Sfintele slujbe şi sfintele sărbătoriri, mijloc de întărire şi de trăire a bucuriei

0
228
Sfintele slujbe Sfintele slujbe şi sfintele sărbătoriri ale Bisericii noastre sunt  prilej de bucurie. Ne-am întreţinut asupra unor chestiuni privitoare la bucurie, am prezentat Evanghelia ca izvor de bucurie şi de nădejde, am vorbit despre trăitori ai bucuriei, am vorbit despre urcuşul bucuriei şi acum, iată, ne putem opri cu gândul asupra sfintelor slujbe, asupra sfintelor sărbătoriri ale Bisericii noastre, care creează o atmosferă de bucurie, sunt prilejuri pentru noi ca să ne bucurăm, ca să împlinim îndemnurile la bucurie, cum este: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

De fapt, îndemnul acesta noi îl primim de cele mai multe ori în cuprinsul Sfintei Liturghii, ca încheiere a şirului de fericiri pe care l-a prezentat Domnul nostru Iisus Hristos şi pe care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul cinci, în Predica de pe Munte. Fiecare dintre slujbele noastre este o legitimare a Bisericii noastre. Slujbele noastre se fac în Biserica noastră, care este o Biserică a slujirii liturgice. în ultima vreme, aţi auzit pe mulţi vorbind despre activitatea socială a Bisericii.

Fără îndoială ca există şi o astfel de latură a Bisericii, dar în esenţă, Biserica noastră este o Biserică doxologică, adică preamăritoare. Sfânta noastră Biserică se legitimează mai ales prin slujbele ei. Nu exista vreo grupare creştină care să egaleze Biserica dreptmăritoare, Biserica noastră, în ceea ce priveşte slujirea liturgică, în ceea ce priveşte slujba. In fiecare zi a rânduit Sfânta noastră Biserică să se facă şapte laude, şapte slujbe. Bineînţeles că lucrul acesta nu-l pot face credincioşii de rând, nu se face la bisericile parohiale.

Acestea se fac în general la mănăstiri, şi nici la toate mănăstirile, însă rânduiala Bisericii este aceasta, ca în fiecare zi să se facă şapte slujbe (care se numesc şapte laude), adăugând şi Sfânta Liturghie, care este altceva decât cele şapte laude.

Prin sfintele slujbe, credincioşii stau în faţa lui Dumnezeu, se roagă, sunt conduşi la rugăciune, sunt susţinuţi la rugăciune şi prin ele învaţă.

Deci sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt aducătoare de închinare. Au scop latreutic, zicem noi, adică scop de preamărire, de închinare adusă lui Dumnezeu. Au şi un scop de învăţătură.

La sfintele slujbe, noi ne rugăm învăţând şi învăţăm rugându-ne. Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată la asta şi mai ales dacă aţi stăruit cu gândul asupra faptului că textele de la sfintele slujbe cuprind comori de gândire duhovnicească, pe care de multe ori, trebuie să recunoaştem, noi nu le băgăm în seamă şi nu le băgăm în seamă pentru că nu suntem luători aminte la slujbe.

Ar trebui să fim cu luare aminte şi ar trebui să le facem în aşa fel încât slujbele să fie prilej de rugăciune şi de învăţătură, având conştiinţa că la sfintele slujbe nu slujesc numai cei care sunt rânduiţi să slujească m calitate de preoţi, diaconi, episcopi, deci persoane consacrate, sfinţite pentru a se împlini sfintele slujbe, nu slujesc numai cei care răspund la îndemnurile şi la afirmaţiile care se fac de către sfinţiţii slujitori în altar, ci la sfintele slujbe slujesc toţi credincioşii; noi trebuie să avem conştiinţa aceasta, că toţi slujesc * sfintele slujbe.

Aşa că cei care au rost de a spune ceva la Sfintele slujbe, fie că sunt în altar, fie că sunt la strană, trebuie să slujească  în aşa fel încât toţi cei care sunt de faţă să audă şi să înţeleagă ceea ce se spune la sfintele slujbe.

Preotul nu poate să slujească singur Sfânta Liturghie, nu poate singur să slujească celelalte slujbe, ci totdeauna se presupune prezenţa credincioşilor.

