Sfântul Prooroc Ilie (Tesviteanul)

0
343

Ilie Tesviteanul

„Acum am cunoscut cu adevărat că eşti un om deosebit, iar cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta.” (III Regi XVII, 24)

Sf. Ilie era prooroc ales de Dumnezeu, din localitatea Tesba, ţinutul Gaaad.

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament nu ne spune aproape nimic despre familia sa. Înţelegem că nu mai avea părinţi şi nici fraţi, deoarece fusese chemat de Dumnezeu la harul proorociei, datorită vieţii lui cu adevărat sfinte. Zilele le petrecea în rugăciune, muncă şi dragoste faţă de cei oprimaţi, înţelegea durerea oamenilor săi, dar nu avea ce să facă, deoarece la conducerea poporului evreu veniseră regi, care nu mai ţineau tradiţiile sfinte şi obiceiurile curate din neam în neam. Ci aceştia erau nişte hrăpăreţi linguşitori şi slugarnici faţă de străin.

Mai mult, unii dintr-aceşti regi s-au căsătorit cu femei străine neamului, care au adus în mijlocul poporului ales închinarea la zei și rătăcirea adevăraţilor credincioşi ai lui Iahve.

Slujitorii templului ajunseseră nişte afacerişti şi slujbaşi fără chemare şi fără ruşine fată de văduve şi orfani şi faţă de nevoiaşii timpului. Sfinţenia vieţii de altădată, cumpătarea preoţilor şi leviţilor, încrederea deplină în dreptate a poporului, convingerea în înţelepciunea regelui şi respectarea slujitorilor lui ajunseseră în necinste. Tâlhăria era în floare, jaful se săvârşea pretutindeni şi din nenorocire, toate plecau de la curte. Aşa arăta, în câteva cuvinte, tronul regal al lui Ahab (874-853 î.Hr.) în timpul căruia îşi ducea activitatea Ilie Proorocul.

Ahab se căsătorise cu o străină de neam, Izabela, o femeie de moravuri uşoare, al cărei scop era îmbogăţirea peste măsură şi distrugerea spiritualităţii poporului evreu prin introducerea idolilor şi zeilor: Baal, Astarteia, sau închinarea la natură: dumbrăvile, înălţimile etc., crezând ea că prin aceasta va fi îngenuncheat poporul lui Dumnezeu. Dacă regina dorea averea altuia şi acesta nu ceda, moartea îi era sfârşitul. Nabot, un om gospodar şi muncitor, avea o vie aproape de imensele ei moşii. El îngrijea avutul său pentru a-şi creşte copiii şi a-şi hrăni familia. Regina a pus ochii pe locul său şi i l-a cerut. Nu pot să-l dau, a răspuns el, am nevastă şi copii şi vor muri de foame, mă va bate Dumnezeu că nu mă îngrijesc de tot ce mi-a dăruit. Bine, a zis regina, şi a dat poruncă să fie alungaţi soţia şi copiii, iar Nabot a fost scos afară la zidurile cetăţii, învinuit de nesupunere de către martori mincinoşi, legat, bătut cu pietre şi omorât (III Reg. XXI, 8-14), iar peste trupul său, în pragul morţii, au trecut carele regelui, încât, a doua zi, câinii lingeau sângele nenorocitului soţ şi tată. Aşa s-a ridicat viaţa acestui om, care şi-a iubit soţia şi copiii ca pe lumina ochilor lui. Multe alte fărădelegi şi nedreptăţi a făcut această familie de regi tirani. Rare cazuri s-au întâlnit în istoria lui Israel ca sărăcia şi mizeria să facă ravagii aşa cum s-a întâmplat în acest timp.

Dumnezeu însă, care din veac hotărâse cele spre „luminarea neamurilor” (Isaia IX, 1), a adus secetă mare peste regat pentru a se arăta adevărata slujire a aproapelui şi a lui Dumnezeu pe de o parte şi minciuna şi închinarea la zei şi idoli creaţi de oameni interesaţi pe de altă parte.

Împlinirea se face de către Dumnezeul veacurilor prin „duhul proorocilor” (Apoc. XXII, 6), care duc la îndeplinire Porunca divină, aşa cum a făcut şi Ilie. El cunoştea situaţia de la treptele palatului până la suspinele celor de jos. Şi, ca să nu mai ştie de aceste lucruri urâte, pleacă în liniştea văii Iordanului şi anume pe albia pârâului Cherit. De aici este trimis să colinde ţara până în Şarepta Sidonuiui, o provincie mărginaşă unde îşi alinau suferinţele, departe de urgia palatului, nevoiaşii, văduvele şi orfanii, credincioşii adevăraţi şi chiar slujitori încercaţi şi alungaţi de la templu de neruşinata regină Izabela.

