Sfântul Voievod Ştefan cel Mare

0
620

Sfântul Ştefan cel Mare

Întreaga suflare românească îşi aminteşte cu adâncă pietate de strălucitul voievod Ştefan Vodă, cel ce între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504 a condus, cu inegalabilă râvnă, jertfelnicie, eroism şi conştiinţă creştină, ţara şi poporul său.

Fiu al lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al Doamnei Oltea, călugărită apoi, probabil sub numele de Măria, nepot al lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare personifică însăşi Moldova.

El a fost căsătorit de trei ori: prima dată cu Evdocma din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici, la 5 iulie 1463, care a murit curând. Cinci ani după aceea, se căsătoreşte cu Maria din Mangop, rudă cu bazileii bizantini, care cârmuiau ţinutul acesta din Crimeea.

După câţiva ani de convieţuire şi ea trece pragurile vieţii pământeşti. În sfârşit, a treia oară, s-a căsătorit cu Maria-Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos şi a soţiei acestuia, Maria. Măria Voichiţa va supravieţui soţului său, fiind înmormântată la mănăstirea Putna. Prin urmare, căsătorii cu mari intermitenţe de timp şi în cea mai mare parte contractate în interesul ţării.

Epoca lui Ştefan cel Mare a însemnat şi o perioadă de mari construcţii, civile şi bisericeşti.

Dintre cele civile, menţionăm în primul rând cetăţile ţării, curţile domneşti şi casele boiereşti. El înalţă cetatea de la Gâdinţi, de lângă Roman, pe aceea de la Chilia, reparându-le pe toate celelalte de pe Nistru şi din interiorul ţării. Ne uimeşte şi astăzi informaţia că, la înălţarea Chiliei, într-un timp într-adevăr record, de la 22 iunie 1479 până la 16 iulie acelaşi an, au fost folosiţi: „800 de zidari şi şaptesprezece mii de ajutoare” ceea ce arată elocvent numărul imens al meşterilor şi iscusinţa organizării şantierelor, de care ajunsese să dispună domnia marelui voievod, hotărât să fie mare ctitor de ţară.

Dar amintirea statornică a lui Ştefan cel Mare şi veneraţia lui neîntreruptă a îmbrăcat şi alte forme de exprimare.

Astfel, la 13 noiembrie 1856, cu aprobarea lacomei stăpâniri austriece de atunci, care ne răpise Bucovina, în 1775, cu Putna lui Ştefan cel Mare, soborul şi stareţul-arhimandrit al locaşului de veşnică odihnă al voievodului, însufleţiţi de adânc respect şi evlavie, în rugăciuni şi cântări duhovniceşti, au început cercetarea mormântului.

După ce lespedea de marmoră a fost dată la o parte de către opt ţărani bucovineni, s-a găsit acolo doar craniul destul de bine păstrat, unele oase sau frânturi de-ale acestora, amestecate cu resturile de lemn ale sicriului şi câteva părţi ale mantiei domneşti. Nici urmă de odoare: coroană, sabie, inele sau nasturi. Toate dispăruseră în devastările barbare, la care au fost supuse biserica şi mormântul respectiv, de-a lungul trecutului atât de zbuciumat al acestei tări române.

Altă dovadă a preţuirii slăvitului înaintaş o constituie medalia jubiliară, pe care statul român a pus-o în circulaţie, cu prilejul sărbătoririi a patru veacuri de la moartea lui Ştefan (1504-1904). În jurul chipului voievodului purtând coroana Moldovei pe cap, se află textul: „ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT – 1457-1504″. „Mare şi sfânt” sunt în fond cele două supranume legate indisolubil de amintirea faptelor sale, vrednică de-a pururi de  pomenirea urmaşilor.

Voievodul Ştefan cel Mare a fost un om credincios, cu mare frică de Dumnezeu.

El a fost un adevărat fiu duhovnicesc al Bisericii de Răsărit, cucernic împlinitor al convingerilor sale ortodoxe. De bună seamă că acestea i le-a sădit în suflet tatăl său, Bogdan al II-lea, şi mai ales mama sa, Doamna Oltea Măria, călugărită după omorârea soţului său la Reuseni. Poporul român o laudă în legendele sale statornic, ca una care a dat sfaturi fiului său, în împrejurările deosebit de dramatice pentru moşia strămoşească şi sfânta lor tară.