„Domnului să ne rugăm” spunem, nu „Domnului mă rog”. „La Domnul să cerem”. Cine? Eu şi voi. Toţi trebuie să fim angajaţi în slujire. Şi pentru ca să putem fi angajaţi în slujire, trebuie să participăm la slujire conduşi de cei care rostesc sau citesc la strană sau în altar.

Dacă nu se înţelege, fie din pricină că cel care slujeşte zice prea încet, fie din pricină că cel care slujeşte zice prea grămădit, fară înţeles, atunci ceilalţi nu pot să slujească, nu pot să-1 ajute pe slujitor în slujire şi atunci devine cumva slujba ca o chestiune particulară, ca o chestiune de ritual, ca o chestiune pe care o face cineva, şi ceilalţi nu o pot face. Or sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt aşa încărcate de gânduri frumoase, de gânduri luminate, de gânduri odihnitoare, de gânduri îmbucurătoare, încât toţi trebuie să avem conştiinţa aceasta, că spunem ceva în folosul tuturor.

Mie mi-a venit o idee pe care am lansat-o şi cu alte prilejuri şi aş vrea să o lansez şi aici, şi anume că sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt vuietul Duhului, vuietul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt vuieşte în lumea aceasta prin slujbele care se fac. Deci ce sunt sfintele slujbe? Vuietul Duhului. In Sfânta Evanghelie de la Ioan citim despre o convorbire pe care a avut-o Domnul Hristos cu Nicodim – sau Nicodim cu Domnul Hristos -, o convorbire între Domnul Hristos şi Nicodim, un fariseu, un om de cinste, un om de vază, un om care făcea parte din Sinedriu. Şi Domnul Hristos a spus anumite lucruri, între care şi aceasta, că „vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui, dar nu ştii de unde vine şi nici încotro se duce” (Ioan 3, 8).

Adică nu ştii începutul vântului, de unde porneşte vântul, şi nu ştii până unde ajunge.

Dar ştii că totuşi bate vântul şi simţi de unde vine şi simţi încotro se duce, dar nu ai posibilitatea să ştii începutul şi sfârşitul. Şi vântul, când bate, scoate un vuiet şi tu auzi vuietul lui. Dacă stai undeva într-o cameră şi auzi afară un vuiet, zici: „Ce vânt bate! Vai, ce bate vântul!”. De unde ştii? Din vuietul vântului.

In limba greacă, cuvântul vânt şi cuvântul duh se exprimă prin acelaşi cuvânt, şi anume „pneuma”.

Cei care aţi făcut şcoală, aţi învăţat despre maşină pneumatică, despre o maşină prin care poţi să scoţi aerul şi bineînţeles că nu e vorba de o lucrare a Duhului Sfânt, ci este vorba de o lucrare, să zicem aşa, tehnică; dar oricum ar fi, important este să ştii că aşa cum vântul are un vuiet, tot aşa are şi Duhul un vuiet. Şi am putea zice: Duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul Lui, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce; şi tot aşa de bine poţi să zici: vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui, dar nu ştii de unde vine şi până unde ajunge.

Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan citim că Domnul Hristos, odată, la un praznic în Ierusalim, a zis către ascultătorii Săi: „Cui îi este sete să vină la Mine şi să bea” şi a adăugat că „râuri de apă vie vor curge din fiinţa celui care crede” (Ioan 7, 37-38), iar Sfântul Evanghelist Ioan, referindu-se la aceste cuvinte, spune că „aceasta a zis-o Domnul Hristos despre Duhul Sfânt, pe Care aveau să-L primească credincioşii, pe Care încă nu îl primiseră, pentru că Iisus încă nu Se preamărise” (Ioan 7, 39). Este vorba iarăşi de un vuiet, de un vuiet al apelor de data aceasta, nu al vântului. „Râuri de apă vie vor curge din fiinţa celui ce crede”.

Şi râurile, în general, fac un zgomot în curgerea lor.

Iar în Faptele Sfinţilor Apostoli, acolo unde este istorisită pogorârea Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli, se spune că mai întâi s-a auzit un vuiet ca de vijelie care vine repede. Iarăşi vuiet, deci de trei ori vuiet, vuiet de vânt şi vuiet de ape. Şi vuietul acesta al Duhului Sfânt se aude în sfintele slujbe ale Bisericii noastre.

