Sfântul Nectarie din Eghina, marele făcător de minuni (I)

0
319

sf nectarieEste sfântul ortodox cu cele mai multe minuni săvâşite în secolul XX şi unul dintre cei mai iubiţi din toate timpurile. A ajuns vestit în întreaga lume drept tămăduitor de boli şi mai ales de cancer. Moaştele sale, aflate la început doar în insula Eghina din Grecia, sunt răspândite acum în toate ţările ortodoxe. O mică părticică se află şi la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti
O scrisoare trimisă lui Iisus

Silivria era, la mijlocul secolului XIX, o cetate mică, pe malul mării Marmara. Fusese pe vremea bi¬zan¬tinilor o mare glorie, din care rămăseseră doar rui¬nele albe, bătute de soare, şi nostalgia neamului gre¬cesc, obidit de mai bine de patru veacuri de turci. Acum, visele locuitorilor cetăţii erau purtate de vânt şi de corăbii spre Istanbul, străvechiul Constantinopol, oraşul care palpita încă de viaţă şi de care o despărţeau doar 67 de kilometri.

Aici, în Silivria, s-a născut Sfântul Nectarie, pe 1 octombrie 1846, chiar în ziua în care biserica prăznuieşte “Acoperământul Maicii Domnului”. Un prunc sărac, venit pe lume într-o familie umilă, dar credinciosă. Era al treilea copil din cei şapte şi a primit la botez numele de Anastasie, numele Învierii Domnului. Când a împlinit 14 ani, a trebuit să-şi caute norocul în lume, căci părinţii nu-l mai puteau ţine. A plecat şi el, ca mai toţi cei din Silivria, să-şi gă¬sească de lucru la Istanbul. Avea însă o dorinţă fierbin¬te, să studieze scrierile părinţilor bisericii, ca mai apoi să le poată vesti oamenilor Evanghelia. Odată ajuns în marele oraş, a intrat ucenic la un negustor de tutun. Muncea de dimineaţa până seara, pentru un blid de mâncare şi un acoperiş deasupra capului. Nici vorbă de bani sau măcar de haine. Când i s-a rupt şi cămaşa de pe el, Anastasie s-a sfiit să mai meargă duminica la biserică. Deşi îi era foarte dragă liturghia, şi-şi petrecea tot tim¬pul liber rugându-se, i se făcuse acum ruşine de privirile iscoditoare ale celorlalţi creştini. Aşa că, în naivitatea copilăriei, s-a gândit să-i scrie o scrisoare chiar lui Hristos! A ticluit-o îndelung şi nu s-a rugat decât să-i trimită nişte hai¬ne, cu care să poată merge la biserică. Atât! A pus-o apoi într-un plic, a lipit timbrul şi a scris la destinatar – “Lui Iisus Hristos, în ceruri.” S-a întâmplat însă ca un negustor înstărit, venit în prăvălia unde lucra Nectarie, să ia această scrisoare pen¬tru a o pune la poştă şi, văzând destinaţia exo¬tică, să o deschidă şi să o citească. Mişcat până în străfunduri de dure¬rea micului Anastasie, i-a răspuns chiar el la scrisoare, ca din partea lui Iisus, punând şi o sumă de bani înăun¬tru. Pentru sărmanul copil toată împrejurarea a fost un miracol. Fericit, el va începe să studieze asiduu din scrierile bisericii ortodoxe, pentru a culege sfaturi ne¬ce¬sare unei vieţi creştine. Copia apoi aceste cuvinte înţelepte pe hârtia în care învelea pa¬chetele de tutun ale clienţilor. Când aceştia îşi desfă¬ceau marfa acasă, găseau acolo şi câte un sfat care, cine ştie, le putea schimba viaţa. Mai târziu, Sfântul Nectarie va edita toate aceste maxime ale sfinţilor într-o culegere despre care spunea, adesea, că are cuprinsă în ea toată înţelepciunea creştină.