În toate documentele se intitulează: „Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei” , sau „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treime Sfântă de o fiinţă şi nedespărţită, iată eu, robul Stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn Ţării Moldovei”.

După tradiţie şi după vestigiile arheologice intrate în patrimoniul nostru naţional, cunoaştem că Ştefan cel Mare a purtat întotdeauna cu sine, mai ales în nesfârşitele sale războaie, un triptic. Pe el era, la mijloc, Mântuitorul, înconjurat de Maica Domnului şi de Sfântul Ioan Botezătorul, ceea ce numim îndeobşte „Grupul deisis”. Tripticul se păstrează, până astăzi în Muzeul mănăstirii Putna.

Impresionantă este certitudinea domnitorului în eficacitatea rugăciunilor din biserici atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi.

În ctitoriile sale el însuşi le statorniceşte sorocul, cu grijă, cu deplină cunoaştere a rânduielilor tipiconale ortodoxe, cu nestrămutată credinţă, nădejde şi dragoste de Dumnezeu şi de oameni. În această privinţă sunt demne de remarcat numeroasele acte ale daniilor făcute Putnei, Probotei, unde fusese înmormântată doamna Oltea-Maria şi unde se pare că fuseseră aşezate şi oasele tatălui său, Zografului de la Muntele Athos, care devine un fel de lavră a Moldovei.

Ilustrăm doar printr-un singur exemplar privitor la mănăstirea Zografu.

În primul înscris din 10 mai 1466, redactat la Suceava, după titulatura mai cuprinzătoare, de care am luat cunoştinţă mai sus, citim: „Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, cunoscătorul de inimi şi ochiul cel ce vede toate, sfânta mănăstire şi biserică a lui Dumnezeu, egumenul şi preoţii şi toti fraţii întru Hristos ce vieţuiesc acolo să tie si să împlinească acest aşezământ, după rânduiala Sfintei Biserici şi după dorinţa noastră, cum o vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezământul Sfintei Biserici, şi să scrie şi pe doamna mea şi pe copiii noştri, dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena, şi să stea în sfântul pomelnic, cum este şi scris.

Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cânte sfântul parastas în sobor şi apoi slujbele de a treia zi, şi asemenea la a noua ei, la a 20-a zi, la a 40-a zi şi la jumătate de ani şi iarăşi la un an, iar după trecerea unui an, de atunci să ni se cânte, în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara parastas şi colivă şi băutură, iar dimineaţa sfânta liturghie şi colivă şi iarăşi la prânz băutură, spre mângâierea fraţilor. Aceasta să rămâie aşa, cât va dăinui sfânta mănăstire.”

După legenda consemnată de cronicarul Ioan Neculce, în “O samă de cuvinte”, Ştefan, în asprele zile de după bătălia de la Războieni, s-a dus pentru sfat la Daniil Sihastrul.

Acesta l-a îmbărbătat și l-a îndemnat să continue luptele cu turcii, care păreau complet încheiate din cauza pierderilor de oameni suferite, convorbire în urma căreia a ieşit iarăşi victorios. Chilia sărăcăcioasă a acestui monah se poate vedea, până astăzi, la Voroneţul Bucovinei lui. Gestul voievodului arată preţuirea sa pentru oamenii îmbunătăţiţi duhovniceşte, pe care îi frecventa. Situaţia de mai sus se pare că s-a repetat şi cu un alt sihastru (retras în marea schimă) de la Dobrovăţul Vasluiului, într-o altă împrejurare.

Conturul lăuntric al personalităţii religioase în primul rând, a marelui voievod moldovean se clarifică mai mult, când analizăm întreaga motivaţie a ctitorilor sale.

Pisaniile câtorva dintre ele arată simţăminte de evlavie şi recunoştinţă nu numai rudelor, ci şi colaboratorilor sau supuşilor săi credincioşi. Este cazul cu vestita biserică din Războieni, înălţată la 8 noiembrie 1496, exact pe locul luptei, unde atâţia moldoveni viteji căzuseră „stropşiţi” de mulţimea armatelor lui Mahomed al II-lea, acela care a desfiinţat strălucitul imperiu ortodox bizantin.