Tu auzi vuietul Lui… Asta înseamnă că textele liturgice pe care le folosim noi la sfintele slujbe sunt lucrări ale Duhului Sfânt, care se manifestă, se arată în cuvintele noastre. Deci noi nu slujim cu cuvintele noastre, iubiţi credincioşi. Sunt credincioşi, de alte credinţe, care îşi fac ei singuri rugăciunile, dar nu sunt la măsurile rugăciunilor pe care le-a făcut Duhul Sfânt şi le-a dat Bisericii şi care vuiesc apoi prin glasurile credincioşilor. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt un prilej de a face auzit vuietul Duhului.

Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt un prilej de angajare a credincioşilor în slujirea lui Dumnezeu.

In Sfânta Evanghelie de la Ioan citim că a spus Domnul Hristos despre Duhul Sfânt: „El pe Mine Mă va preamări”. Şi atunci, întrebarea este: „Ce spune Duhul Sfânt în Biserică, prin noi?”. Şi înţelegem că spune preamărirea lui Dumnezeu. Când S-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli, ei au vorbit în alte limbi, în limbi necunoscute de ei până atunci, dar cunoscute de cei care îi auzeau, şi se spune că spuneau faptele cele minunate ale lui Dumnezeu sau măririle lui Dumnezeu.

Asta o spuneau cei care vorbeau în alte limbi. Cunoaştem faptul că şi cu alte prilejuri Duhul Sfânt S-a manifestat în vorbire în limbi necunoscute de cei care le-au rostit, dar de obicei ştim că afirmaţiile pe care le-au făcut sfinţii apostoli au fost afirmaţii preamăritoare de Dumnezeu, insuflate de Dumnezeu.

Şi noi spunem cuvinte de felul acesta ca să plinim nişte rânduieli de slujbă, numai că nu întotdeauna avem conştiinţa că spunem preamăririle lui Dumnezeu. Ne-am obişnuit cu slujbele în aşa fel încât merg cumva de la sine. Zic şi preoţii cuvinte pe care poate că nu le adâncesc destul, ascultă şi credincioşii şi zic şi ei cuvinte care nu sunt ale lor, ci sunt ale altora spuse de ei.

De exemplu: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”; sunt cuvinte din psalmi, le spunem când rostim Psalmul 103, la vecernie, dar nu ne minunăm de Dumnezeu şi de lucrurile Lui, ci le spunem ca pe ceva învăţat, ca pe ceva citit. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

Eu consider că aceste cuvinte: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”, sunt tunetul pământului.

Este un tunet al cerului, care nu ne spune ceva sau care ne spune prea puţin, dar iată că este şi un tunet al pământului, iar tunetul pământului sunt cuvintele acestea: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. Aşa tună pământul spre cer.

Iubiţi credincioşi, dar slujbele dumnezeieşti rânduite în Sfânta noastră Biserică, pe lângă rostul acesta de a ne pune în faţa lui Dumnezeu, de a ne ţine în faţa lui Dumnezeu, pe lângă rostul acesta de a ne angaja în rugăciune, pe lângă rostul acesta de a ne da prilej să învăţăm rugându-ne, mai au şi rostul de a aduce în vremea noastră evenimentele care s-au petrecut pentru mântuirea noastră, pentru că noi avem şi sărbători, nu avem numai zile de rând, nu avem numai duminici, ci avem şi zile de sărbătorire.

Sărbătorim, de pildă, Bunavestire în 25 martie, sărbătorim Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos în 25 decembrie, cu o înainte-prăznuire de cinci zile, începând din 20 decembrie până în 24 decembrie inclusiv, şi cu o întindere până în 31 decembrie; în 31 decembrie se face încheierea praznicului. Şi în toate zilele acestea noi pomenim cele ce s-au întâmplat la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, deci aducem Naşterea Domnului nostru Iisus în conştiinţa noastră, în vremea noastră, în zilele hotărâte pentru aceasta, şi bineînţeles că aceasta este un prilej de bucurie. Ne bucurăm împreună cu cei ce au auzit pe îngeri spunându-le:

„Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi S-a născut vouă Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11).

