Sfinţenia azi

0
52

Sfinţenia azi? Se scriu în Occident tot felul de opere savante, cu titluri greu de pronunţat, ca de pildă: Die Multioptionsgesellschaft, într-o traducere aproximativă: „Societatea opţiunilor multiple”, în care se pune întrebarea asupra viitorului religiilor în general şi al creştinismului ca „religie a mântuirii”, în special. Ea a căpătat o gravitate extremă, dată fiind lumea în care trăim după două mii de ani de creştinism.

Nu puţine sunt unele curente filozofice din lumea occidentală, la care noi românii tragem cu coada ochiului încercând să o imităm cu mai mult sau mai puţin succes.

Astfel, sociologul elveţian Peter Gross afirmă că creştinismul ar fi promis omenirii eliberarea de „ghimpele suferinţei” într-o lume de dincolo, promisiune pe care el, autorul, o datează mai ales în secolele trecute, nouăsprezece şi douăzeci. Astăzi, s-ar fi atins un alt stadiu şi anume cel al renunţării la reprezentarea salvării omului, sau la „salvarea ca recunoaştere a noncunoaşterii a salvării”. Evident, se poate specula la infinit, spre bucuria celor care în acest fel îşi fundamentează certitudinea propriei înclinări către filozofie şi exploatează răbdarea infinită a hârtiei. Ştiam că matematica, ştiinţa care operează cu noţiunea de infinit, afirmă că infinitul nu poate fi atins.

Iată, aflăm acum că nu e adevărat. S-a inventat un infinit nou, pe care unii îl bat protector pe umăr, în fiecare zi. Şi răbdarea cuvintelor şi noţiunilor, pe care le smulgem destinaţiei lor iniţiale şi le înghesuim în forme şi dimensiuni cu care n-au nici o înrudire, e infinită.

Nu poţi citi asemenea afirmaţii fără ca gândul să te ducă bunăoară la lucrările lui Max Weber, unul dintre părinţii sociologiei germane, pe care îl preocupa legătura dintre religiozitatea puritană, viaţa purtată raţional şi naşterea capitalismului modern. („Fără etica protestantă nu există capitalism”, spunea el). Concluziile asupra unui anume mod de a înţelege religiozitatea duc negreşit la pesimism. În acest caz Peter Gross are dreptate… Nici nu putem scăpa obsesiei că dacă lumea e menită să dispară, atunci pentru că şi-a pierdut sensul real şi, în acest caz trebuie căutaţi vinovaţii, după cum afirma filozoful german Hans Blumenberg.

Deşi el nu era chiar sigur că „totul e neadevăr”, aşa cum comentează Th. W. Adorno, reprezentant al Şcolii Filozofice de la Frankfurt, ceea ce pune un mare semn de întrebare afirmaţiei de mai sus.

Şi în această privinţă se poate specula la infinit. Potrivit gândirii lui Blumenberg, marile întrebări nu trebuie să dispară numai pentru că nu li se dă răspunsul. Deci, după el, ar exista mai multe adevăruri. Se prea poate. Fiecare ne arogăm dreptul unui adevăr propriu. Greu de ştiut dacă este cu adevărat un adevăr (da, capcana cuvintelor e cea mai crudă dintre toate capcanele). Poate chiar imposibil de ştiut, şi afirmaţiile lui Blumenberg nu duc nicăieri.

Criteriile care stabilesc adevărul adevărului, ca să spun aşa, ar trebui să fie mult mai simple, depăşind stadiul de elaborare teoretică. Poate că nici nu e necesar să mergem atât de departe.

Poate că adevărul ni se oferă ca o soluţie mult mai simplă, mai accesibilă, dacă ne mulţumim cu ideea că printre atributele care îl caracterizează ar trebui să existe şi cel al consecinţelor şi perenităţii lui, a ceea ce rămâne din el după ce noi nu mai suntem. A ceea ce mai rămâne după ce nu mai rămâne nimic. Cu alte cuvinte, dacă moartea individului nu atrage după sine şi moartea adevărului său, atunci da, e adevărat, acel adevăr există şi într-un fel Blumenberg a avut dreptate. (De remarcat că toate aceste teorii savante nu se elaborează numai de dragul filozofiei. Există uneori şi alte temeiuri ale acestor speculaţii aşa-zise teoretice. Dar nu despre ele este vorba acum.)

Citind afirmaţiile lui Peter Gross, m-a dus gândul la părintele Dometie Manolache de la Râmeţ. În pofida tuturor afirmaţiilor savante, susţin şi sunt sigură, nu numai eu, că părintele Dometie este un sfânt al zilelor noastre.

Că la el trebuie să se oprească cei care vor să descopere un sfânt al Ardealului. Şi nu numai al Ardealului. Sfinţenia depăşeşte graniţele geografice. Folosesc prezentul, deşi părintele Dometie a murit cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. De fapt el trăieşte şi azi în amintirea celor care l-au cunoscut. Mai mult, în amintirea unora care nu l-au cunoscut, ci au auzit numai vorbindu-se despre el. Şi adevărul lui, în care el a crezut, care pentru el a fost adevărul unic şi indiscutabil, trăieşte şi azi.

Se dovedeşte a fi adevărul. De aceea, împreună cu el trăieşte şi părintele Dometie. Şi este şi adevărul nostru, al tuturor, pentru că nu piere niciodată. Iată totul poate fi foarte simplu. Dincolo de ceea ce afirmă Blumenberg, Adorno şi alţii…

Ar fi de subliniat că, oricât am încerca să imităm gândirea oscilantă, speculativă și teoretizantă, ne-am deprins să punem mare preț pe aspectele exterioare ale aşa-zisei sfinţenii, spectaculoase și spectaculare. În opinia unora, sfinţenia trebuie să facă zgomot în jurul ei. Trebuie să fie pictată în culori țipătoare, să se manifeste prin situaţii cutremurătoare.