Ilie, din cauza căldurii si foamei, era obosit si sfârşit: el cere mâncare unei văduve. Aceasta, cu ochii plini de lacrimi şi cu sufletul disperat, aştepta moartea fiului ei din cauza lipsei de hrană; totuşi din milă aduce şi lui Ilie, care se întremează. Între timp, fiul moare. Necăjită, mama, slabă şi fără nădejde aştepta sfârşitul, însă milostivirea divină a cercetat sufletul ei curat şi inima ei bună şi Ilie cu o rugăciune fierbinte şi cu ajutorul lui Dumnezeu, îi înviază fiul. Această faptă a fost vestită pretutindeni, iar mama a cunoscut că n-a părăsit-o Cel de sus, iar proorocul Ilie este trimisul cerului.

Seceta făcea ravagii, moartea secera mii de vieţi datorită foamei şi căldurii, poporul era disperat. Nimeni nu îndrăznea să acuze pe rege de toate nenorocirile abătute asupra pământului. Preoţii mincinoşi aduceau jertfe, dar fără nici un rezultat. Fiorul morţii ameninţa nu numai pe oameni, ci şi animalele şi plantele.

Când răutatea oamenilor şi nelegiuirea conducătorilor poporului evreu nu mai conteneau, Dumnezeu trimite pe alesul Său, Ilie, la Ahab, să ceară permisiunea de a arăta poporului în cine trebuie să creadă şi care-i adevăratul Dumnezeu. Pentru aceasta s-au ridicat două jertfelnice, unul lui Baal (zeu al cărui cult a fost adus din Egipt) şi Astartei (zeiţă siriană), iar alt jertfelnic pentru Dumnezeul lui Ilie şi a seminţiei sfinte a lui Avraam, Isac şi lacov.

Slujitorii obişnuiţi, fără chemare, fără fapte de sfinţi şi fără o viaţă morală, care să-i arate ca slujitori adevăraţi, au început a invoca zeul lor, care n-avea urechi, nici gură, nici cugetare, cu alte cuvinte era o imaginaţie a lor, transformată într-un cult al naturii, de pe urma căruia trăiau proorocii  mincinoşi (II Reg. XVIII, 27), protejaţi de nelegiuita şi destrăbălată regină lzabela. Aceşti slujitori, în naivitatea lor, au ajuns să se sângereze, să panseze, să invoce toate forţele naturii, dar în zadar (v. 29). Atunci Ilie a  rugat pe Dumnezeul cel viu al veacurilor (Luca XII, 27; Luca XXII, 32) să-şi arate slava Sa prin semne şi minuni -VIII, 18), care sunt adeverirea puterii divine. Şi a zis: „Auzi-mă, Doamne, că tu singur eşti Dumnezeu.”  (III Reg. XVIII, 37 – 38), şi îndată un foc de sus a mistuit jertfa şi jertfelnicul. Poporul a rămas înmărmurit. Ilie i-a întrebat: acum aţi văzut cine  este adevăratul Dumnezeu căruia îi slujesc?: „Şi tot poporul, când a văzut  aceasta (şi a auzit cuvintele lui Ilie), a căzut cu faţa la pământ şi a zis: Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu! ” (verset 39). Toţi slujitorii mincinoşi, sătui de jertfele cele mai bune şi plini de intrigi şi minciună, au fost prinşi şi ucişi (verset 40). Auzind Izabela a dat ordin ca şi slujitorii lui  Iahve să fie ucişi, dar îngerul lui Dumnezeu a dat de ştire lui Ilie, care pleaca în valea Beer-Şeba si de acolo la Horeb.

Poporul dădea slavă lui Dumnezeu pentru că primise ploaie după trei ani şi şase luni de secetă.

Între timp, Ilie întâlneşte în cale un băiat voinic şi muncitor. Văzându-l că iubeşte munca şi animalele de ajutor, cunoscându-i inima cinstită şi plină de râvnă pentru dragostea de aproapele şi de Dumnezeu, îl alege prooroc, dându-i mărturie haina sa. Ucenicul se numea Elisei. Acesta, văzând chemarea proorocului, a înţeles că Dumnezeu l-a ales slujitor al Său. Merge acasă, cere iertare părinţilor, le lasă toată agoniseala şi pleacă după învăţătorul său Ilie, cunoscut în Israel ca făcător de bine şi înfăptuitor al cuvântului lui Dumnezeu prin minuni (XX, 19-21).

