Sfinții zilelor noastre

0
265

sfantulMulţimea caută neîncetat “semne şi minuni”, însă Domnul spune: “Nu vor primi nimic”. Sfantul zilelor noastre este un om ca toată lumea. Dar fiinţa lui este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi. Aşa cum frumos spune Tauler: “Unii suferă martiriul de-a dreptul prin sabie, alţii cunosc martiriul care îi încununează pe dinăuntru”, în chip nevăzut. Alţii mărturisesc acum cu riscul propriei vieţi, mărturia lor fiind această tăcere grăitoare. Mai există unii chemaţi să mărturisească în faţa opiniei publice şi a lumii, adică în faţa redutabilei indiferenţe a maselor. Kierkegaard spunea că întâia predică a unui preot ar trebui să fie şi ultima. Ea reprezinta un scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societăţii “oamenilor de bine”.

Ne trebuie sfinţi care să ştiu să scandalizeze.

Sfantul, intrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenţia, de pildă, prostia cosmonauţilor marxişti plecaţi să-i caute pe Dumnezeu şi pe îngeri printre galaxii.

Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice “legendă”, dar reprezintă mai mult decât o legendă: un asemenea om este actual, întrucât mărturiseşte că Împărăţia îi este deja deschisă. Totuşi, avertismentul Evangheliei: “Cine are urechi de auzit, să audă!” – rămâne valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor şi de portretele Şefilor de Stat tămâiaţi pretutindeni, sfantul este umil. El este asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul şi faptele sale “traduc în ceruri” grijile omeneşti şi coboară pe pământ surâsul Tatălui.

Creştinii – spunea Sfantul Pavel – “Îl preaslăvesc pe Dumnezeu în trupul lor” (I Corinteni 6, 11-20)

“Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31). Există aşadar un nou tip, s-ar putea spune un “stil evanghelic” de a face chiar şi lucrurile zilnice cele mai obişnuite. Ţăranul de pe câmp, savantul care studiază structura atomului îşi pot purifica gesturile şi privirile prin rugăciune, căci materia cu care au de-a face este şi ea “făptură nouă”; şi aşa este datorită atitudinii schimbate a omului, “pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricaciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 18-23). Aşteptare anxioasă a naturii care se întinde, asemenea unei priviri, de jos în sus, “precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânului ei” (Psalm 122, 2). Suferinţa naturii nu este durerea unei agonii, ci aceea a unei naşteri.

Hristos a înlăturat cele trei bariere: a naturii sclerozate, a păcatului şi a morţii.

El a preschimbat stavila în “trecere” pascală, “prefăcând moartea în somn al privegherii şi trezindu-i pe cei vii”. Elementele naturale îşi păstrează aparenţa…Dar sfinţenia opreşte ciclul lor steril, îndreptându-le către scopul pe care Dumnezeu l-a fixat fiecăreia dintre creaturile Sale. Parabola biblică – mashal – ne introduce admirabil în lumea înnoită a lui Dumnezeu: semănătorul miroase a pământ reavăn, femeia pune drojdia în aluat; alteori întâlnim bobul de grâu, viţa de vie sau smochinul. Lumea sensibilă ne iniţiază în cele mai adânci mistere ale creaţiei divine.

Folosind lucrurile acestei lumi şi arătându-le destinaţia, Liturghia operează o de-profanare, o de-vulgarizare a fiinţei cosmice. Prin irumperea puterilor transcendente, liturghia “străpunge” opacitatea lumii închise. Ea ne invata că toate au o finalitate liturgică: pământul primeşte trupul Domnului; piatra astupă taina mormântului Său înainte de a fi răsturnată îngeri în faţa mironosiţelor; lemnul Crucii devine Arbore al Vieţii; ziua ne aminteşte lumina Schimbării la Faţă a Domnului; grâul şi vinul converg în sfinţirea darurilor euharistice “spre vindecarea trupului şi a sufletului”; măslinul produce uleiul mirungerii;  apa izvorăşte din baptisterii, pregătită fiind pentru lavacrum – baia regeneratoare a vieţii veşnice.

Toate ne vorbesc despre Întrupare, şi totul se desăvârşeşte în Domnul.

Liturghia integrează acţiunile cele mai elementare ale vieţii: a mânca, a bea, a te spăla, a vorbi, a face, a te împărtăşi, a trăi şi în sfârşit a muri pentru Înviere. Ea restituie acestor acţiuni sensul şi adevărata lor destinaţie. Noi suntem pietre din Templul cosmic al slavei lui Dumnezeu. Psalmii descriu un fel de dans sacru: “munţii tresaltă ca berbecii; colinele se mlădie precum mieii”. E aspiraţia secretă a oricărei fiinţe dornice să-şi cânte Creatorul.

Sfantul Ambrozie le arată catehumenilor pericolul de a dispreţui sfintele taine, sub pretextul că ele se folosesc de o materie obişnuită. În realitate, lucrările dumnezeieşti nu sunt perceptibile, ci doar „însemnate în sfera vizibilului”. Pentru Părinţi, Biserica este noul paradis; Sfantul Duh face din sfintele Taine nişte “arbori ai vieţii”; unde stăpânirea sfinţilor asupra cosmosului este în chip misterios restaurată. Prin Taine, vechea natură se eliberează. Umbrită de Duh, se pregăteşte pentru o nouă germinaţie, adică pentru renaşterea Împărăţiei ca “pământ nou”, aşa după cum tot ea născuse – în Fecioara Maria – firea Noului Adam.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here