Nu degeaba suntem urmaşii romanilor care se adunau fascinaţi în circuri, unde fiecare individ simţea cu deliciu cum îl treceau sloiuri de gheaţă pe spinare, cum i se făcea părul măciucă. Nimic fără senzaţional! Reţinerea, modestia, reculegerea sunt plicticoase.

Vrem senzaţii tari, vrem să ne cutremurăm. Ce să facem cu afirmaţii ale Sfinţilor Părinţi care afirmă importanţa smereniei, a modestiei, a ceea ce se numeşte, atât de profund, dreapta socoteală? A conştiinţei că trebuie să ne apropiem cu conştiinţa micimii noastre de bunătatea infinită a Creatorului nostru, care a binevoit să treacă peste păcatul originar şi să ne redăruiască perspectiva veşniciei?
Nu se ştiu prea multe despre părintele Dometie, care ne-a deschis o poartă spre adevăr.

Nu, el nu era din speţa celor care ţin să stea în rândul întâi, nici să se bată în piept strigând ostentativ: „Uitaţi-vă ce sfânt sunt eu”!

Nu aştepta ca ceilalţi să se prosterneze în faţa lui: „Iată, trece pe lângă mine sfântul”! „Ce ştiţi voi, măi, cine sunt eu?” Nu cultiva adoraţia feminină, foarte sensibilă la extravaganţe estetice. Nici nu-şi repeta gesturile cabotine în faţa oglinzii ca să facă impresie. Nu încuraja relaţii amicale cu diverşi hipnotizatori profesionişti care evoluau pe scenele teatrelor, de la care să înveţe trucurile meseriei… Nu e de râs, e de plâns atunci când un cuvios îşi confundă credincioşii cu spectatori în căutare de senzaţii tari. Sau declară că aşteaptă căruţa de foc a Sfântului Ilie care să-l înalţe la cer. (Nu e poveste, e adevărul adevărat!)

Nu răsar comete şi curcubeie, nu vin din cer semne cutremurătoare îmboldindu-ne să devenim conştienţi de propria noastră neputinţă în comparaţie cu grandoarea sfinţeniei lui!

O, dar ce dovadă de sfinţenie e faptul că cineva s-a lăsat de fumat tocmai la mormântul „sfântului”, declarăm cutremuraţi! Se scriu şi articole, dedicate acestei „minuni”. Te şi miri că acolo nu se îmbulzește o gloată de fumători, aşteptând la coadă cu multă răbdare să le vină rândul să se lase de fumat! Astăzi când tutunul a devenit atât de scump!
Nu, părintele Dometie n-a comis astfel de minuni. La el se putea vedea umanismul adevărat, nepervertit de interese meschine. Dovada curajului real, a perseverenţei, un eroism smerit, discret, mult mai greu de atins decât spectaculosul momentan.

Integritatea exemplară, neîntreruptă, de zi cu zi. Căci sfinţenia adevărată este modestă, discretă, nu caută să câştige admiraţia, laudele, ovaţiile mulţimii.

Din fericire au existat şi mai există oameni de o ţinută morală desăvârşită, de un mare curaj calm, ancoraţi în credinţa fermă, în răbdare, în nesfârşită înţelegere şi răbdare, în smerenie. Nu-i auzim vorbind despre sine, se feresc de a fi priviţi cu o adoraţie cam prea pământească, ca nişte zei ai omenirii. Vieţile Sfinţilor sunt pline de asemenea exemple de modestie, generozitate, grijă pentru fraţii mai slabi, mai neputincioşi. Ei nu dădeau prognoze înspăimântătoare despre sfârşitul lumii, nu ameninţau cu focul iadului pe toţi cei ce nu se prosternează în faţa lor.

O, dar câţi sfinţi am avut, călugări, preoţi, mireni, modeşti, fără să facă larmă, evitând spectaculosul, care s-au stins neştiuţi, fără tam-tam, fără reclamă. Fără să li se cunoască numele.

Nu, n-am dreptate, nu s-au stins neştiuţi, Dumnezeu i-a cunoscut şi a fost totdeauna lângă ei. Şi, sunt sigură, stau aproape de picioarele Tronului Dumnezeiesc.
Părintele Dometie şi-a mărturisit constant nevrednicia, cum o numea el, ferindu-se perseverent de lauda oamenilor. N-a cultivat niciodată relaţii cu publicişti care să scrie despre el articole superlative.

Nici n-a încurajat stoluri de admiratoare entuziaste, frustrate de eşecurile lor sentimentale. Relația sa a fost cea cu Dumnezeu.

La acea vreme, cei care își afirmau credința dădeau dovadă de curaj, acceptând riscurile ce decurgeau din aceasta. Şi dădeau dovadă de dragoste pentru semenii lor, pentru că se străduiau să ne arate că se poate trăi pentru ceilalţi, că trăind în Dumnezeu trăim pentru ceilalţi. Că există o libertate interioară pe care nu ne-o poate lua nimeni. Că aria ei de acţiune nu cunoaşte limite, ca şi aspiraţia către adevărul care trăieşte şi după ce noi am murit lumii acesteia.

Cred că acest lucru l-a caracterizat pe părintele Dometie: a trăit pentru ceilalţi, nu pentru faima proprie, a trăit în duh filocalic.