Situaţia politică se înrăutăţeşte, sirienii pătrund peste regatul lui Ahab.  Ahab este împrejmuit şi iese la luptă. El prevestea nenorocirea după faptele sale urâte şi într-adevăr, un ostaş sirian şi-a întins arcul, a lovit cu săgeata într-o încheietură a platoşei regelui şi acesta a fost grav rănit. Toată ziua a curs sânge din trupul său pe podul carului de luptă; murind, seara a fost înmormântat în Samaria. Carul a fost spălat în apa Samaria, câinii i-au lins sângele şi destrăbălatele s-au scăldat în spălătura sângelui său, după cuvântul grăit de Dumnezeu (XXII, 34-38) prin alesul său Ilie (XXI, 19).

Prin aceasta, s-a împlinit încă o proorocire, arătându-l pe Ilie slujitor al binelui, al celor în necaz, adică trimis al lui Dumnezeu (Luca XXIV, 44) şi omul adevărului (Marcu XII, 14).

Urmaşul lui Ahab, Ohozia, deşi uns de Ilie, pleacă urechea la oameni necredincioşi de la curte şi ascultă de proorocii mincinoşi; pentru acest lucru, Ilie îi aduce la cunoştinţă moartea, din cauza juruinţei şi neascultării (IV Reg 1,16).

De acum, falşii slujitori ai idolilor şi zeilor erau în derută, mulţi urau pe Ilie. Dar poporul cu adevărat credincios îl ştia de sfânt şi făcător de minuni. Autoritatea sa era cunoscută până peste graniţă, la sirieni şi moabiţi, dar vârsta sa înaintată îl făcea să stea retras în pustie, unde găsea liniştea sufletească necesară pentru nădejdea vieţii veşnice. Totodată creştea în frica lui Dumnezeu pe ucenicul său Elisei, arătându-i prin viaţa sa sfântă ce înseamnă a fi de folos oamenilor şi a sluji lui Dumnezeu.

Cunoscându-şi apropiatul sfârşit, Ilie, cu ajutorul hainei sale, opreşte apele Iordanului în faţa ucenicului său, ca apoi să-l prevină pe acesta de eventuala moarte. Dumnezeu, însă, care cunoştea sunetul său, a voit ca acest trăitor pe pămînt, dar cu cugetul în ceruri, să fie ridicat în văzduh, de unde nu s-a mai întors.

Minunea răpirii lui Ilie rămâne una din tainele Proniei divine. S-au păstrat în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament cuvintele ucenicului său Elisei: „Părinte, Părinte, carul lui Israel şi caii lui” (II, 1-12).

Ilie proorocul a fost trecut şi în calendarul creştinilor, ca unul dintre cei mai mari sfinţi. Această trecere nu a fost întâmplătoare, deoarece minunile lui au continuat prin ucenicul său, iar despre viaţa sa sfânta vorbeşte însuşi Mântuitorul Iisus Hristos si Sfinţii Apostoli. El s-a învrednicit a şedea de-a stânga Mântuitorului la Schimbarea la Faţă (Luca l.X.,31,33), asigurându-ne de existenţa sa în lumea drepţilor. Sfântul Ioan Botezătorul a fost comparat cu Ilie datorită vieţii sale sfinte şi aspre dusă în pustia Iordanului. Ilie proorocul este primul slujitor care a dat pe faţă minciuna închinătorilor la zei. Ultimul act al Sfântului Ilie va fi venirea cu trupul pe pământ înainte de Judecata de apoi. El se va război cu antihrist şi va aştepta pe Dreptul  Judecător ca urmare a arătării semnului Sfintei Cruci pe cer.

El este supravieţuitor, dovedind prin trăirea şi arătarea sa existenţa nemuririi sufletului şi a împărăţiei celei veşnice, al cărei Stăpân este Mântuitorul Hristos (Col. 1,16-18). El a primit sfinţenia pentru că a făcut dreptate (I Ioan II, 29), a câştigat lumea cealaltă pentru că s-a asigurat din viaţă prin sfinţenie desăvârşită (Efes. VI, 8).

Aşadar, Sfinte şi Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, care ai arătat credincioşilor puterea adevăratului Dumnezeu şi ai înlăturat pe idoli şi zei cu slujitorii lor, roagă-te pentru noi Mântuitorului Hristos, ca să ne dea roade îmbelşugate, cuget curat, ca să înţelegem minunile Tale şi să ne ferească de urgiile naturii, de foc, de secetă, de potop.

Cu rugăciunile tale fereşte-ne de idolii şi zeii zilelor noastre: îmbuibarea, ura, egoismul, iubirea de avuţii, luxul, destrăbălarea, neseriozitatea şi toate faptele urâte care provin din acestea. Făcând tot binele şi cinstind pe aceia care şi-au dat viaţa pentru cinste şi adevăr, să avem parte de cuvintele „unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai împărtăşit-o …” (Ioan XVII, 24). Amin!

Pagini din Vieţile Sfinţilr, Ed. Sf. Nectarie Taumaturgul, Tg. Neamţ, 2012

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here