Instalarea în istorie – istoricismul lipsit de finalitate – ca şi prea simpla negare a istoriei specifică acelei hiper-eshatologii care survolează istoria ajungând direct la sfârşitul ei – aceste poziţii descărnează timpul, lipsindu-l de valoarea sa propriu-zis istorică.
Atitudinea creştină faţă de lume nu poate niciodată fi o negaţie, fie ea ascetică sau eshatologică. Ea este mereu o afirmaţie, dar o afirmaţie eshatologică: o serie de depăşiri orientate spre un termen care, în Ioc să oblitereze, deschide ansamblul către o transcendenţă.
Într-adevăr, cultura nu are o evoluţie infinită, deoarece ea nu reprezintă un scop în sine: odată obiectivată, cultura devine un sistem de constrângere şi, oricum, problema ei este insolubilă atâta vreme cât rămâne închisă în propriile ei margini. Mai devreme sau mai târziu, gândirea, arta, viaţa socială se opresc la o limită dincolo de care trebuie să alegi: sau te instalezi în infinitul propriei imanenţe, îmbătându-te cu deşertăciunea acesteia, sau te eliberezi din sufocantele ei limitări, oglindind transcendenţa în apele ei limpezite. Dumnezeu a vrut ca Împărăţia Lui să nu fie accesibilă decât dacă treci prin haosul acestei lumi; transcendenţa nu este un corp străin transplantat în trupul lumii, ci revelaţia profunzimii ascunse a lumii însăşi.
Arta trebuie să aleagă între a trăi pentru a muri, sau a muri pentru a trăi. Străină de orice prejudecată formală şi de orice academism, arta abstractă îşi regăseşte, de la un punct încolo, libertatea. Forma exterioară, figurativă, se desface, dar drumul spre forma interioară, purtătoare a unui mesaj secret, rămâne barat de îngerul cu sabia de foc. Calea nu se va deschide decât prin botezul ex Spiritu Sancto care este moartea şi învierea artei: ea va renaşte ca artă epifanică, ca artă culminând în expresia iconică. Artistul nu-şi va afla adevărata vocaţie decât într-o artă sacerdotală, adică atunci când va săvârşi un sacrament teofanic: a desena, a sculpta, a cânta Numele lui Dumnezeu, ca pe un loc în care Dumnezeu se pogoară şi îşi face locaş. Nu este vorba de nişte puncte de vedere sau de nişte şcoli diferite: “Slava ochilor este aceea de a fi ochii porumbelului”; ea priveşte “înainte”, căci Hristos nu se află “în sus”, ci drept în faţă, aşteptând întâlnirea. Noutatea absolută se reîmprospătează în elementul eshatologic: “Ne amintim de ceea ce va să vină” spune Sfântul Grigorie de Nyssa, în acord cu anamneza euharistică.
Sfântul Bonaventura are o formulă: si Deus non est, Deus est; orice negare a lui Dumnezeu, orice idol nu există decât în funcţie de adevăratul şi singurul Absolut. Pentru Apus lumea este reală iar Dumnezeu este îndoielnic, ipotetic, ceea ce împinge spre producerea unor dovezi ale existenţei Sale. În Răsărit lumea este cea îndoielnică, iluzorie şi singurul argument al realităţii ei este existenţa auto-evidentă a lui Dumnezeu. Filosofia evidenţei coincide cu filosofia Revelaţiei. Evidenţa – cu certitudinea ei în sensul memorialului pascalian – este tipul însuşi al veritabilei cunoaşteri lămurite prin apofază.
Dacă omul ÎI gândeşte pe Dumnezeu, înseamnă că el se găseşte deja înlăuntrul gândirii divine şi că Dumnezeu Se gândeşte pe Sine prin om. Nu poţi înainta spre Dumnezeu decât plecând de la El. Cuprinsul gândirii despre Dumnezeu este unul epifanic: el se însoţeşte cu prezenţa pe care o evocă.
Totuşi, misterul voinţei pervertite – “misterul depravării” – rămâne intact. Chiar dacă “conformismul moral” poate aluneca într-o radicală înstrăinare, asemănarea ontologică a omului creat “după chipul” lui Dumnezeu rămâne neschimbată; chiar atunci când transgresiunile ating paroxismul depravăr, libertatea arbitrară – ajunsă pe culmile revoltei rămâne o libertate reală. Evidenţa nu forţează voinţa, aşa cum harul nu o poate atinge decât în funcţie de libertate. Dacă sclavul rezistă surd la decretele unui tiran, alesul răspunde în mod liber atunci când Stăpânul îl pofteşte la ospăţ. Dacă medităm la lucrarea Duhului Sfânt în vremea din urmă, s-ar putea să vedem în ea tocmai “degetul lui Dumnezeu”, acţiunea Martorului: o sugestie, o invitaţie decisivă adresată tuturor formelor de cultură în scopul de a le readuce Ia intenţia lor originară şi de a le desăvârşi prin alegerea finală a Împărăţiei.
Sfântul Pavel vorbeşte despre lisus Hristos ca despre singura temelie: “lucrul fiecăruia se va face cunoscut… şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia” (I Corinteni 3, 13). Asemenea şi omul: “Va fi mântuit, dar ca printr-un foc”. Există unele “fapte care ies şi din foc”. Nu este deci vorba despre distrugerea pură şi simplă a lumii, ci despre o încercare. Ceea ce se lămureşte are calitatea cerută de harisme şi participă ca element constitutiv la “pământul cel nou”. Odinioară, arca lui Noe a fost salvată “din mijlocul apelor”. Imaginea simbolică a arcei trimite gândul la ceea ce este sortit supravieţuirii şi prefigurează, prin această viziune profetică, marea trecere “prin foc”, către Împărăţie.