De altfel pe acea vreme, respectivii ziarişti n-ar fi cutezat să pomenească în presă – n-ar fi fost „politic corect” – că Dumnezeu ne-a dăruit câteva personalităţi cu adevărat mari. Mari la scara altui infinit, a celui adevărat. A celui a cărui certitudine ne-o dă Domnul, ajutându-ne să dezvăluim în fiecare zi o realitate complexă, covârşitoare, în faţa căreia micile noastre excursuri savante dau impresia unor băltoace peste care trece fluviul grandios al acestei realităţi.

Ea n-are nevoie de confirmări pseudo-intelectuale, căci ea Este, este cu adevărat. O deschidere luminoasă în întunericul unui trai fără perspective, o ieşire spre o plenitudine reală. Cea în care, trăind în Dumnezeu, trăim pentru ceilalţi. (Iată că, vrând-nevrând, ne întoarcem din nou la asemenea noţiuni, inevitabile, dacă vorbim de adevărul părintelui Dometie care a trăit sub semnul definitiv şi covârşitor al relaţiei cu Dumnezeu.)

A terminat facultatea de teologie de la Bucureşti în 1948, în toiul prigoanei ateiste, fiind un student strălucit. Cânta frumos şi colegii îi spuneau cu simpatie Cucuzel. S-a călugărit şi a făcut studii de doctorat. Cum spectaculozitatea profesată de unele feţe bisericeşti, proclamate azi „sfinte”, nu l-a satisfăcut, s-a stabilit ca duhovnic la mănăstirea Râmeţ din munţii Apuseni, pe care autorităţile s-au străduit s-o distrugă, aşa ca în cazul tuturor celorlalte mănăstiri, unde existau cu adevărat personalităţi duhovniceşti.

Dimpotrivă, impostorii erau lăsaţi în pace, chiar încurajaţi să se manifeste. Există până astăzi un fenomen dureros, moştenire a trecutului. Unii falşi „sfinţi” sunt ridicaţi în slăvi cu inconştienţă, cu o lipsă de spirit critic şi de competenţă de-a dreptul periculoase.

Li se fabrică biografii de martiri, apar din neant ani de temniţă şi persecuţii care n-au existat niciodată, fără ca admiratorii lor să înţeleagă că în felul acesta fac un prost serviciu Bisericii, vieţii religioase şi bunei credinţe a oamenilor. Ceea ce uimeşte mai cu seamă, este lipsa de simţ al realităţii, lipsa de spirit critic a unei categorii de oameni în acest domeniu. Poate să fie de vină lipsa de educaţie religioasă a atâtor ani când aceasta era interzisă?

Setea oamenilor de a învăţa câte ceva despre credinţă? Ne-am caracterizat totdeauna printr-o acută înrădăcinare în religiozitatea reală, realistă, aş spune. Poate spiritul latin clar, mai înclinat către raţionalitate, a contribuit la aceasta.

Se recunoaşte unanim că Ortodoxia românească păstrează un simţ al măsurii, un echilibru al aprecierii fenomenelor şi personalităţilor religioase, pe care mulţi cunoscători occidentali îl menţionează ca pe un fapt pozitiv ce-i determină să se apropie mai mult de ea. Am cunoscut teologi din Occident, buni specialişti, care au declarat că le este mult mai uşor să se apropie de acest fel de ortodoxie, care păstrează o linie consecvent caracterizată prin „dreapta socoteală”, cum o numesc Sfinţii Părinţi, decât de acea religiozitate brumoasă, care se maniată doar prin cazuri extreme, depărtate de realitatea cu care Dumnezeu ne-a înzestrat existenţa, o religiozitate, aş putea-o numi dostoievskiană, care eşuează în bigotism şi lipsă de fanară măsură.

Harul dumnezeiesc este deformat, transformat în atisme care nu ne caracterizează, nici ca religiozitate, nici ca temperament al poporului nostru. Sau adoptăm o ortodoxie exclusivistă, care pretinde pentru ea deţinerea adevăruluib integral…

Uneori un fel de combinaţie între un catolicism deformat şi o pseudo-ortodoxie „inovatoare”, îndreptată împotriva celei tradiţionale, cu scopul de a obţine autoritate, titluri şi avantaje, pe care altfel reprezentanţii ei nu le-ar putea avea. În ultima vreme au apărut exagerări, se acceptă „sfinţi” care se declară pe ei înşişi ca atare, sau pe care îi descriu astfel admiratori(-toare) lipsiţi de simţul răspunderii, persoane străine de spiritualitatea reală, pentru care habotnicia este forma supremă de credinţă, uitând moştenirea pe care am păstrat-o, dar al generaţiilor anterioare.

Acele generaţii cărora le datorăm totul, au păstrat cu responsabilitate creştinismul cu care s-a născut neamul nostru.

Azi ne interesează şi ne impresionează bărbi şi plete bine pieptănate, chipuri fotogenice, declaraţii care, de fapt, nu spun nimic. Se acceptă forme de convingere a oamenilor împrumutate din metodele de hipnoză, se vântură admiraţii care s-ar putea numi mai degrabă imoralitate, se publică fotografii trucate. Oare aceştia să fie sfinţii noştri? Mai acceptăm onestitatea, măsura unei moralităţi desăvârşite aşa cura o citim în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, de pildă?

Nu cumva vrem modernitate, „liberalism” şi în acest domeniu? Oricum, ar fi mai lucrativ!

Prea mulţi oameni în căutare de adevăr cad pradă unor asemenea spectaculozităţi, care n-au nimic de-a face cu credinţa adevărată. Şi pe care unii şi alţii- din aroganţa unei originalităţi căutate, din dorinţa de a fi citiţi de cât mai multă lume, sau dintr-o superficialitate care nu dovedeşte decât necunoaşterea adevărată a spiritualității îi induc în eroare, asumându-şi răspunderi grave în aşa-zisa misiune de convertire. Pentru că sfinţenia înseamnă altceva decât declaraţii lăudăroase, ochi pătrunzători şi înfăţișări fals cuvioase…

Sfinţenia nu se proclamă de azi pe mâine de către admiratoare entuziaste, înflăcărate. Ceea ce ar trebui să dea de gândit este că această subită campanie de ”sanctificare” a început cu o vehemenţă demnă de acţiuni mai serioase, de-abia după ce contemporanii acestor „mari sfinţi” au murit.

Astfel nu mai există martori care să spună ce şi cum a fost într-adevăr. Dar mai sunt totuşi unii, care cunosc realitatea şi nu ditirambii lipsiţi de măsură şi inteligenţă ce se practică cu înverşunare. Cu o înverşunare care ar trebui să dea de gândit. Care ar trebui să caute ce anume se ascunde în spatele acestui bigotism exacerbat, care nu se potriveşte cu ceea ce ne învaţă credinţa noastră, cu temeiurile ei. Chiar nu spune nimic acest fapt?

Au existat însă şi personalităţi duhovniceşti, cu adevărat hotărâtoare pentru sufletele ce caută legătura cu Dumnezeu şi părintele Dometie face parte dintre acestea, în scurtă vreme, a reînviat viaţa spirituală de la Râmeţ, care a căpătat un avânt extraordinar.

Curtea, poienile dimprejur erau ticsite de oameni. Veneau din toate colţurile să-l vadă, să-l audă, să primească de la el un cuvânt de mângâiere. Îi primea cu simplitate, fără morgă, fiind unul dintre ei, apropiat şi plin de înţelegere, fără să pozeze în mare sfânt.
Deseori ne vizita şi se lumina casa când apărea. Seninătatea lui iradia lumină. Şi persoana lui iradia lumină, nu atitudini învăţate la hipnotizatorii de meserie, aşa cum, vai, s-a mai întâmplat. O lumină nu numai fizică, nu o figură de stil.

O aureolă de bucurie care se percepea în mod obiectiv. Am întâlnit o asemenea lumină, care nu se ştie de unde izvorăște, în chilia măruntă a părintelui Paisie de la Sihla.

Şi acolo sursa luminoasă era dintre cele mai neverosimile. Și acolo bănuiai candelabre nevăzute, pe care mâna lui Dumnezeu le așezase ca să poată vedea mai bine pe robul Său… O lumină ireală, ca cea de pe Muntele Tabor… Erau locuri unde strălucirea venea de pretutindeni, din toate părţile, ca o uriaşă draperie somptuoasă și transfigura normalitatea, astfel ca să începi să bănuiești, nu, de ştiut nu se putea, dar să bănuieşti cam ce ar însemna să „trăieşti în lumina Domnului”.

Ne chema mereu la mănăstire, astfel că la începutul anilor ’70 am pornit într-acolo să-l vedem. Plouase mult şi valea Râmeţului rupsese podurile, deci am făcut calea întoarsă. L-am întâlnit la Teiuş, tocmai se întorsese de la episcopie, de la Alba Iulia.

„Haideţi, haideţi înapoi”, ne-a spus, „o să trecem prin apă.” Nu ne-am întors, ne-am temut. Dar el a trecut. Nu făcea parte din categoria puţin credincioşilor care se îndoiau, aidoma lui Petru pe corabie. Pentru el, ajutorul lui Dumnezeu era de la sine înţeles, evident, o realitate care nu se discută.
În anul următor am ajuns în sfârşit la Râmeţ. Părintele era pretutindeni, îl vedeai apărând în fiecare colţ. Cânta cu vocea lui minunată, cunoştea pe fiecare cu necazurile, cu bucuriile, cu întrebările sale. Mângâia pe fiecare. Ştia că Dumnezeu e acolo, lângă cei care-i cer ajutorul.

Trăia ferm cu certitudinea prezenţei lui Dumnezeu, afirmându-şi cu modestie, fără ostentaţie, limitele, imperfecţiunea. Şi transmitea tuturor această certitudine fundamentală.

Se plimbau toată ziua alături, îi vedeai prin curte, tata înalt, părintele mărunt, cu o clădărie de păr blond şi cu ochi de copil- „Haideţi, părinte profesor, mai spuneţi ceva, să mai învăţ puţină teologie.” „Părinte, mata ştii mai multă decât mine”, i-a răspuns tata.
În mănăstire se instalase cabana turistică unde veneau oameni de toate soiurile şi unde numai atmosferă de reculegere nu era. Părintele a mers pe la toate autorităţile, cerând s-o scoată din locaşul sfânt.

I s-a spus că, dacă le pune la dispoziţie altă clădire, vor muta-o. Deci a început să cutreiere în fiecare zi satele din jur care nu aveau preot, făcând slujbele de care aveau nevoie oamenii. Seara, îşi întorcea buzunarele pe dos.

„Asta-i ce am câştigat azi”, îi spunea maicii stareţe Ierusalima. Astfel a strâns bani ca să clădească o cabană, şi au ridicat, împreună cu maicile şi cu ceilalţi duhovnici, o clădire cu două etaje, la câţiva kilometri mai departe, ducând cărămida şi varul cu spinarea.
La plecare ne-a chemat la el. „Lidia şi Dumitraş, haideţi să vă dau ceva de amintire.” Locuia într-o odaie cu ceilalţi doi călugări duhovnici. Erau acolo trei paturi de fier, un cuier şi un dulap. L-a deschis. Se vedeau doar două cămăşi petecite.

S-a scărpinat în cap: „Ce să vă dau eu vouă? A, ştiu. Ţie îţi dau un satâr de bucătărie pe care l-am primit de la un credincios şi lui Dumitraş un săculeţ cu alune.” Altceva nu avea. Ştia poate că nu o să ne mai vedem?