Învăţătorul călugăr

La Constantinopol, seara, când briza începe să adie dinspre Golful de Aur şi larma precupeţilor se potolea, Anastasie îşi începea drumul lăuntric. La început citea din cărţile împrumutate de la biserică. Apoi se ruga. Îndelung, fără să ţină seama de timp. Se ruga pentru familia-i năpăstuită, pentru oamenii cu care se întâlnea zilnic, dar, mai ales, se ruga ca Domnul să-l folosească în lucrarea de mântuire a oamenilor. Să-l aşeze ca o săgeată într-un arc şi să tragă cu el, ţintind inimile lor. Şi ruga i s-a împlinit. Un creştin i-a văzut înţelepciunea şi l-a recomandat să fie învăţătorul copiilor sărmani de la Şcoala Metocului Sfântului Mormânt din Constanti¬nopol. De acolo a ajuns învăţător în insula Hios, unde păstorea un mitropolit evlavios. Aici şi-a aşezat el te-me¬liile sfinţeniei. Viaţa sa nu are nimic spectaculos. Nici isprăvi ascetice ieşite din comun, nici vreo mărtu¬risire chinuitoare. Nu a trăit nicio clipă în pustiu, ci prin¬tre oameni, în mari oraşe, la fel ca noi toţi. O viaţă obişnuită, de la un capăt la altul. La fel cum iubirea nu este ieşită din comun. E felul de a fi al omului. Copiilor din Hios le preda nu după manuale, ci după cărţile bise¬ricii. Şi, odată cu buchiile, le picura în suflet credinţa în Iisus. Făcea, în sfârşit, ceea ce-şi dorise întreaga viaţă – vestirea evangheliei, învăţătura iubirii. Şi totuşi, în adâncul sufletului, nu era împăcat. Ar fi vrut să se dăruiască mai mult. Deplin. Aşa a ajuns călugăr. A in¬trat în mânăstirea Nea Moni de pe insula Hios, aşezân¬du-se sub ascultarea unui bătrân monah, părin¬tele Pa¬homie. De la el a învăţat să aibă răbdare, să deose¬bească duhurile şi, mai ales, să iubească. În asta s-a desăvârşit. Când a fost destul de întărit pe drumul ne¬voinţei, a primit harul preoţiei şi, odată cu el, un nou nume – Nectarie.

Încercări

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Cairo era deja un important oraş al Africii. O mare comunitate de greci ortodocşi locuia aici, îndeletnicindu-se cu negoţul. Îşi clădiseră şi o catedrală impunătoare, aşezată în vechiul centru al urbei, aveau şi preoţii lor, şi slujbe în limba străveche, cea în care fuseseră scrise Scripturile. Aici avea să fie trimis ca slujitor părintele Nectarie, după terminarea facultăţii de teologie. Patriarhul ortodox Sofronie, care locuia în Alexandria, avea nevoie de un păstor iscusit şi râvnitor faţă de cele sfinte. Nectarie nu l-a dezamăgit. Predica aşa cum nimeni nu o mai făcuse. Simplu, pe înţelesul tuturor şi cu multă căldură. Creş¬tinii l-au îndrăgit pe loc. Aşa a ajuns să fie uns Episcop de Penta¬pole şi să-i fie încre¬din¬ţat spre păsto¬rire tot ora¬şul Cairo, fiind, în acelaşi timp, şi secretar patriarhal. Dar râvna sa nu a rămas neobservată. Invidioşi, ceilalţi clerici au înce¬put să-l vorbeas¬că de rău. Îi speria de¬di¬caţia sa pentru cele sfinte şi iubirea de să¬raci. Şi cum patriarhul era bă¬trân, s-au gândit că atunci când Nectarie va ajunge pe tronul de la Alexandria va înstrăina toate averile bisericii, lăsându-i în sapă de lemn. Aşa că au intervenit pe lângă patriarh, spunându-i să-l alunge. Bătrân şi neputincios, Sofronie l-a înştiinţat pe tânărul episcop Nectarie că trebuie să plece. Oriunde doreşte, numai să plece. Pe cartea cano-nică, patriarhul a scris şi o motivaţie căznită. Episcopul Nectarie trebuie să pără¬sească Patriarhia Alexandriei, căci nu se poate obiş¬nui cu clima… Aşa a ajuns părin¬tele Nectarie înapoi, la Atena. Era în anul 1890 şi el ră¬tăcea pe străzi, fără o leţcaie în buzunar. Un episcop cerşetor! O femeie mi¬losti¬vă şi foarte săracă l-a luat în gazdă. Zile întregi s-a hrănit doar cu măsline şi pâine. Ajunsese atât de slăbit de foame, încât scria că îi vine greu să iasă din casă, pen¬tru a merge în audienţă la Ministerul Culturii. În cele din urmă, oficialii i-au găsit o slujbă. Urma să fie pre-dicator. Şi asta a fost vreme de trei ani de zile. Se spu¬ne că la primul său cuvânt, creştinii din biserici au fost atât de uimiţi de vorbele sale, încât la sfârşit au izbucnit în aplauze. Harul său răzbătuse prin suferinţe.