Revelaţiile Sfântului Serafim de Sarov vorbesc despre transfigurarea simţurilor, care permite încă de pe acum perceperea fenomenelor luminoase, calorice şi olfactive ca pe nişte semne ale dimensiunii celeste a lumii de faţă. Îmbrăcat în lumină, Sfântul Serafim dăruieşte ucenicilor săi florile şi fructele crescute sub “cerul nou” care anticipează “lucrul în sine”, aşa precum sfântul manifestă “omul în sine”.
În absolut, cultura este şi ea o asemenea pătrundere în felul lui Dumnezeu de a privi lucrurile şi fiinţele, adică în raţiunea şi în forma transfigurată a făpturilor. Şi icoana face acest lucru, dar ea se situează dincolo de cultură – ca o “imagine călăuzitoare” spre vederea nemijlocită — fereastră deschisă către “Ziua a opta”.
Berdiaev şi-a concentrat atenţia asupra conflictului aparent dintre creativitate şi sfinţenie; el a fost frapat de felul cum, în secolul al XlX-lea, au putut coexista ignorându-se reciproc, cel mai de seamă sfânt modern – Sfântul Serafim – şi cel mai mare poet: Puşkin. Soluţia găsită de Berdiaev priveşte trecerea de Ia simboluri la realităţi. Ministrul, generalul, profesorul sau episcopul sunt deţinătorii unor funcţii simbolice; dimpotrivă, sfântul este o realitate. O teocraţie istorică, un stat creştin sau o republică sunt şi ele simboluri; comuniunea sfinţilor este, în schimb, o realitate. Cultura este un simbol atunci când acumulează opere pentru a alcătui un muzeu din piese împietrite, din valori fără viaţă. Geniile cunosc amărăciunea pe care o aduce distanţa dintre focul lor spiritual şi operele lor obiectivate. Pentru că, în fond, cultura creştină este nerealizabilă. Într-adevăr, operele celor mai mari creatori sunt de fapt nişte eşecuri ale creaţiei, pentru că ele nu schimbă lumea.
Paradoxul credinţei creştine este acela că ea stimulează creativitatea în lume, dar, în faza finală, adevărata cultură, cea pătrunsă de duh eshatologic, desfide lumea şi obligă istoria să-şi iasă din ţâţâni. Atunci nu drumul este imposibil, ci imposibilitatea devine un drum cu jaloane harismatice: “Puterea dumnezeiască îşi poate tăia cale prin cele cu neputinţă”. Atunci, alteritatea erupe fulgerător din profunzimile identităţii. Toate formele culturii trebuie să tindă spre această limită, să participe la mijlocirea reciprocă a celor două lumi, asigurând trecerea de la “avuţia” terestră la “fiinţarea” cerească. Lumea îmbisericită este Rugul aprins din inima existenţei.
Savantul, gânditorul, artistul sau reformatorul social vor putea regăsi harismele slujirii împărăteşti: ca “preot”, fiecare va putea să-şi preschimbe cercetarea într-o lucrare sacerdotală, într-un sacrament care preface orice formă de cultură într-un loc teofanic: a cânta Numele lui Dumnezeu cu ajutorul ştiinţei, al gândirii, al acţiunii sociale (”sacramentul frăţiei”) sau al artei, în felul ei, cultura întâlneşte Liturghia, face să răsune “Liturghia cosmică” şi devine imn de slavă.
Odinioară, ţarii însemnaţi erau canonizaţi, dar nu în virtutea sfiţeniei lor personale, ci datorită fidelităţii lor faţă de harismele puterii împărăteşti, puse în slujba poporului creştinesc. Acum, intrăm în perioada ultimelor manifestări ale Duhului Sfânt: “în zilele din urmă, spune Domnul, voi risipi Duhul Meu peste tot trupul…” ceea ce ne permite să ne presimţim canonizarea unor învăţaţi, gânditori sau artişti dintre aceia care şi-au dovedit fidelitatea faţă de harismele slujirii împărăteşti şi au creat opere spre slava Împărăţiei lui Dumnezeu. În acest fel, harisma profetică a creativităţii suprimă falsa dilemă: cultură sau sfinţenie, asociind creaţia culturală şi sfinţenia; mai mult, această harismă întemeiază cultura însăşi ca pe o formă de sfinţenie. Aşa va fi “lumea pătrunsă în Biserică” – chemare ultimă a prefacerii ei în “pământul nou” al Împărăţiei.
O dilemă falsă îşi face loc în zilele noastre: Hristos trebuie să stea în Biserică, sau în lume? Nu e deloc vorba de a adapta Biserica la mentalitatea lumească, ci de a o adapta, dimpreună cu lumea de astăzi, la Adevărul divin, la Gândul lui Dumnezeu despre lumea aceasta. Dacă Hristos trimite Biserica în istorie, este pentru ca aceasta să facă – din diferitele ceasuri istorice – nişte locuri ale Prezenţei Sale: astfel, toată lumea trăieşte actualitatea divină în actualitatea umană. Dumnezeu nu este mai îndepărtat de epoca noastră decât în alte vremuri; prezenţa Lui este efectiv perceptibilă în orice întâlnire inter-umană care intersectează Biserica pentru că zideşte, în felul ei, statura Omului desăvârşit.
Prezenţa lui Hristos este universală; pe de altă parte, Biserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos ne cheamă să trecem de la întruchipările simbolice la realitatea explozivă a Evangheliei: El ne cere să ne prefacem într-un imn purtat de energia izbăvitoare a Sfântului Duh – energie despre care ne vorbeşte Apocalipsa şi pe care nimeni nu o va putea ignora.
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu
