scrie: “Am avut sfinţi şi sfinte de toate felurile, numai că acum ne trebuie un alt chip”. Simone Weil accentuează şi mai mult această nevoie de calitate cu totul specială: “Lumea de azi are trebuinţă de sfinţi, de sfinţi nemaivăzuţi, de sfinţi care să aibă geniu…”.

Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here