A murit nu după multă vreme, cărând în spate un sac de grâu peste munte. Venise iarăşi apa mare şi mănăstirea era izolată. Când l-au îngropat, i-au pus în picioare sandalele unei maici, pentru că ale lui aveau tălpile găurite şi se vedeau din sicriu. El, care strânsese milioane pentru ca să refacă mănăstirea!
Nu ştiu să fi rămas de la el fotografii impresionante, estetice. Nu cred că era fotogenic şi nici nu-l interesa aşa ceva.

Nu avem de la el poze hollywoodiene din care ne privesc ochi pătrunzători, bărbi pieptănate frumos, frunţi înalte, meditative, mâneci largi, estetic aranjate, eleganţă aleasă.

Ne-a lăsat însă amintirea poienii din jurul mănăstirii unde, împreună cu el, îngenuncheau sute de oameni rugându-se, suflete în care el readusese prezenţa Domnului, uneori uitată și ne-a întărit în convingerea că viaţa de aici este numai o etapă către cea veşnică.
Astăzi la mormântul părintelui Dometie de la Râmeţ se fac vindecări miraculoase. (N-am auzit ca cineva să se fi lăsat de fumat acolo!) Cred că amintirea vieţii lui face inutile discuțiile despre diferitele feluri de adevăr şi despre diversele categorii ale infinitului.

Şi cred că exemplul lui ar trebui să anihileze un fel de naivitate de o cucernicie snoabă, oprită la aspecte exterioare.

Cred că viaţa cu adevărat aproape de Dumnezeu nu trebuie să se împiedice în superficialităţi care vădesc o prea simplistă părere a ceea ce înseamnă credinţa şi apropierea reală de Domnul. Monahii, monahiile, nu înseamnă numai rasă şi mătănii, uneori se uită acest lucru… Pentru că, aceste aspecte exterioare nu dau un răspuns definitiv răspunsului pesimist al gânditorului Peter Gross la întrebarea dacă „solia foarte specifică de mântuire a creştinismului mai are vreun viitor!” Da, această solie mai are un viitor, dacă nu-l uităm pe părintele Dometie.

Americanul Richard Flemming, specialist în Genetică de la Universitatea Stanford, a declarat că toată ştiinţa pe care omenirea o flutură astăzi ca pe un stindard nu poate explica miracolul lumii, al frumuseţii, al bucuriei.

Nu e singurul. Devine din ce în ce mai evident că, pe lângă tehnica modernă, progresul înseamnă înţelegerea realităţii în toată complexitatea ei, a unei realităţi dincolo de cea văzută, a realităţii minunilor, pe care le trăim zilnic încăpăţânându-ne în orbirea noastră. Progresul înseamnă a lua viaţa în serios, convingerea că nu poţi călca în picioare cele mai elementare reguli, cea mai elementară decenţă, peste care nu se poate trece. Că a fi om înseamnă a trăi pe un plan al existenţei care obligă. Şi toate acestea presupun un mare curaj. Trebuie subliniat că, aşa cum spunea Franklin D. Roosevelt odinioară, există mai multe forme de curaj.

În afara celor despre care se vorbeşte mereu, cum ar fi curajul cuvântului, sau al credinţei, el enumera şi pe cea a curajului. Cu alte cuvinte curajul curajului. Pare un pleonasm, un teribilism. Şi totuşi, acest joc de cuvinte ascunde un adevăr, poate mai actual astăzi decât oricând.

Întrucât societatea trăieşte din precepte pe care le poate garanta, este nevoie de curaj pentru a avea curajul și îndrăzneală ca să spui şi să recunoşti adevărul…
Ceea ce s-a întâmplat cu Adam şi Eva în raiul în trăiau inocenţa, are încă o semnificaţie amară. Dumnezeu le dăruise libertatea prevenindu-i să se ferească de răul care duce la moarte. Dar dincolo de atracţia răului, primul om a făcut dovada că nu are ce face cu această libertate. Nu-i trebuie.

Vreme îndelungată omul a râvnit la dobândirea ei, a sperat că, poate, odată, se va putea bucura de ea. A râvnit la dreptul său de a avea curaj şi era convins că odată dobândit acest drept, viaţa sa se va aşeza poate pe alte temelii, va căpăta alte dimensiuni, îi va conferi şi lui o statură nouă.

Şi ce s-a întâmplat apoi? După ce scurtă vreme a celebrat schimbarea, eliberarea, după ce a încercat să revină la recunoaşterea valorilor care lipseau pentru a-i conferi calitatea de om, a început să se lepede treptat de ele. Odinioară s-a lăsat ademenit de şarpe, renunţând la tot ceea ce îi dăruise Domnul, destinându-l nemuririi. Şi acum? După ce s-a scuturat de îngrădirea extremă a unei dictaturi pe care o ura, visând la clipa când, poate, va gândi liber, se întoarce acum la îngrădirea care îl degradase.

Dă fuga şi-şi depune libertatea în mâna celui care îl sorteşte aceleiaşi spălări de creier, care vrea să-l lipsească de convingeri personale, de propriile sale opinii şi trăsături caracteristice.

„Ia-o, n-am nevoie de ea. Nu-mi trebuie. N-am nevoie de libertate. Ce să fac cu ea? Totul este mai subtil, fără îndoială. Mijloacele s-au perfecţionat, au căpătat o pojghiţă de rafinament, de fals umanism. Bunătate, integritate, solidaritate, comuniune?
Libertatea oferită acum este cea în care şarpele îşi deghizează tentaţia într-o pseudotoleranţă, sub care se lăfăieşte dezmăţul, egoismul. Libertatea este înţeleasă astăzi ca o absență a principiilor, ca o sălbăticire a moravurilor, a individului.