După ce istoriseşte succint năvala otomanilor, pisania arată dureros:

„Fură biruiţi creştinii de către păgâni şi căzu acolo mare mulţime de ostaşi moldoveni… Pentru aceea a binevoit Io Ştefan Voievod… şi a zidit acest hram în numele arhistratigului Mihail, pentru rugăciunea sa şi a doamnei sale, Măria, şi a fiilor săi, Alexandru şi Bogdan, şi pentru pomenirea şi pentru sufletul tuturor binecre-dincioşilor creştini care au pierit aici.”

Din pisanie reţinem că osârdnicul domnitor nu-şi împlineşte scrupulous îndatoririle religioase de pomenire numai faţă de membrii familiei sale, ci şi faţă de mulţimile de ostaşi care au luptat alături de el, dându-şi viaţa pentru libertatea gliei străbune.

Totodată nu-şi atribuie sieşi numeroasele şi strălucitele sale biruinţe, ci lui Dumnezeu şi harului Său atoatecuprinzător. Iar atunci când a suferit şi câte o înfrângere, aceasta o consideră drept pedeapsă de sus: „Eu şi curtea mea am făcut ce mi-a stat prin putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele Lui”. Aceasta denotă, din partea sa, nu numai absenţa trufiei, dar totodată conştiinţa păcatului inerent oricărui om virtuos, cu alte cuvinte, un adânc univers spiritual creştin, plin de responsabilitate.

Pe făgaşul trăirii efective şi personale a credinţei sale religioase, putem menţiona şi alte fapte al căror ecou, dintre multe altele, a ajuns până la noi.

Amintim astfel gestul înzestrării şi al măritării unor fete sărace. Există apoi dovezi sigure de eliberare din robie, care sunt atât de semnificative, încât ne duc cu gândul la timpurile neotestamentare.

În sfârşit, atitudinea creştinească premergătoare bătăliei de la Podul Înalt (Vaslui, 10 ianuarie 1475):

„Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor”. Cum Ştefan, în ziua aceea de marţi și în zilele următoare, a obţinut cea mai mare biruinţă din viaţa sa şi asupra celui mai puternic şi înverşunat duşman, voievodul şi oastea sa au împlinit cu sfinţenie „postul de pâine şi apă pe care-l juruiseră lui Dumnezeu în clipele cele grele ale aşteptării”.

Toate acestea sunt fapte autentic creştine, fapte ale dragostei de oameni a Ortodoxiei, ale umanismului său românesc şi probe evidente ale trăirii efective a credinţei strămoşeşti. Şi ele întregesc fericit portretul moral al lui Ştefan cel Mare, pentru ca poporul să-l fi putut numi, pe lângă „cel Mare”, şi „cel Sfânt”. Fenomenul canonizării populare a ilustrului nostru domnitor a fost favorizat şi de atitudinea sa generoasă faţă de Biserica Moldovei.

Raporturile dintre Biserică şi statul moldav al marelui Ştefan au fost dintre cele mai bune, mai armonioase şi, deci, pilduitoare.

Ştefan respecta Biserica, şi credincioşii ei ascultau de căpetenia supremă a ţării.

Cu cele peste 40 de ctitorii ale sale, pe care le şi înzestrează în bună parte, Ştefan rămâne, cu siguranţă, cel mai mare ziditor de locaşuri de închinare ortodoxă din Moldova şi unul dintre cei mai mari ai ţării întregi.

Trebuie să accentuăm de asemenea că în timpul său se alcătuieşte o sinteză unică în lume, între arta tradiţională bizantină, unele contribuţii gotice şi elementele locale, cum ar fi decoraţia exterioară (ocniţe, firide, cornişe dinţate, cărămidă aparentă, discuri smălţuite policrom şi figurate etc.) şi mai ales acoperişul, care completează atât de fericit fizionomia exterioară a bisericii moldovene.