Printre copii

E dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, iar elevii încă dorm. Prin curtea Seminarului Teologic Riza¬reios din Atena trece un bătrân. Zvelt şi senin, îmbrăcat într-un halat ponosit, mătură cu grijă fiecare alee, apoi trece în clădire şi spală pe jos. Atunci când încep orele, totul străluceşte. Nimeni însă nu ştie că el, smeritul măturător, este chiar părintele Nectarie, direc¬torul întregii şcoli teologice, predicatorul atât de res¬pectat, fostul Episcop de Pentapole. De câteva luni, îngrijitorul şcolii căzuse bolnav la pat, şi în acele tim¬puri grele, asta însemna pierderea slujbei. La începutul secolului XX, nu existau nici concedii medicale şi nici asigurări de sănătate. Munceai atât cât puteai, iar când nu mai erai în stare, erai concediat. Părintele Nectarie ştie asta. Dar mai ştie şi că îngrijitorul e un om harnic, care are acasă copii de hrănit. Aşa că, pentru a nu afla nimeni de absenţa sa, preferă să fie el măturătorul şcolii, să spele pe jos şi să-i trimită bietului om în fiecare lună salariul. Şi asta nu e tot. Când elevii sunt neastâmpăraţi, părintele Nectarie, directorul cu inimă de mamă, îi cheamă în cancelarie şi le spune pedeapsa. Nu le face nimic însă şi ia asupra lui pedeapsa lor. Pen¬tru fiecare năzbâtie, nu pune nimic în gură zile întregi. Nimic. Post negru. Fără pâine şi fără apă. Şi toţi ştiu asta. În primul rând vinovaţii. Aşa că fiecare elev în¬cearcă să fie mai bun, mai silitor, mai cuminte. Ca să nu-l supere pe părintele Nectarie. Să-l lase să mănânce.

“Pe mine, chipul său mă atrage ca un magnet. Mi-e cu neputinţă acum să mă mai despart de el. Acelaşi lu¬cru îl mărturisesc şi colegii mei. Îl vezi trăind în lume, existând ca toţ i ceilalţi, stând de vorbă cu lumea şi, totuşi, simţi că nu este al lumii, că nu are nicio legătură cu ambiţiile, aşteptările şi visele oamenilor obişnuiţi din jurul nostru. Părintele Nectarie se roagă firesc, fără exagerare, zi şi noapte, îi iubeşte pe toţi deopotri¬vă şi visează cu teamă la împărăţia neînserată a lui Dum¬nezeu. În jurul meu vieţuiesc aproape 100 de ti¬neri, cu caractere diferite, înclinaţi din fire să gân¬dească lumeşte şi să nu răspundă pentru faptele lor. La fiecare abatere se fac mici şi se ascund, dar nu ca să nu-l mânie pe preasfinţitul nostru director, ci ca să nu-l întristeze cu greşelile lor şi să nu-l silească să lă¬crimeze şi să se pedepsească pe sine, lipsindu-se până şi de pâinea atât de necesară”, scrie cu emoţie unul dintre elevii părintelui Nectarie.
Şi părintele director mai face încă ceva. Dacă vreun elev se îmbolnăveşte, are el grijă să cheme doctori, să poruncească leacuri şi, mai ales, rugăciune. De rugat se roagă cu toţii, elevi şi profesori. Şi postesc. Aşa s-a ajuns la adevărate minuni. Cum a fost cea cu acel băie¬ţel pe care doctorii l-au trimis înapoi la seminar. Să moa¬ră. Medicina era biruită. Nu şi rugăciunea părin¬te¬lui Nectarie, care s-a încăpăţânat să creadă în vindeca¬rea lui. Şi a izbândit. Acolo unde toţi doctorii din Atena spuseseră că nu se poate, acolo unde se descurajaseră chiar şi mama şi tatăl copilului, el, părintele Nectarie, cel cu rugăciune fierbinte, a reuşit o vindecare. Una mi¬raculoasă.

Sursa: formula-as.ro

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here