Libertatea este dezmăţ, destrăbălare, decădere morală, apucături antinatură. Sunt lăudate răul, murdăria, negarea valorilor.

O falsă „toleranţă”, de fapt intoleranţa faţă ce tot ceea ce este onestitate, credinţă, moştenire a tot ceea ce ne-a ajutat să rămânem noi, cu tot ceea ce am primit cu preţul atâtor sacrificii, prin toate greutăţile prin care am trecut. Decăderea nu necesită curaj. Ea este admiraţia faţă de mizeria umană, faţă de disperarea, de lipsa de perspectivă în care sunt valabile cuvintele cinice „homo homini lupus”.

Este dizolvarea într-un mediu fără nume, fără identitate, o distrugere sub pretextul unui „modernism” în ghilimele, care nu înşală nici o conştiinţă lucidă.

Pentru acesta nu e nevoie de curaj. Dimpotrivă, reluăm laşitatea de odinioară, sub forme bineînţeles mai rafinate, mai mascate. Este dezorientare, haos şi nicidecum un modernism real.
Iar curajul curajului? Cel care ne îndeamnă să smulgem vălul de pe faţa unei false atracţii? Cel care presupune corectitudine, consecvenţă? Odinioară, în copilărie, citeam basmul în care, odată smulse vălurile, crezând că se ascunde sub ele tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, se descoperea chipul scorojit al unei vrăjitoare, care răspândea groaza, dar care se topea astfel undeva în nimicnicia răutăţii ei.

Ne mai încumetăm noi să facem acelaşi lucru? Să aruncăm departe vălurile mincinoase ale unui aşa-zis „umanism”, care tolerează orice în afară de tradiţiile noastre, de credinţa noastră, de solidaritatea reală, de convingerile noastre? Ne încumetăm să refuzăm mărul cu care suntem ademeniţi?

Să nu repetăm o greşeală care nu poate avea, aşa, ca odinioară, decât urmări distrugătoare? Ne încumetăm să ne păstrăm onestitatea? Adevărul este plămânul prin care respirăm certitudinea perenităţii noastre. A trăi în afara lui înseamnă a trăi într-o anticameră a morţii spirituale, o cădere din uluitorul destin de fii ai Săi, pe care ni l-a hărăzit Dumnezeu. Un spectaculos de suprafaţă care nu înşală în definitiv pe nimeni, nici măcar pe noi.

De ce uităm cuviinţa pe care am moştenit-o de la părinţi, de la generaţiile de înaintaşi, pentru care cinstea, cuvântul dat, nu erau vorbe goale?

Pentru ei a fi creştin nu însemna numai a-ţi mărturisi apartenenţa la o confesiune, ci o convingere devenită adevărata natură. Un spaţiu al existenţei în afara căruia nu se poate trăi, garanţia veşniciei, a biruinţei asupra morţii de care ne temem toţi. Numai în acest spaţiu trăim cu adevărat. Este curajul curajului de a trăi cu adevărat, de a gândi cu capul propriu, de a nu înghiţi hrana otrăvită mestecată de alţii! Iată stâlpii pe care se sprijină edificiul vieţii, care nu înseamnă un sfârşit ci o pregătire pentru un început definitiv.

Dacă dărâmăm aceşti stâlpi totul se prăbuşeşte peste noi. Şi apoi? Ne punem oare această întrebare, al cărei răspuns poate fi doar viaţa sau moartea, viaţa veşnică sau moartea în veşnicie? Curajul curajului de a accepta şi mărturisi adevărul, chiar dacă aceasta nu ne asigură întotdeauna o comoditate pe care o râvnim!

Anthony de Mello, preot, filozof şi psihoterapeut, povesteşte într-una dintre scrierile sale, că un om, rătăcind pe străzile unui oraş străin, a dat de o prăvălie pe vitrina căreia scria: „Magazin pentru adevăruri”. Mirat, oricum era ceva neobişnuit, a intrat înăuntru şi o vânzătoare foarte amabilă i-a confirmat: „Da, aşa e, aici se vinde adevăr”. Ea i-a prezentat mai multe tipuri de marfă: pachete mai mari sau mai mici, după gustul şi punga cumpărătorului.

Mai degrabă pachete mai mici, pentru că, a recunoscut ea, produsele lor nu erau ieftine şi nici rabat nu se făcea. Nu existau zile de oferte speciale, când să se facă reduceri.

Mai degrabă pachete mai mici, pentru că, a recunoscut ea, produsele lor nu erau ieftine şi nici rabat nu se făcea. Nu existau zile de oferte speciale, când să se facă reduceri. Mai ales că, a explicat, niciodată nu aveau cumpărători prea numeroşi. Întrebat ce fel de adevăr ar vrea el să cumpere, omul a răspuns: „Desigur, întregul adevăr. Nici un fel de justificări, de vorbuliţe moralizatoare, de înşelăciuni mai mici sau mai mari”.

Vânzătoarea l-a îndreptat atunci spre o altă tejghea, aşezată în fundul magazinului, unde se afla un vânzător la fel de amabil. Da, la el se putea cumpăra întregul adevăr, doar că acesta era extrem de scump. Preţul e extrem de ridicat.