Lumina însăşi este studiată şi drămuită pe măsură ce pătrundem în sfântul lăcaş, ea proiectându-se întotdeauna de sus, de la „Părintele tuturor luminilor”, ca şi Harul dumnezeiesc care vine întotdeauna întru întâmpinarea silinţelor omeneşti, pe calea mântuirii.

Toate aceste elemente fundamentale şi încă multe altele, ce n-au putut fi luate în considerare aici, alcătuiesc ceea ce s-a numit, atât de judicios şi fericit, „stilul lui Ştefan cel Mare”.

Precizăm că monumentul reprezentativ şi capodopera acestui stil este, cu siguranţă, biserica înălţării Domnului, din mănăstirea Neamțu, terminată la 14 noiembrie 1497. De ce a construit Ştefan atâtea sfinte lăcaşuri de închinăciune? Răspunsul nu poate fi decât preocuparea înălţării poporului la cucerirea unor valori sufleteşti perene, valori pe care el însuşi le-a preţuit în mod deosebit şi le-a experimentat.

În Moldova lui Ştefan se ştiu şi unele lucruri minunate despre marele înaintaş.

Astfel se zice „că el a murit şi că pe mormântul lui a ars trei zile şi trei nopţi o lumină, pe care n-o aprinsese nimeni. Moartea nu i-a luat simţirea şi când neamul lui suferă, strămoşul plânge în mormântul său”. Că va veni vremea când se va scula, pentru a face dreptate poporului său şi a-i asigura pacea şi fericirea definitivă. După aceea se va „culca iarăşi în mormântul lui de la Putna, dormind acum pe veci cu drepţii” .

Poporul are un adânc respect, o sinceră evlavie şi chiar un cult pentru Ştefan.

De aceea i-a zis „cel Sfânt”. El l-a cântat în variate creaţii ale sale, în legende, în basme şi în alte creaţii folclorice. Unele ecouri şi accente ale acestora au trecut si în versurile româneşti nemuritoare ale Luceafărului românilor. Acesta i-a dedicat mai multe poezii, în frunte cu închinare lui Ştefan Vodă, cu ocazia serbărilor de la Putna s.a.

Înalţii Ierarhi ai Moldovei, din vremea din urmă, Iustin ,Teoctist, Daniel şi Teofan au pus şi continuă, cu deosebită râvnă, să pună în valoare cuviincioasă toată imensa lui moştenire. Și nu numai la acestea se rezumă cultul care i se aduce constant lui Ştefan cel Mare si Sfânt.

În încheiere, subliniem că însuşi sufletul şi întreaga conştiinţă a neînfricatului conducător se întâlneşte într-un document de valoare unică.

Prin el se justifică încă o dată mai mult evlavia cu care numele său este pomenit până astăzi la noi şi în largul creştinătăţii. Este vorba de scrisoarea pe care acesta a adresat-o cârmuiturilor Europei, la 25 ianuarie 1475, îndată după victoria de la Vaslui. „Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturora (…)

De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanului creştinătăţii până mai este vreme (…) Iar noi, din partea noastră făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte, pentru Legea creştinească, noi cu capul nostru.”

Pentru români, Sf. Ştefan cel Mare rămâne marea și sfânta lor mândrie şi cel mai de seamă conducător de ţară, din toate punctele de vedere, şi din toate cele trei mari provincii româneşti, atât de pătimitoare în tot trecutul lor. Îndelunga şi zbuciumata domnie a ilustrului voievod nu reprezintă numai o perioadă de mare şi sinceră afirmare a crezului său personal – credinţa creştină -, numai o epopee de aspră confruntare militar o-politică, ci şi o adevărată epocă, şi încă o epocă de prodigioase împliniri şi de înfloritoare creaţii culturale, artistice, religioase, al căror prim motor a fost covârşitoarea sa personalitate.

De aceea poporul român îl numeşte cu netăgăduitul său simţ de adevăr „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, rezumând astfel tot respectul şi evlavia pe care i-a acordat-o de-a lungul veacurilor.

Pagini din Vieţile Sfinţilor, Ed. Sf. Nectarie Taumaturgul, Tg. Neamţ, 2012

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here