Urmează apoi alte sărbători, dintre care cea mai deosebită, cea mai deplină este sărbătoarea Sfintelor Paşti, învierea Domnului Hristos, sărbătoare pentru care ne pregătim prin post şi rugăciune, prin zile hotărâte, zece săptămâni de pregătire, pregătirea din vremea Triodului (Triodul este o carte conducătoare la slujbă). Şi în cuprinsul acestei vremi ne curăţim simţirile şi apoi la Paşti auzim din nou: „Să ne curăţim simţirile, ca să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii şi «bucuraţi-vă» zicând, luminat să-L auzim, cântându-I cântare de biruinţă”.

Cu ce condiţie? Cu condiţia să ne curăţim simţirile. Dacă nu ne curăţim simţirile, nu-L putem vedea pe Hristos, nu-L putem auzi pe Domnul Hristos spunând „bucuraţi-vă”, cum le-a spus femeilor mironosiţe, nu-L putem vedea pe Domnul Hristos luminat strălucind cu lumina învierii.

„Cerurile după cuviinţă să se veselească – spunem mai departe la Paşti – şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, Veselia cea veşnică”. Ce este învierea Domnului nostru Iisus Hristos? Este mărturisirea măreţiei Domnului Hristos. Şi ce este Domnul Hristos Cel înviat pentru noi? Este Veselia cea veşnică.

La Sfintele Paşti auzim cuvintele:

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice, şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, pe Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preamărit”. Ce prăznuim? învierea Domnului Hristos. Şi odată cu învierea Domnului Hristos, ce prăznuim? Omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice. Şi pentru că aceasta vine prin Mântuitorul, lăudăm pe Mântuitorul, pe Pricinuitorul acestora, pe Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preamărit.

Mai spunem la Sfintele Paşti: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că mărirea Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău”.

Zicem, la fel: „Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat veşnicele încuietori care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt”. Toate acestea le spunem la Paşti şi în Săptămâna Luminată, o săptămână întreagă spunem astfel de cuvinte şi avem încredinţarea că pentru noi toţi astfel de cuvinte sunt prilej de bucurie.

La înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, spunem:

„Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeule, bucurie făcând ucenicilor cu făgăduinţa Sfântului Duh, încredinţându-se ei, prin binecuvântare, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”. Bucurie făcând ucenicilor prin înălţare, prin binecuvântare, prin încredinţarea că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

Toate sărbătorile noastre sunt un prilej de bucurie şi le avem în vedere, fie că sunt sărbători ce privesc viaţa şi lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fie că sunt sărbători ale Maicii Domnului: „Bucură-te, împărăteasă Maică, mărirea fecioarelor, că toată gura cea limpede binegrăitoare vorbind, nu te poate cânta cum se cade, ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cunoaşte naşterea ta. Pentru aceasta, cu un gând, toţi pe tine te mărim”.

Sunt cuvinte în care o avem în vedere pe Maica Domnului, pe Maica bucuriei, şi dintre toate slujbele rânduite pentru sărbători ca să ne fie nouă prilej de bucurie şi să aducă în vremea noastră evenimente care au trecut de mult, toate aceste slujbe au darul de a ne introduce în bucuria sfântă a credinţei noastre. Credem în ce spunem şi ne bucurăm de ceea ce credem.

Stimaţi şi iubiţi credincioşi, de fapt credinţa noastră fiind o credinţă  izvorâtoare  de  bucurie  şi  slujbele  noastre fiind aducătoare de bucurie din trecut în prezent, ne pregătesc pentru bucuria cea veşnică, ne pregătesc pentru bucuria pe care o avem în prezent şi pe care o putem avea în viitor şi în veşnicie.

Noi credem că ceea ce se întâmplă la Sfintele Paşti, prin slujirea de la Paşti, se întâmplă ca o înainte-trăire a bucuriei din veşnicie.

Sfintele Paşti au darul de a ne aduce în conştiinţă ceva ce s-a petrecut în trecut, învierea Domnului nostru Iisus Hristos, ceva ce se poate trăi în prezent, tot învierea Domnului nostru Iisus Hristos, şi ceva ce va fi în viitor şi în veşnicie, bucuria învierii Domnului Hristos.