„Cât anume? Vreau să-l cumpăr oricât ar costa.” „Dacă vreţi să-l luaţi”, a replicat vânzătorul, privindu-1 cu milă, „veţi plăti întâi şi întâi cu pierderea liniştii, a calmului… şi anume pentru tot restul vieţii.” Ce s-a întâmplat mai departe? S-a hotărât omul să-l cumpere sau a renunţat?
Deci adevărul te costă liniştea, spune povestea, te costă lipsa de griji. Trăieşti mai comod minţind. Armonia care te înconjoară e plăcută, viaţa e mai caldă, nu stai în bătaia vân¬tului aspru al adevărurilor incomode, care te pun de faţă cu tine, cu adevăratul tău chip, cu cel al altora. Poate că de-abia mai târziu adevărul te mângâie, îţi deschide drumul către un ţel real.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, citim în Cartea Sfântă. Acesta e adevărul care eliberează, ne spune ea mai departe, cel care te îndepărtează de dorinţa de a te învârti mereu în jurul propriei persoane şi care nu poate fi despărţit de iubirea faţă de semeni.

Cel care te aduce în faţa unui Tu pentru a întregi singura relaţie care ridică omul la rangul de persoană conştientă, independentă dar şi depinzând de celălalt, de privirea, de solicitudinea, de grija celuilalt. Este tocmai ceea ce caracterizează teologia comuniunii, aşa cum o formulează creştinismul.

Comuniunea este identificarea iubirii de sine cu iubirea de aproapele, într-o realitate vie, izvorând din iubirea lui Dumnezeu pentru om, dincolo de slabele noastre posibilităţi de imaginare şi de exprimare, realitate a infinității Dumnezeirii, care se apropie de noi aşteptând dragostea noastră, dorinţa noastră de a intra în dialog, în această relaţie biunivocă cu Ea, ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Este mai mult decât relaţia personalistă aşa cum a văzut-o Martin Buber, şi el un mare cărturar şi susținător al relației Eu-Tu.

Dacă citim Vechiul Testament, nu putem să nu remarcăm că de fapt, el este o epopee a acestei relaţii personaliste, exprimată în marile evenimente, începând cu istoria vieţii lui Avraam, cu sacrificarea lui Isaac, cu vizita celor trei străini în cortul său, apoi primirea Tablelor Legii de către Moise. Rugul aprins pe muntele Sinai, legătura proorocilor cu Domnul Savaot sunt tot atâtea manifestări ale apropierii dintre om şi divinitate, apropiere între persoane. Iubirea lui Dumnezeu pentru om, merge până într-acolo încât Dumnezeu se coboară la el, se micşorează, se smereşte pentru a-i dobândi dragostea.

Iar relaţia Eu-Tu între Dumnezeu şi creaţia Sa se amplifică, se prelungeşte în relaţia dintre persoanele umane, în comuniunea dintre ele.

Orwell definea libertatea ca dreptul de a spune celorlalţi ceea ce nu vor să audă. Şi atunci să ne reîntoarcem la ceea ce spune povestea. Se pierde armonia călduţă, liniştitoare, care te mângâie, şoptindu-ţi la ureche: „Şi-aşa e bine, las că merge şi-aşa, important să mă simt mulţumit eu, pentru că eu sunt cel mai important, pentru că eu am totdeauna dreptate”. Armonie care, încet-încet, ne încătuşează în goana după comoditate. Doar adevărul eliberează. Chiar dacă el presupune un efort deosebit, chiar dacă uneori doare.

Într-o colecţie de scrieri duhovniceşti, datată din sec. V, se povesteşte că un schimnic din pustietate a fost întrebat: „Avva, cum recunosc eu adevărul?” Răspunsul a fost: „După efectul pe care-l are asupra ta şi asupra altora. Adevărul întăreşte bunătatea şi luminează realitatea.”

Din păcate nu toţi aspirăm la atitudinea care trebuie caracterizeze un creştin adevărat. Schimnicul din pustie avea în vedere doar setea de reală îmbunătăţire. El era schimnic în pustie. N-avea cunoştinţe, prieteni, nu trăia între oameni care însemnează existenţa unor relaţii folositoare. Noi, cei mai mulţi, nu întâlnim, nici nu căutăm de fapt magazinul unde se vând adevăruri. Nici nu vrem să ne iasă în cale. Sunt destule fapte care ne îndepărtează de el.

De ce să căutăm tocmai sensuri incomode, să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat buni creştini?

Chiar dacă intrăm, plecăm de cele mai multe ori cu mâinile goale din magazinul de cumpărat adevărul, lăsându-l acolo pe tejghea. În locul lui, folosim interpretări care ne liniştesc, şoptindu-ne la ureche ceea ce fiecare vrea să creadă: „Sunt mulţumit, se poate urca şi pe cărări ocolite spre vârf, eventual cu un lift, care mă scuteşte de efort. De ce să-mi bat tocmai eu capul?” Aşa fiind, înţelegem de ce uneori e prea puţină lumină în jurul nostru. Câteodată o căutăm, orbecăim în obscuritate şi nu reuşim să ieşim din ea.

Deci e nevoie să descoperim „magazinul care vinde adevăruri”, să ne pregătim a intra în el şi a cere întregul adevăr.

Oricât de mare ar fi preţul, merită să-l plătim. Pentru tot restul vieţii. Pentru a putea face deosebirea între utopie şi realitate. Şi pentru a le putea înţelege, ar trebui să repetăm mereu cuvintele de mai sus: „Adevărul întăreşte bunătatea şi luminează realitatea”…

Mai ales că, a explicat, niciodată nu aveau cumpărători prea numeroşi. Întrebat ce fel de adevăr ar vrea el să cumpere, omul a răspuns: „Desigur, întregul adevăr. Nici un fel de justificări, de vorbuliţe moralizatoare, de înşelăciuni mai mici sau mai mari”.

Vânzătoarea l-a îndreptat atunci spre o altă tejghea, aşezată în fundul magazinului, unde se afla un vânzător la fel de amabil. Da, la el se putea cumpăra întregul adevăr, doar că acesta era extrem de scump.