Nu ştiu dacă v-a spus cineva vreodată sau dacă v-aţi gândit singuri că Paştile nu se prăznuiesc numai la Paşti, că Paştile se prelungesc, că Paştile sunt în fiecare duminică, pentru că în fiecare duminică prăznuim învierea Domnului Hristos, în fiecare duminică se citeşte din Sfânta Evanghelie despre învierea Domnului Hristos şi, după ce se citeşte din Sfânta Evanghelie despre înviere, se spun cuvintele: „învierea lui Hristos văzând – deci văzând, prin ce?, prin credinţă – să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia celui fară de păcat.

Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim.

Că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat”. Prin aceste cuvinte, noi ne angajăm cumva în fata învierii Domnului Hristos, în fata Domnului Hristos celui înviat. Aşa că în fiecare duminică, prăznuind învierea Domului Hristos, prăznuim de fapt şi omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice, şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, pe Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preamărit.

In fiecare duminică, chiar dacă cu alte cuvinte, spunem de fapt: „Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat veşnicele încuietori care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase, şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt”. Nu spunem cuvintele de la Paşti, dar spunem cuvinte asemănătoare. Spunem ca şi cum am zice la Paşti: „Paştile ce sfinţite astăzi nouă s-au arătat, Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele fară prihană, Paştile cele preacinstite, Paştile, Hristos Mântuitorul, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii”.

In fiecare duminică, prăznuind învierea Domnului nostru Iisus Hristos, ne gândim la Maica Domnului şi la Domnul Hristos deodată şi zicem:

„Prea binecuvântată eşti, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a nimicit, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta, cântând, strigăm: bine eşti cuvântat, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit aşa, mărire Ţie”.

Stimaţi ascultători, să ştiţi că toate lucrurile acestea sunt realităţi pe care trebuie să le avem în vedere şi pe care nu trebuie să le trecem cu vederea; şi să ne gândim şi la aceea că Paştile sunt cuprinse şi în fiecare Sfântă Liturghie. Şi anume, după ce aceia care sunt hotărâţi pentru slujbele dumnezeieşti, adică diaconii, preoţii şi episcopii, se împărtăşesc cu „dumnezeieştile, preacuratele, nemuritoarele, cereştile, de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine”, spun şi cuvintele acestea: „O, Paştile cele mari şi prea sfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăşi cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.

Cuvintele acestea aduc în conştiinţa noastră sărbătoarea Sfintelor Paşti.  Pentru  că  fiecare  Sfântă Liturghie  este sărbătorire cuprinzătoare. în Sfânta Liturghie se prezintă în rezumat evenimentele sărbătorite în cursul unui an bisericesc.

La Sfânta Liturghie avem pe scurt toate sărbătorile.

Avem sărbătoarea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că la Sfânta Liturghie Se întrupează Fiul lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne împărtăşi cu El; avem posibilitatea să-L întâmpinăm pe Domnul Hristos, este un fel de întâmpinare a Domnului Hristos fiecare Sfântă Liturghie. Fiecare Sfântă Liturghie ne aduce aminte, prin ceea ce se spune: „Osana întru cei de sus lui Dumnezeu, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”, de Intrarea în Ierusalim.

Ne aducem aminte de Cina cea de Taină, când a zis Domnul Hristos:

„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor, şi beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”; şi în legătură cu aceasta, ne aducem aminte de porunca pe care a dat-o Domnul Hristos, să facem aceasta întru pomenirea Lui.

Noi zicem: „Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce (deci de Vinerea Mare), de groapă (de mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului), de învierea cea de a treia zi (de Sfintele Paşti), de înălţarea la cer (de suirea la cer şi de şederea de-a dreapta Tatălui), de cea de-a doua slăvită iarăşi venire -adică avem în faţă a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos -, aducându-ne aminte de toate acestea, ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”. Aşa că la Sfânta Liturghie avem şi Crăciunul şi Paştile, şi Rusaliile.

Rusaliile în înţelesul că cerem să vină Duhul Sfânt peste noi şi peste darurile ce sunt puse înainte şi să prefacă pâinea în „cinstit Trupul Hristosului Tău”, zicem noi, adică în trupul Domnului Hristos, „iar ceea ce este în acest Potir în cinstitul Sânge al Domnului Hristos”, şi acestea să se prefacă prin Duhul Sfânt.

Deci avem şi Rusalii la Sfânta Liturghie.

Nu prea ştim noi lucrurile acestea şi nu le prea urmărim şi nu le prea gândim, dar ar trebui să le avem în vedere şi să ne bucurăm de toate acestea, pentru că toate sunt spre bucuria noastră.

La sfârşitul Sfintei Liturghii, este rânduit să se spună cu cântare cuvintele: „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până-n veac” şi aceasta se spune de trei ori, ca să avem încredinţarea că suntem între cei ce-L binecuvintează pe Dumnezeu. înainte de a se spune cuvintele acestea: „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac”, este o rugăciune, pe care noi o cunoaştem sub denumirea de Rugăciunea Amvonului; şi în rugăciunea aceasta se spune: „Cel ce binecuvântezi pe cei ce Te binecuvântează, Doamne, şi sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta.

Plinirea Bisericii Tale o păzeşte, sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba casei Tale.

Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine. Pace lumii Tale dăruieşte, bisericilor Tale, preoţilor şi la tot poporul Tău. Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie mărire, mulţumită şi închinăciune înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Şi ca să se ştie că suntem între cei care aduc binecuvântare lui Dumnezeu, mărire lui Dumnezeu, zicem de trei ori: „Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac”. Iar în timpul cântării acesteia, preotul spune o rugăciune adresată Domnului Hristos, ce are următorul cuprins: „Plinirea legii şi a proorocilor Tu însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit rânduiala cea părintească, – aceasta este invocarea şi apoi zicem o rugăciune – umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.” Deci umple de bucurie şi de veselie! Sfânta Liturghie se face ca să avem bucurie şi veselie şi inimile noastre să fie umplute de bucurie şi de veselie.

Iubiţi credincioşi, şi la alte slujbe ale Bisericii noastre se face pomenire de bucurie şi de veselie.

Bucuria şi veselia naşterii de prunci buni am pomenit-o ieri: „Să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor”, zicem la Cununie; „Dă-le lor, Doamne, bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit cinstita Cruce”, deci bucuria o dorim pentru noi şi pentru cei care se căsătoresc.

Şi la Sfântul Maslu, în rugăciunea întâi după prima Evanghelie, spunem: „Facă-se, Doamne, undelemnul acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucuria inimii şi veselie veşnică”. Deci ce cerem? Ca să se facă undelemnul de la Sfântul Maslu, pentru noi, untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie a inimii şi veselie veşnică. Aşa ceva doreşte Biserica, aşa ceva vrea Dumnezeu pentru noi toţi, ca să avem inimi pline de bucurie şi de veselie, şi aceasta în toate zilele vieţii noastre şi în veşnicie.

Iubiţi credincioşi, iată nişte gânduri care ne conduc pe noi, pe toţi, în faţa lui Dumnezeu, prin sfintele slujbe, prin cele ce se spun la sfintele slujbe.

Avem în vedere sfintele slujbe, care înseamnă pentru noi prilej de rugăciune şi prilej de învăţătură, avem în faţă sărbătoririle, care aduc evenimentele de odinioară în vremea noastră, şi toate acestea se întâmplă în Sfânta noastră Biserică, ce este mijlocitoare de bucurie prin toate ale ei, prin Sfintele Taine, prin celelalte slujbe, prin slujbele care se fac la sărbătoriri, prin Sfânta Liturghie.

Toate acestea ne conduc pe noi, pe toţi, la bucurie şi sunt înmulţitoare de bucurie. Să folosim aceste prilejuri ca să înmulţim bucuria din sufletele noastre, să înmulţim binele şi bucuria pentru noi şi pentru alţii; şi să nu uităm cuvintele: „In jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi”. Să ne gândim că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” şi de aceea să căutăm prilejuri să spunem: „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne vom întâlni şi deseară, când va fi vorba de mijloace de întărire şi de înmulţire a bucuriei. Dumnezeu să ne ajute!

 15 iulie 2004, dimineaţa, Mănăstirea Sub Piatră

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here