Preţul e extrem de ridicat. „Cât anume?
Vreau să-l cumpăr oricât ar costa.” „Dacă vreţi să-l luaţi”, a replicat vânzătorul, privindu-l cu milă, „veţi plăti întâi şi întâi cu pierderea liniştii, a calmului… şi anume pentru tot restul vieţii.” Ce s-a întâmplat mai departe? S-a hotărât omul să-l cumpere sau a renunţat?

Deci adevărul te costă liniştea, spune povestea, te costă lipsa de griji. Trăieşti mai comod minţind. Armonia care te înconjoară e plăcută, viaţa e mai caldă, nu stai în bătaia vântului aspru al adevărurilor incomode, care te pun de faţă cu tine, cu adevăratul tău chip, cu cel al altora.

Poate că de-abia mai târziu adevărul te mângâie, îţi deschide drumul către un ţel real. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, citim în Cartea Sfântă. Acesta e adevărul care eliberează, ne spune ea mai departe, cel care te îndepărtează de dorinţa de a te învârti mereu în jurul propriei persoane şi care nu poate fi despărţit de iubirea faţă de semeni. Cel care te aduce în faţa unui Tu pentru a întregi singura relaţie care ridică omul la rangul de persoană conştientă, independentă dar şi depinzând de celălalt, de privirea, de solicitudinea, de grija celuilalt.

Este tocmai ceea ce caracterizează teologia comuniunii, aşa cum o formulează creştinismul.

Comuniunea este identificarea iubirii de sine cu iubirea de aproapele, într-o realitate vie, izvorând din iubirea lui Dumnezeu pentru om, dincolo de slabele noastre posibilităţi de imaginare şi de exprimare, realitate a infinității Dumnezeirii, care se apropie de noi aşteptând dragostea noastră, dorinţa noastră de a intra în dialog, în această relaţie biunivocă cu Ea, ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Este mai mult decât relaţia personalistă aşa cum a văzut-o Martin Buber, şi el un mare cărturar şi susținător al relației Eu-Tu.

Dacă citim Vechiul Testament, nu putem să nu remarcăm că de fapt, el este o epopee a acestei relaţii personaliste, exprimată în marile evenimente, începând cu istoria vieţii lui Avraam, cu sacrificarea lui Isaac, cu vizita celor trei străini în cortul său, apoi primirea Tablelor Legii de către Moise.

Rugul aprins pe muntele Sinai, legătura proorocilor cu Domnul Savaot sunt tot atâtea manifestări ale apropierii dintre om şi divinitate, apropiere între persoane. Iubirea lui Dumnezeu pentru om, merge până într-acolo încât Dumnezeu se coboară la el, se micşorează, se smereşte pentru a-i dobândi dragostea. Iar relaţia Eu-Tu între Dumnezeu şi creaţia Sa se amplifică, se prelungeşte în relaţia dintre persoanele umane, în comuniunea dintre ele.

Orwell definea libertatea ca dreptul de a spune celorlalţi ceea ce nu vor să audă. Şi atunci să ne reîntoarcem la ceea ce spune povestea. Se pierde armonia călduţă, liniştitoare, care te mângâie, şoptindu-ţi la ureche: „Şi-aşa e bine, las că merge şi-aşa, important să mă simt mulţumit eu, pentru că eu sunt cel mai important, pentru că eu am totdeauna dreptate”.

Armonie care, încet-încet, ne încătuşează în goana după comoditate. Doar adevărul eliberează. Chiar dacă el presupune un efort deosebit, chiar dacă uneori doare.
Într-o colecţie de scrieri duhovniceşti, datată din sec. V, se povesteşte că un schimnic din pustietate a fost întrebat: „Avva, cum recunosc eu adevărul?” Răspunsul a fost: „După efectul pe care-l are asupra ta şi asupra altora. Adevărul întăreşte bunătatea şi luminează realitatea.”

Din păcate nu toţi aspirăm la atitudinea care trebuie caracterizeze un creştin adevărat. Schimnicul din pustie avea în vedere doar setea de reală îmbunătăţire.

El era schimnic în pustie. N-avea cunoştinţe, prieteni, nu trăia între oameni care însemnează existenţa unor relaţii folositoare. Noi, cei mai mulţi, nu întâlnim, nici nu căutăm de fapt magazinul unde se vând adevăruri. Nici nu vrem să ne iasă în cale. Sunt destule fapte care ne îndepărtează de el.

De ce să căutăm tocmai sensuri incomode, să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat buni creştini? Chiar dacă intrăm, plecăm de cele mai multe ori cu mâinile goale din magazinul de cumpărat adevărul, lăsându-l acolo pe tejghea.

În locul lui, folosim interpretări care ne liniştesc, şoptindu-ne la ureche ceea ce fiecare vrea să creadă: „Sunt mulţumit, se poate urca şi pe cărări ocolite spre vârf, eventual cu un lift, care mă scuteşte de efort. De ce să-mi bat tocmai eu capul?” Aşa fiind, înţelegem de ce uneori e prea puţină lumină în jurul nostru. Câteodată o căutăm, orbecăim în obscuritate şi nu reuşim să ieşim din ea. Deci e nevoie să descoperim „magazinul care vinde adevăruri”, să ne pregătim a intra în el şi a cere întregul adevăr. Oricât de mare ar fi preţul, merită să-l plătim. Pentru tot restul vieţii.

Pentru a putea face deosebirea între utopie şi realitate. Şi pentru a le putea înţelege, ar trebui să repetăm mereu cuvintele de mai sus: „Adevărul întăreşte bunătatea şi luminează realitatea”…

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here